Gabriela Lungu



 

          0. Traduc din italiană şi rareori, pentru prieteni, din română în italiană. Cartea care mi-a adus cele mai mari bucurii a fost Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini. A fost cartea care mi-a prilejuit intrarea în usr, în anul 2001, şi pentru care câţiva ani mai târziu am luat, în Italia, Premiul internaţional de traducere Diego Valeri.
          1. O bună traducere literară trebuie să-i dea pur şi simplu cititorului impresia că acea carte a fost scrisă în limba română. Eu pledez pentru respectarea cât mai mult cu putinţă a originalului, dar, evident, în limita canoanelor limbii române.
          2. Uneori, în afara unei simple relaţii scriitor-cititor, niciuna. Mi s-a întâmplat (mai ales în cazul tinerilor) să nu pot înnoda niciun fel de relaţie de colaborare cu scriitorul cărţii pe care o traduceam. Alteori însă, scriitorul ajunge să fie pentru tine mai mult decât omul căruia îi traduci o carte, şi asta e minunat. Cu Dacia Maraini ne scriem şi astăzi, de exemplu.
         3. Fidelitatea faţă de textul tradus înseamnă pentru mine strădania de a găsi varianta care, în cazul în care nu poate respecta exact textul original, să se apropie cel mai mult de el.
          Un impas îl reprezintă deseori titlul. De exemplu, titlul unei cărţi a lui Alessandro Perissinotto, un minunat scriitor de false romane poliţiste, era Al mio giudice [Judecătorului meu], numaică judecătorul era de fapt, pentru realitatea românească, o anchetatoare. Şi atunci titlul pe care l-am dat variantei româneşti a fost: Celei care mă judecă, gândindu-mă desigur şi la implicaţiile lui psihologice.
          4. Despre condiţia traducătorului prefer să nu vorbesc, pentru că am făcut-o de multe alte ori. Au făcut-o şi alţii. La fel de mult. Deocamdată, nu s-a schimbat mare lucru. Aşa că eu am obosit. Îmi văd mai departe de treabă, fără să mai vorbesc despre lucruri cărora nu le văd într-un viitor apropiat rezolvarea.
          5. În primii ani de „carieră“ am propus eu scriitorii pe care doream să-i traduc. Graţie insistenţelor mele au fost traduşi, pentru prima oară în România, Alberto Ongaro, Dacia Maraini, Alessandro Perissinotto, Michela Murgia. În ultima vreme, e aproape imposibil ca o editură să accepte un scriitor neconsacrat, deci, la o primă vedere, greu vandabil. Aşa că lucrez pe comenzile venite de la edituri, cu regretul de a fi descoperit în literatura italiană contemporană scriitori minunaţi, care, deocamdată, n-au şanse să fie traduşi în româneşte.
          6. Mi se pare că în ultima vreme, după cele 30 de cărţi traduse, munca mea a început să fie oarecum recunoscută. Oricât ar spune unii că premiile nu sunt importante, eu cred că uneori ele dau totuşi justa măsură a valorii cuiva. Iar eu am primit câteva. Sincer, nu ştiu ce să-mi mai doresc.