Cerul odihnit în noi



Rodica Marian



          Ioan Chirilă este un autor complex, cu autoritate deplină în domeniul teologic al Vechiului Testament, eseist erudit şi inspirat şi, totodată, un poet de o factură rară. În esenţă, rostul poemului de inspiraţie şi celebrare a experienţei religioase este, după părerea mea, şi azi, ca şi ieri, unul uriaş, poemul religios trebuind să atingă prin el însuşi maxima vibraţie a experienţei mistice, precum a trăit Radu Gyr intrarea mângâietorului Iisus în celula chinurilor sale. Recentul său volum de versuri cu titlul Urme pe cer (Cluj: Editura Limes, 2016), este o astfel de curajoasă afirmare a trăirii în spaţiul privilegiat al credinţei, o pledoarie caldă, aproape ardentă, pentru menirea actului liric întru celebrarea experienţelor cerului dinnoi. Volumul conţine „împărtăşiri“ convingătoare şi prin temperatura vădită a emoţiei implicite, prin trăirea unui supramundan zbor al sufletului dincolo de cer, prin accederea la renunţarea de sine în bucuria de-a deveni o oglindă cerească, prin invocarea lacrimii ca o cerneală cerească (Lacrimă peste cer), prin soteriologica suferinţă transfigurată în Floarea Învierii, prin mărturisirea înmiresmată a renunţării la „micul eu“ şi accederea spre sinele profund, atingere sperată, totodată, a Părintelui Creator (Cred). Palpitul autentic al simţirii străbate în alte poeme precum Mir de narcise, Sfânta, Imn Mamei, iar în Izvorul Vieţii ne întâmpină fervoarea presimţitei veşnicii, iubirea peste fire a Creatorului şi forţa răcoroasă venită din ea.
          Riscul poemului de inspiraţie religioasă are însă, în vremile din urmă, şi hotare exterioare greu de trecut, întărite nu numai de scepticism ori materialism, ci şi de o generalizată fortificaţie a cantonării într-un univers raţionalist. Domeniul credinţelor, apetitul pentru latura de mister a vieţii, religia în genere – toate au devenit tot mai străine omului epocii noastre, covârşit până şi în nevoile lui interioare de excrescenţele lesnicioase ale cotidianului imediat, cu estetica lui reductivă, axată programatic (uneori involuntar şi chiar inconştient) pe exteriorul cuvântului, adică pe expresie, care, oricât ar fi de suculentă ori de plastică, în lipsa substanţei, a gândului suveran – se usucă de orice adevăr, de orice privire spre înalt, de orice desprindere de contingent. Secolele din urmă au exaltat formele în defavoarea substanţei, şi deloc paradoxal s-a dezvoltat o perioadă de suprasaturaţie, de supremaţie indiscutabilă a formei, de despărţire a formei de conţinut.  
          Aşadar mi se pare că se impune o necesară resurecţie în favoarea ideii poetice (apar deja unele semnale), aceea care s-ar situa în sistemul valorilor deasupra esteticului, dar nu separată de acesta; mai mult, ar fi oportun imperativul accederii spre ceea ce Mircea Cărtărescu înţelege prin termenul supraliteratură, ca simptom al depăşirii concepţiei privind menirea literaturii întru estetic. În esenţă, poemele semnate de Ioan Chirilă se înscriu fericit în resurecţia trăirii în propriile gânduri, în miezul revelaţiilor celor mai profunde venite din credinţă, fiind minunate semne ale statornicei încrederi în indisolubila legătură a sufletului omenesc cu misterul Creaţiei. În orice vibraţie de autentică trăire poetică recunosc, ca fiind de o limpezime tulburătoare, teoria lui Eminescu, exprimată încă în tinereţe: „Adevărat cum că poezia nu are să descifreze, ci din contră are să încifreze o idee poetică în simbolurile şi hieroglifele imaginilor sensibile – numai cum că aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel sunt colori amestecate fără înţeles [...]. Ideea e sufletul şi acest suflet poartă în sine ca inerentă deja cugetarea corpului său“ (Mihai Eminescu, Strângerea literaturii noastre populare, în M. Eminescu, Literatura populară, Bucureşti, 1977, p. XX), altfel spus limbajul poetic se subordonează ideii de a servi înfăţişarea într-alt fel a lumii.
          Metafora integratoare este înscrisă în chiar titlul volumului, Urme pe cer, precum semnificative sunt şi titlurile celorlalte două volume de versuri anterioare, Ecouri din Babel (Cluj: Limes, 2000), în care se întretaie clopotele grave ale revelaţiilor biblice cu ludicul unei imaginaţii deschise spre inventivitate, şi Fărâme de cer (Cluj: Limes, 2010) în care titlul sugerează prin fărâme zbaterea sămânţei de lumină din sufletul poetului spre beatitudinea cerului, iar sacrul se învăluie de mai multă dematerializare, magnetismul transcendentului apropiindu-se de dominanta celui de-al treilea volum, cu titlul Urme pe cer. În cel de-al doilea volum îmi pare cu totul remarcabilă o artă poetică din poemul Joc – definiţie, surprinzătoare fiind posibila asociere a poeziei care coboară în suflet=lume cu sofianicul blagian, definit ca trăsătură stilistic-abisală, derivată a ortodoxiei şi a sufletului românesc, şi „care mărturiseşte despre un torent de transfigurare transcendentă, pornit de sus în jos“. În filosofia culturii, Blaga mai spune: „Sofianică poate fi deci o operă de artă, o idee speculativă, o trăire religioasă, o imagine despre natură, o concepţie despre un organism social, comportarea omului în viaţa cotidiană etc. Toate aceste fapte sunt sofianice în măsura în care ele ne revelează o transcendenţă coborâtă într-un primitor receptacol“. „Urmele“ din titlul celui de-al treilea volum, ca metaforă integratoare, se propagă de fapt din poemul cu un titlu emblematic întregului univers poetic al lui Ioan Chirilă, respectiv poemul intitulat Dincolo de cer. Încifrarea poetică a dimensiunii sacrului se poate tâlcui fără ostentaţie din semantica versului: Priveam dincolo de cer,/ încercam să văd urma picioarelor tronului Său./ Dar cerul nu poartă urma,/ când se pogoară lasă urme,/ Da... urme în sufletul meu. Măiastră apare în acest segment de poem polifonia lexemului urmă, care subîntinde o gamă sensibilă de sensuri, între concreteţe şi inefabil. Aventura sufletului însemnat de urmele cerului poate continua, în acelaşi poem, şi dincolo de cer, până la Casa Tatălui Ceresc, presimţită, intuită prin suflarea Duhului şi curajul inimii întărite într-o nestrămutată credinţă. Toată această mirifică desprindere se petrece sub bagheta fermecată a privirii, cea care îl poate înălţa ca să-mi curăţ ochii nevăzători/ de cenuşa veacului/ în care am vrut să mă-ncălzesc/ când frigul lumii m-a aşezat/ în frica măcinătoare de trup. Forţa indubitabilă a credinţei transpare în lumina spirituală, cea cucerită la capătul scării ce duce în cer, acel cer pe care Domnul l-a odihnit în noi. Poemul intitulat Scara, de o cutremurătoare simplitate, afirmă din străfunduri de simţire cerul din noi, adică sămânţa de divinitate din noi, care, cu strigăt de bucurie, îşi zice, într-o continuă năzuinţă: iată, Părinte, vin!
          Ioan Chirilă conceptualizează în universul său liric prea plinul sufletesc al bucuriei credinţei, dar ideea nu devine suavă, ci gravă, nu neapărat gingaşă, deşi diafană, de o sensibilitate acută, o duioşie care nu-şi refuză inocenţa, uneori chiar găsim ingenuităţi de expresie, salvate însă, cel mai adesea, de generozitatea ideii suverane. Intimitatea cu nepământescul se sublimează în metafora scării, emblematică precum acel dincolo de cer, scara, ea însăşi un univers al perspectivei ce trece de orizont spre un dincolo, spre infinitul salvator de teluric, învăluit deopotrivă de prezenţă şi absenţă, o simultaneitate a contrariilor, o integralitate a dorului de înălţare, care poate accede spre veşnicire şi care se însufleţeşte în însăşi fiinţa poetului: Las scara să se sprijine de cer,/ pe acela din mine şi strig:/ păşeşte aproape pe mine!

Rodica Munteanu

Cerul odihnit în noi (Ioan Chirilă, Urme pe cer. Cluj: Editura Limes, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)