Misteriosul alfabet:
„Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt“

 

Vladimir Tismăneanu



          Cristian Pătrăşconiu mi-a lansat la un moment dat o ademenitoare şi dificilă invitaţie. Mi-a propus ca în câteva fraze să comentez, într-o perspectivă de autobiografie intelectuală, principalele mele lucrări. Am acceptat această provocare amicală şi am făcut împreună filmarea din care voi relua aici varii secvenţe postate de el pe blogul său. Prima „pastilă“ este despre volumul „Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt“, o dezvoltare a tezei mele de licenţă în sociologie susţinută în iunie 1974. Apărută la Editura Politică în primăvara anului 1976, cartea a fost descrisă de Andrei Marga, pe atunci lector la Universitatea din Cluj, în recenzia apărută în „Amfiteatru“, drept o „micro-sinteză despre Şcoala de la Frankfurt“, o constelaţie intelectuală extrem de influentă în acei ani, îndeosebi prin impactul exercitat asupra noilor mişcări radicale de stânga, diferite de stânga oficială a partidelor de tip leninist, dar şi de mişcările instituţionalizate ale socialismului democratic.
          În vara acelui an avea loc Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, se accentua noua glaciaţiune ideologică. A scrie despre radicalismul de stânga fără a recurge la agresiuni terminologice, fără retroactive procese de intenţie, a relua o tradiţie brutal întreruptă prin diktatul Cominternului, odată cu condamnarea cărţilor lui Georg Lukács („Istorie şi conştiinţă de clasă“) şi Karl Korsch („Marxism şi filosofie“) în 1923 de către Grigori Zinoviev, era departe de a fi o probă de conformism. Cartea tânărului Lukács o citisem de câteva ori. Era, vorba lui Kostas Axelos, prefaţatorul ediţiei de la Éditions de Minuit apărută în anii ’60, „le livre maudit du marxisme“. Făceam parte fără să ştiu din acea comunitate de intelectuali care descoperiseră în textele mesianice ale celui care fusese cândva favoritul lui Max Weber un alfabet misterios, o gramatică accesibilă în fond doar unor iniţiaţi în enigmele posterităţii lui Hegel şi a lui Marx. Peste ani, Horia Patapievici îmi povestea despre propria fascinaţie de tinereţe pentru scrierile gnostic-revoluţionare ale lui Lukács. În cazul său, drumul spre tânărul Lukács a fost deschis de lecturile din Lucien Goldmann. Goldmann fusese coleg de liceu la Botoşani cu mama mea şi cu sora ei, Cristina Luca…
          Volumul din 1976 a fost de fapt embrionul tezei mele de doctorat susţinută în 1980 cu titlul „Revoluţie şi Raţiune Critică: Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan“. Citam acolo din cărţile Hannei Arendt, inclusiv din eseurile despre violenţă. Nu ştiu să fi fost multe alte cărţi în epocă în România în care să-şi fi găsit loc aceste trimiteri. Poate volumul lui György Bretter, filosoful din Cluj mort atât de timpuriu, intitulat „Crez şi istorie“, apărut la Kriterion cu prefaţa lui N. Tertulian. Am vorbit acum câţiva ani despre acea carte cu totul ieşită din tiparele vremii, cu totul altfel ca atitudine şi stil, cu Zoltán Bretter, fiul filosofului, pe atunci directorul Institutului Cultural Maghiar din Bucureşti. Graţie eseului lui Bretter din acel volum, am aflat despre Ervin Šinko şi „povestea mirabilei iluzii“.
          György Bretter a ajuns la Budapesta, a apucat să se vadă cu vârstnicul Lukács, să scrie eseuri remarcabile, dar Securitatea era pe urmele sale. Neo-marxismul îi deranja puternic pe potentaţii de la Bucureşti. Teza mea de doctorat urma să apară (totuşi) în colecţia „Idei contemporane“, însă lucrul nu s-a mai întâmplat din cauza rămânerii mele în Occident în toamna anului 1981. Fragmente au apărut în „Revista de filosofie“ între 1977 şi 1981, inclusiv capitolele despre tânărul Lukács, despre Korsch, despre Gramsci şi despre dialectica negativităţii în gândirea Şcolii de la Frankfurt. Scriam atunci că „negativitatea utopică nu poate împiedica ascensiunea utopiei negative“. O formulare criptică, dar nu mai puţin sinceră şi, vai, atât de actuală. Prin utopie negativă înţelegeam, fireşte, totalitarismele de orice culoare. Începeam astfel un traiect care avea să mă conducă înspre liberalismul clasic şi către ceea ce se numeşte liberalismul conservator anticomunist şi antifascist.
          Cum observ că proliferează online unele citate distorsionate din cartea mea de debut menite să mă prezinte drept un fel de sacerdot al dogmelor de partid, mi se pare util să reamintesc că analiza onestă a marxismului occidental nu era nici pe departe un exerciţiu teoretic încurajat de ideologii oficiali. Ba chiar dimpotrivă. Propagandiştii de partid ce se auto-defineau drept filosofi considerau, nu fără motiv, Şcoala de la Frankfurt drept un „marxism alternativ“, iar acest lucru era aprioric suspect. Sigur, scepticismul utopic al unui Herbert Marcuse era anti-capitalist, dar nu era mai puţin anti-totalitar, măcar la nivelul respingerii raţionalităţii instrumentale şi a barbariei concentraţionare. Adorno şi Horkheimer intraseră în conflict deschis cu mişcările neo-stângiste care glorificau şi practicau violenţa şi anti-parlamentarismul. Habermas scrisese despre „fascismul de stânga“. Cu timpul aveam să mă despart de neo-marxism, pe urmele lui Leszek Kołakowski, de la care am învăţat cum să mă feresc de cântecele de sirenă ale diverselor utopii.

Vladimir Tismăneanu

Misteriosul alfabet: „Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt“

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)