Alexandra Medrea

 

          Traducerea unei cărţi este o decizie personală, un act unic de receptare şi interpretare, de exegeză critică şi estetică a cărţilor (textelor) traduse din franceză, engleză, greacă. Ideea traducerii se naşte, într-o clipă privilegiată, din imensa lectură a unui autor, din asimilarea premeditată a operei sale, din dorinţa de a repeta scrierea unei cărţi în limba proprie, într-o „misterioasă“ adecvare literară, nelipsind tentativa de „autoprezentare“ a traducătorului. Cea mai mare bucurie mi-a adus-o traducerea lui Nikos Kazantzakis, în special prima carte, Raport către El Greco, cele 600 de pagini lucrate fără contract editorial, ca un simplu exerciţiu de stil. A fost publicată la Editura Univers în 1986 şi reeditată la Humanitas în 2012.
          Traducerea este o idee liberatoare, o încercare de a reda „ecoul“ pe care cartea o lasă în sufletul meu, dublată de încercarea de a recrea coerenţa viziunii kazantzakiene asupra lumii, într-o formă lingvistică corectă, fluidă, plauzibilă, descoperind resursele profunde, infinite ale limbii române, care păstrează în adâncul său „toate“ cuvintele.
          O traducere este bună când apariţia cărţii este o revelaţie pentru cititori şi pentru critica literară. Traducerea nu e un act minor, nici efemer, este replica alternativă a unei opere literare eterne, deloc indiferentă la aspectul individual pe care îl primeşte într-o altă limbă, câştigând în prestigiu. O traducere este bună când traducătorul trăieşte o bucurie lăuntrică în momentul în care realizează că nu se poate opri la calea jumătate, că poate merge foarte departe în utilizarea limbii devenite o complice fidelă.
          Există o identificare modestă a traducătorului cu autorul, un „dialog“ dens şi precis, separator şi unificator în aceleşi timp. Traducătorul este un fel de „dublu“ al autorului, repetând opera lui într-o formă de „mimesis“ personal întreţinut cu tenacitate şi o vervă conştientă. De o pildă, în eseul Traducând pe Nikos Kazantzakis (2006), relatând „voiajul“ meu meditativ şi selectiv alături de cărţile traduse, las bucuria mea lăuntrică să se decanteze aidoma lui Nikos Kazantzakis, ieşind dintr-un templu buddhist în Japonia: „Sufletul meu era ca un gândăcel auriu care se cuibărise până în zori între petalele unui crin, ieşind cu totul şi cu totul muiat în polenul preţios“.
          Aleg singură cărţile pe care le traduc, îmi asum acest rol dificil de „agent literar“, mă supun complicităţii infinite a cărţii care îmi încredinţează paginile sale miraculoase. Eu nu sunt decât modestul său „copist“.
          Traducerile trebuie să fie prezentate consecvent în librării, să fie adevărate lansări de carte în prezenţa traducătorului, a editorului, uneori a autorului. Nu trebuie să lipsească observaţia critică asupra valorii lingvistice a acestei transpuneri literare care este traducerea.

 

Paris, mai 2016