Lenin şi secolul său



Cristian Vasile



          Acum doi ani vedea lumina tiparului un volum intitulat Dosar Stalin: Genialissimul generalissim, datorat lui Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu, doi „aventurieri ai ideilor“ angajaţi într-o întreprindere care, privită retrospectiv, poate părea un fel de arheologie a răului politic (cum bine a sesizat Cătălin Avramescu). Recent, graţie aceloraşi doi autori, a apărut Dosar Lenin: Vraja nihilismului (Bucureşti: Edit. Curtea Veche, 2016), care constituie volumul al doilea al unei proiectate trilogii ce se va încheia cu un dosar consacrat lui Karl Marx (în mai 2018 se va împlini bicentenarul de la naşterea sa, moment care, cu siguranţă, va prilejui o celebrare – cu precădere în zona stângii radicale – plină de semnificaţii politice şi cultural-ideologice).
          Aparent, autorii au început cu sfârşitul, cu I.  V. Stalin, în loc de Marx; numai că miza acestui proiect editorial nu a fost respectarea strictă a cronologiei istorice sau a genezei ideologiei marxiste sau marxist-leniniste. Pe de altă parte, nici Dosarul Stalin nu era numai despre Stalin şi stalinism, nici acest Dosar Lenin nu este exclusiv despre Lenin şi fenomenul leninist. Tot aşa, este de presupus că Dosarul Marx nu se va limita doar la biografia şi ideile lui Marx.
          Ca şi în primul volum, şi în acesta cititorul va regăsi o aparentă obsesie a autorilor pentru date, aniversări şi comemorări: „suntem pe 24 februarie, aniversăm mâine 60 de ani de la un moment crucial [«Discursul secret» al lui Hruşciov – n.n.]“ – îi spune Vladimir Tismăneanu partenerului său în dialogul care deschide volumul (p. 10); sau: „se apropie Centenarul Revoluţiei din Octombrie [1917]“ – remarcă, la rândul său, Marius Stan (p. 18) etc.“ De fapt, nu este atât o obsesie pentru date; pe lângă înscrierea în logica eticii neuitării după model m-lovinescian, mai este vorba probabil şi despre o terapeutică formă de „răzbunare“, de exorcizare a practicilor aniversativ-agresive ale comunismului, care au marcat generaţii întregi. Merită reamintit că înainte de 1989, fie în Biroul Politic al partidului unic, fie – mai târziu – în Comitetul Politic Executiv ceauşist, se discuta aşa-numitul calendar popular comunist, şi în fiecare lună se găseau date care să fie umplute cu ideologie şi propagandă mincinoasă. Întreaga presă şi societate trebuia practic să-şi adapteze profilul în funcţie de această politică absurdă de „memorializare“ comunistă.
          Cred că ideea de bază a cărţii – care revine mereu – este aceea că instituţiile totalitare au fost create sub Lenin, iar fără Lenin fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil (p. 10). În al doilea rând, formula „Vladimir Ilici Lenin a fost un marxist rus“ – o parafrază după Leszek Kołakowski (Marx a fost un filosof german) – exprimă şi ea o adevărată linie de interpretare, recognoscibilă de la prima la ultima pagină a volumului.
          Cartea poate fi privită/citită din mai multe perspective; până la un punct, pare să fie un curs academic, universitar, despre Lenin, marxism şi postmarxism (de altfel, Vladimir Tismăneanu ţine de decenii un curs pe o temă asemănătoare la Universitatea Maryland). În primul rând, volumul fixează bine anumite chestiuni de istorie intelectuală şi politică, de filosofie politică. În al doilea rând, la finele mai multor secţiuni/capitole, regăsim şi câteva bine venite recomandări bibliografice menite să întregească imaginea cititorului.
           Dar mai ales cred că este o carte plină de nuanţe şi de nuanţări: Lenin nu apare doar într-o singură ipostază; ni se prezintă toate feţele lui politice, când prudent, când voluntarist; când strateg, când tactician. Trebuie spus că ambii autori sunt foarte atenţi la detalii. Ei oferă exemple lămuritoare privind complexitatea realităţilor sovietice de la începutul anilor 1920: pe de o parte, instituirea unui regim de teroare în care legea era sfidată, pe de altă parte, guvernarea bolşevică a tolerat psihanaliza (în 1922 s-a înfiinţat chiar şi un Institut de Psihanaliză) şi, prin ministrul instrucţiunii publice şi culturii, Anatoli Lunacearski, a patronat un soi de diversitate culturală, chiar dacă precară. În plus, cum scriu autorii, „în 1922 Lenin însuşi avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid“ (p. 72). De fapt, acum Lenin îl citeşte şi îl descoperă cu adevărat pe Hegel; în acest context se pare că ar fi spus: „am devenit o utopie birocratică“ (p. 76). Nu putem şti dacă s-a îndoit chiar el în privinţa emancipării umanităţii după revoluţia din octombrie 1917, dar este cert că pasiunea târzie pentru Hegel îl apropie cumva de marxismul occidental. Oricum, toate aceste fapte trebuie puse în balanţă mereu cu realitatea represivă, cu înfiinţarea CEKA, cu ordinele de reprimare îndreptate contra opozanţilor, reali sau imaginari etc., altminteri se poate cădea foarte uşor într-o derivă de tip žižekian.
          De altfel, o bună parte a lucrării este construită în opoziţie cu aşa-zisele argumente aduse de Slavoj Žižek, filosoful sloven devenit ideolog radical, în favoarea retestării provocării leniniste. Din acest punct de vedere, Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu oferă cititorului o adevărată lecţie de discernământ. Volumul rămâne ca o carte-avertisment, o „carte a îngrijorărilor“, cum o numeşte Mircea Mihăieş. Cum să nu fie aşa când însuşi Putin este un leninist (cu derive imperiale şi ultranaţionaliste), iar în centrul Europei îşi găseşte admiratori care, în plus, se fac responsabili de derapaje neoautoritare (p. 269)? Pe de altă parte, în occident mulţi intelectuali influenţi se raportează necritic la Marx şi chiar la Lenin. S-a încheiat oare secolul lui Lenin?

Cristian Vasile

Lenin şi secolul său (Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu, Dosar Lenin: Vraja nihilismului. Bucureşti: Edit. Curtea Veche, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)