Într-o lume a „certurilor“ pe cât de înverşunate, pe atât de suspendate, adesea, în orbiri şi resentimente, gata să vireze neaşteptat când un oarece profit pare să bată dinspre alte puncte cardinale, Ion Ianoşi face figură inedită şi oarecum... extraterestră. El refuză simplificările, oricât de avantajoase ar putea fi acestea din perspectiva orei sau, mai degrabă, a clipei istorice, mereu trecătoare. Distinge net şi lucid între Prejudecăţi şi judecăţi, cum se numeşte o carte a sa din 2002. Gândirea sa şi situările sale pornesc mereu de la cunoaştere, de la cercetarea şi cântărirea cumpănită a întâmplărilor din jur. Indiferent cât de delicată e chestiunea de istorie comunitară ori personală la care se raportează, o înfruntă tranşant şi nuanţat, riguros şi calm, cu seninătatea proprie marilor înţelepţi. Niciodată inflamat, îşi păstrează echilibrul şi autonomia, e consecvent cu sine şi prevenitor cu ceilalţi, gata oricând pentru o discuţie urbană şi fără ocolişuri. [...]
          Profesorul nu pariază pe zgomotos proclamata despărţire de trecut. Chestiunea asumării acestuia e dublă: „Eu nu ascund nimic din ce mi s-a întâmplat în timpul vieţii. [...] Am obsesia de a nu ascunde nimic din trecutul meu. Dacă ai comis lucruri foarte grave, trebuie să plăteşti în justiţie. Dar ce discutăm noi e un aspect moral, biografic şi cărturăresc, este o confruntare cu propria ta existenţă. Acolo n-ai ce să acoperi“. Societatea e datoare să judece actele membrilor săi, să le răsplătească ori să le pedepsească după merit şi după legea timpului. Dar importantă şi rodnică rămâne asumarea interioară a trecutului, evaluarea individuală a matrioştilor destinale componente cu acceptarea maleabilei lor implacabilităţi.

Irina Petraş

In memoriam Ion Ianoși

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)