Drumeţul incendiar, un nihilist activ

 

Ştefan Bolea



          Potrivit lui Nietzsche, există cel puţin două tipuri fundamentale de nihilism. Avem în primul rând nihilismul pasiv: „Nihilismul obosit, care nu mai atacă: forma sa cea mai renumită – budismul: ca nihilism pasiv, ca un simptom al slăbiciunii; forţa spiritului se poate epuiza, poate seca...“ (Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere). Observăm aspectul narcotic, ipostaza de sedativ a nihilismului pasiv. Nevoia excesivă de somn, „paharele pline ale somnului“ (Naum), acea morbidezze a lui Schopenhauer şi Leopardi, melancolia romantică disociată care se întoarce împotriva sa, pesimismul autodistructiv, care nu poate ieşi din minorat şi nu se poate emancipa, convertindu-se la nihilismul activ, constituie o potrivită descripţie a pasivităţii nihilismului. Elogiul somnului este o calomnie a conştiinţei de sine. Trecerea de la nihilismul pasiv la cel activ e consonantă cu deplasarea, pe de-o parte, de la somn la veghe, pe de alta, de la slăbiciune la putere: „Nihilismul nu e doar o speculaţie despre zădărnicie şi credinţa că totul merită să dispară; prin el contribuim, conducem la declin... (Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere)“ Dacă nihilismul pasiv este aidoma opiului, care te linişteşte şi te adoarme, nihilismul activ poate fi asemănat cu cocaina, care-ţi dă energie şi te dinamizează, ridicându-te deasupra ta, „în propriul tău soare“. E important să „conducem la declin“, să luăm parte la marea operă a distrugerii, chiar să facem să explodeze formele intermediare şi incomplete de nihilism.
          Drumeţul incendiar (1936) nu este străin acestei revoluţii nihiliste, care în filosofie începe cu Nietzsche, iar în poezie cu Baudelaire. Chiar din titlu avem imaginea unui călător piroman, care vrea să stârnească haos şi nelinişte pe unde trece. Drumeţul, care este mereu în mişcare, aminteşte de mobilitatea şi dinamismul poeziei lui Nietzsche, de pildă de textul Nachneuen Meeren. Personajul lui Naum este asemenea unui nihilist de la sfârşitul secolului 19, care se angajează să propage revoluţia, să schimbe universul din temelii. Revoluţia sa este, în primul rând, una de natură sexuală, dovadă numeroasele referinţe hardcore şi, mai ales, detaşarea de dulcegăriile unei poezii romanţioase.  „«Domnii ne aleg poemele după panglicuţe ca pe curve»“, remarcă tânărul poet, amintind de aforismele lui Baudelaire: „Dragostea este dorinţa de a te prostitua... Ce e arta? Prostituţie“ (Charles Baudelaire, Oeuvres complètes). Chiar şi bizara şi controversata imagine a divinităţii din poemul Acum perdelele sunt bărbile pieptănate, („acum Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiţă“) aş lega-o tot de zona Baudelaire: „Cea mai prostituată fiinţă este Fiinţa Supremă, însuşi Dumnezeu, pentru că pentru orice individ el este cel mai bun prieten, rezervorul comun, inepuizabil de iubire. (Charles Baudelaire, Oeuvres complètes)“ Imaginea unui Dumnezeu, travestit în fetiţă, care dansează nonşalant la baluri provine din teritoriul Baudelaire-Lautréamont, autorii care s-au jucat cel mai mult cu imaginea transcendenţei după aşa-zisa moarte a sa.
          Pe Naum îl deranjează la modul absolut nu numai dulcegăria, ci şi falsitatea. De aceea, eul său poetic „pipăie chiloţii străvezii ai istoriei“, constată că „sexul lui [al pământului] de putoare a-mpuţit apele Mediteranei“ ori vorbeşte despre „curul“ parfumat al domnului Ford. Dragostea a fost mânjită de sentimentalism; mai mult, dragostea a fost deturnată, devenind propria sa parodie, în aşa fel, încât, pentru a avea o şansă la restaurarea acestui concept, trebuie să parodiem parodia, altfel „cântecele noastre de dragoste sună fals/ şi sub carnea pudrată apar ridurile hidoase ale bătrâneţii“.
          Mama, cea care conform lui Nietzsche şi lui Jung, ne generează arhetipul animei, este, la fel ca în Knockin’ On Heaven’s Door a lui Bob Dylan, parte integrantă a poemului naumian şi a revoluţiei suprarealiste împotriva sentimentalismului dulceag: „Mamele fac nebunii în după-amieze balcanice:/ „Am să mă duc în pământ/ Gellu, inimioara mea, să nu uiţi, o fotografie,/ Tu mi-ai ucis bătrâneţele“. Tot mamei, o mamă care este ridiculizată, în aşa măsură încât ne putem întreba dacă nu avem cumva de-a face cu deteriorarea sau degenerarea animei, îi sunt dedicate, cumva în răspăr, cele mai radicale versuri ale Drumeţului incendiar: „voi şti să-mi scot ventuzele de pe creier/ să se scurgă zeama puturoasă a viersului dulceag/ voi şti mamă în ceasurile de glorie/ să-mi flutur ciorapii împuţiţi lângă porţile Academiei Române“. Ar trebui să epurăm 90% din poezia din toate timpurile ca să scăpăm de „zeama puturoasă a viersului dulceag“. Cel mai mare secret al gării încredinţat de un chior bizar din alt poem („LUMEA A ÎNCEPUT SĂ PUTĂ“) ne aduce în compania unei putreziciuni ontice. De la versul care împrăştie putoare ajungem la univers în putrefacţie. Simţim în această descripţie naumiană o oarecare inflexiune gnostică: trebuie să transgresăm barierele corupte ale acestei lumi, să ajungem out of this world (Baudelaire). Chiar şi personajul poemului, acest drumeţ straniu, poate fi asemănat străinului gnostic, tema definitorie a excepţionalului roman al lui Camus. Mai departe, ne întrebăm ce însemnătate poate să aibă mustaţa pentru Naum: asasinul are „o mustaţă sub nas ca o vrabie“, chiar şi „Biblia este o funestă mustaţă“. Contemporanul lui Naum, Sartre, executa în Greaţa o adevărată critică a mustăţii, înţeleasă ca pură şi găunoasă mască burgheză, care nu înseamnă nimic pentru Sine. „Ce fericire să nu fii decît o Legiune de onoare şi o mustaţă şi restul nu-l vede nimeni, el vede vîrfurile ascuţite ale mustăţii de ambele părţi ale nasului; nu gîndesc, deci sînt o mustaţă [je ne pense pas donc je suis une moustache]“ (Jean-Paul Sartre, La nausée).
          În textul Un centaur siluind arborii poemului ne este prezentată una dintre cele mai golăneşti definiţii a inspiraţiei: „E înaltă şcoală de artă aceasta/ să-ţi scobeşti creierul ca pe un nas/ şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului“. Mucii sunt sperma inconştientului: trebuie coborât în adâncime pentru a-i extrage de sub gardurile de sârmă ghimpată ale refulării. Ideea poeziei ca autopsihoterapie sau ca un fel de cleansing prin care conştientizăm inconştientul nu e străină poetului debutant. Desentimentalizarea poeziei naumiene merge în mână cu sexualizarea sa (proces proeminent şi la Gherasim Luca şi la Geo Bogza). „Atunci îmi vei asculta respiraţia ca pe un evantai melodios/ melancolia ca pe o perdea stupidă/ inimile vor fi două mijloace de irigaţie/ şi-mi vei cere să scriu un poem despre nuferii hoitului tău“. Ultimul vers mă duce cu gândul la Baudelaire, cel din Une charogne, dar mai ales la notaţia poetului pre-expresionist Georg Heym din Ophelia: „Im Haar ein Nest von jungen Wasserratten“ (Georg Heym, Ophelia). Poemul redefinit ca arsenal de revolte („acum fiecare călugăriţă iubeşte falusul singurătăţii/acum dicţionarele urlă TREBUIE SĂ URLE/acum fiecare poem e un arsenal de revolte“) mă trimite la principiul lui Camus din Omul revoltat: „je me révolte, donc nous sommes“ (Albert Camus, L’hommerévolté). Aici observăm că revolta nihilistă nu este (numai) un act individualist, ci un fel de angajament transsubiectiv, care vizează transfigurarea macrocosmică. Cine nu se revoltă face pactul cu diavolul conformismului.
          În concluzie, revoluţia nihilistă din Drumeţul incendiar vizează dinamitarea poeziei sentimentaloide şi dulcege conjugată cu o amplificare a sexualităţii (un fel de dragostea = sex + sex), necesară într-o cultură puritană şi tradiţionalistă, ca a noastră. Nihilismul naumian capătă tuşe gnostice atunci când putrefacţia dulceagă a „viersului“ se imprimă asupra lumii. Mai mult, poetul suprarealist poate fi comparat nu numai cu Nietzsche şi Baudelaire, antecesorii săi tematici, ci şi cu scriitori existenţialişti ca Sartre şi Camus, care resimt falsitatea ca pe o agresiune şi care concep actul de revoltă al nihilismului activ ca pe un gest transubiectiv, care vizează restructurarea întregii societăţi.

 

 


Text bazat pe o comunicare prezentată
la colocviul internaţional
Craiova şi Avangarda Europeană.

Ștefan Bolea

Drumeţul incendiar, un nihilist activ

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)