Nepotrivirea cu lumea
sau pierderea stimei de sine

 

Olimpiu Nuşfelean



          Oare ne este dat de destin să descindem mereu fără socoteală în lume? Să nu ne potrivim niciodată cu aceasta? Avem un popor care e cînd roman, cînd geto-dac... Avem o istorie plină de „goluri istorice“... Avem sate (sau ţară?) fără ţărani... Mămăligă care explodează. Dar explodează degeaba. Parlament fără parlamentari... Corupţie fără corupţi... Societate civilă fără simţ civic... Facem tot felul de socoteli şi nu iese nimic din ele. Ş.a.m.d. E sucită rău lumea asta.
          „A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit“ ne povesteşte I. L. Caragiale în Cănuţă om sucit. Omul ăsta vede lumina zilei de lăsata-secului, cînd e mai trist în lume. Maică-se îl naşte cu greu. Şi el, copilul, „a aşteptat cît a aşteptat şi, pînă să-şi piarză răbdarea mă-sa care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii de la brişca lui tată-său la scară“. A ratat, ca şi noi în istorie, soluţiile salvatoare. În treacăt fie spus, Caragiale nu ni i-a dat doar pe Trahanache, Tipătescu, Zoe, Farfuridi sau Brînzovenescu, ci ne-a făcut cadou şi acest model existenţial, de care nu ne scapă, iată, nici cea mai relaxată democraţie. Ieşim din deruta Cetăţeanului turmentat în suceală.
Ce se întîmplă cu Cănuţă? Zice povestitorul:


Multe şi de toate a încercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîine. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în anul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care în definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.


Aţi mai văzut aşa ceva? Ce se-ntîmplă cu protagonistul nostru în viaţa domestică? Povestitorul ne pune în temă:


          Ducând viaţă destul de grea, i-a venit şi lui ceasul, şi s-a însurat ca toată lumea. L-a înşelat la început soacră-sa, nu i-a dat zestrea făgăduită – el a zis şi n-a prea zis ceva [s. n.]. L-a înşelat nevasta întâia oară — el a zis prea puţine. A doua oară – n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoveştenii, a făcut ce-a făcut şi din toata sărăcia a cumpărat un crap mare şi borţos, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. L-a dus acasă şi a rugat pe nevastă şi pe soacră să i-l facă umplut la cuptor cu stafide şi coconari. Femeile, din una într-alta, mai cu treabă, mai cu vorba, au uitat să scoată peştele la vreme. Când l-a dat la masă – sfarog.


          Nu minciunile crunte îl întorc pe dos, ci o nevinovată neglijenţă domestică. Ţine de confortul lui mărunt. Eroul nostru literar divorţează, după care se întîlneşte cu nevasta ca buni şi iertători prieteni.
          Românul, la o adică, zice şi nu prea zice, îi sare ţandăra dintr-o nimica, „pentru un crap!“, dar în sufletul lui fierbe ceva mai complicat, imaginea alternativei, virtualitatea lui viceversa. Poartă o asemenea „virtualitate“ în suflet şi-i dă chip, o încarcă de tensiune, îi pregăteşte detenta. Nu degeaba, în cele mai inedite situaţii, românii dau dovadă de multă inventivitate şi adaptabilitate. Soluţia alternativei e bine coaptă întotdeauna în sufletul lor. La Revoluţie, după decenii de ezitări, au fost rapizi şi eficienţi. Au trecut brusc, fără menajamente, la cel mai crunt capitalism. Şi n-au scăpat de... suceală!
          Comportamentul sucit a devenit marca fiinţării românilor. Începînd cu cuvîntul, cu discursul, entitate din care se nasc – brusc – cele mai neaşteptate soluţii economice, politice şi nu mai ştiu de care. Trăitorii pe aceste meleaguri au tîndălit atîta în ţara lui a zice şi a nu prea zice. Dar au descoperit dialogul libertăţilor de opinie. Orice idee au, orice au pe suflet scot la lumină. Şi o fac cu tot curajul, cu toată persuasiunea, cu toată convingerea. Sau nu cu toată convingerea? N-avem de unde şti. Dar libertatea de opinie şi de formă de expresie este absolută. Şi dreptul la contestare. Oricine are o opinie ştie că oricînd în faţa lui poate să apară cineva cu o opinie contrară. Opinia contrară este semn că eşti luat în seamă. Şi asta e important: să fii luat în seamă! Nu şansa de a fi concretizată o idee. Nu ideea contează. Nu „materializarea“ ei. Nu. Ci acest nesfîrşit meci al „viceverselor“, al opiniilor opuse, furioase una pe alta şi bucuroase să-şi tragă seva din această furie. Orice dezbatere are ca tendinţă nu împlinirea unui ţel, ci spectacolul controverselor sterile, ambalate însă la maximum.
          Cineva, în aceste zile, explica – în public! – ce este politica. Politica, după vorbitor, ar fi o discuţie între mai multe persoane. Să vorbim noi între noi!... Nu tu trimitere la „polis“, la administrarea cetăţii, la găsirea celei mai bune soluţii de a rezolva o temă publică... Nimic legat de ideea că, într-o discuţie publică/politică, toţi au dreptul la opinie, dar nu toate opiniile sînt bune. Nimic legat de forţa argumentelor, de dreptul acestora la preeminenţă în funcţie de calitatea lor. Dezbaterea „politică“ – un sport al alternanţelor gratuite şi obositoare. Cu cît controversa este mai sterilă, cu atît alimentează mai constant spuma dialogului public, cu atît este mai atractiv şi inepuizabil discursul partenerilor, chiar al instituţiilor. Nu mai contează dacă, în dialogul public (pe care îl văd generic, dar/deci şi foarte divers în descendenţele lui) se ajunge la un consens. Nu consensul contează, nu ducerea acestui consens spre o soluţie salvatoare. Principalul ţel e să te înscrii într-o „dinamică... contestatară“. Ca la Cănuţă: „una îl întrebi şi alta răspunde“.
          Păcatul e vechi de cînd lumea: Adam a părăsit Raiul din lenea de a distinge între bine şi rău. Azi, din lene de adevăr, dai dreptul absolut lui Viceversa. Preopinentul are dreptate, dar – conform dreptului la viceversa şi nu la moşirea adevărului prin dialog – şi interlocutorul are dreptate. Atunci cum e, e albă sau neagră? Lumea – noastră – se complace într-o zonă gri, din care nu face niciun efort să iasă. E „sucită“ rău lumea asta.
          În acest duel al „contrelor“, un grav impas este manageriat de calitatea interlocutorului. N-ai cu cine dialoga. Vine ăla din faţa ta cu... o opinie contrară, dar ce fel de „alternativă“, ce fel de discurs avansează el, generat de ce instanţă? Era să zic instanţă critică. Trecut prin experienţele democraţiei relaxate (şi nu riguroase), celălalt vine cu prostul gust. Nu-ţi răstoarnă opinia, nu ţi-o blochează prin argument, nu ţi-o duce spre un adevăr... (superior?...), ci ţi-o aruncă în trivial. Încît nici nu mai ştii ce e cu tine: vrei dialog şi te trezeşti vorbind cu proştii. Luaţi termenul „proştii“ ca pe o metaforă relativă.
          Se suceşte rău lumea asta. A observat-o cîndva şi Cioran. Într-o scrisoare din 1965 către francezul Armel Guerne, filosoful îşi aminteşte jena trăită la întoarcerea de la cina oferită de nişte cunoscuţi foarte amabili şi sinceri. În timpul cinei are parte de priviri suspicioase, într-o atmosferă de „jenă generală“. O săptămînă mai tîrziu va dezlega misterul: gazdele cunoşteau conţinutul unui articol inimaginabil de dur la adresa scriitorului, de o virulenţă ieşită din comun, apărut în Combat, articol de existenţa căruia Cioran n-avea habar la ora vizitei. Gazdele vor fi fost jenate de lipsa unei reacţii de onoare din partea musafirului lor. Întîmplarea l-a făcut pe Cioran să mediteze la calitatea autorului virulentului articol şi să conchidă: „la ce bun să-ţi faci iluzii despre tine însuţi, când ai adversari de un asemenea prost gust?“
          Tu, agent virtual şi încrezător al dezbaterii publice, al edificării democraţiei şi noii realităţi, aştepţi dezbatere edificatoare, constructivă, te angajezi în ea şi, deodată, te trezeşti într-un hăţiş de opinii care se muşcă una pe alta, într-o ţesătură de „controverse“ cotropitoare, impregnate de prost gust. Angajîndu-te în dezbatere – ca să nu fi socotit un laş – te contaminezi de „culoarea“ controversei. Descoperi deodată că „alternativa“ înseamnă prost gust şi că dialogul acesta, cotropitor, îţi cariază încrederea în tine, stima de sine. Prostul gust se multiplică în indivizii care te înconjoară. Şi iată că simţi cum te cufunzi constant într-un popor care nu mai ştie cum să-şi trăiască şi gestioneze stima de sine!

Olimpiu Nușfelean

Nepotrivirea cu lumea sau pierderea stimei de sine

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)