Ion Ianoşi 

 

          A murit, în 1 iulie, orele 1,40 din noapte, într-un spital din Bucureşti, Ion Ianoşi, filosof şi scriitor român. După ce a fost transferat, ca-n Moartea domnului Lăzărescu, de la Spitalul Central de boli nervoase, la un altul şi la un altul, care nu l-au primit... şi a fost primit la al treilea. A murit de pneumonie.
          S-a născut la 1 mai 1928, la Braşov, într-o familie de evrei de cultură maghiară – şi germană. Numele lui la naştere a fost János Maximilian Steinberger. Mama sa a fost scriitoarea şi ziarista maghiară Látó Anna, iar tatăl lui, Iuliu Steinberger, comerciant.
          De cultură maghiară şi germană la origine, Ion Ianoşi a trecut prin limba şi cultura rusă, pentru a ajunge în final la cultura sa de alegere: aceea română. Numele însuşi – construit de el – exprimă alegerea: Ion, româneşte, Ianoşi, grafiat româneşte, dar indicînd cultura maghiară de origine.
          Ion Ianoşi a fost un om aşezat de destin – de istorie, de geografie şi apoi de opţiunile proprii – în interval, în între: în intervalul dintre culturile de origine şi de tranzit şi cultura română, la care a ajuns şi în care a rămas prin liberă opţiune; apoi, în intervalul etniilor, atît de semnificative pentru Transilvania şi pentru Braşovul său natal: evreiască şi maghiară, cărora le-a adăugat, pe criteriul civic, opţiunea românească; la fel, a fost la intersecţia filosofiei cu literatura. Obişnuia de altfel să se numească singur ca „multiplu minoritar“. Toate aceste apartenenţe înnăscute sau dobîndite/cucerite care se intersectau în fiinţa lui şi pe care a încercat mereu să le netezească, să le îmblînzească, să le rezolve, sînt prinse în titlul, calculat ironic şi autoironic, al ultimei lui cărţi, Internaţionala mea (Polirom, 2012).
          A cunoscut profund cultura rusă şi germană, despre scriitorii cărora a dat, în limba română, care a fost patria sa filosofico-literară aleasă, mai multe monografii: despre Thomas Mann, despre Tolstoi şi Dostoievski, şi, desigur, mai multe traduceri realizate împreună cu soţia sa, Janina Ianoşi, căreia cu aceste ocazii îi era... dactilograf şi stilist. A avut pasiunea ideilor ca un personaj camilpetrescian. Politic, a fost om de stînga, comunist la început, apoi unul dezamăgit de teorie şi de practică deopotrivă şi convertit la o viziune universalist-umanistă de stînga, cum îi şade bine oricărui intelectual, dar cum nu a fost şi nu este niciodată la modă în România. „Dacă vorbim despre antisemitism să vorbim şi despre antiarmenism şi despre discriminarea oamenilor de culoare, să vorbim despre toţi“, spunea, pentru că el căuta mereu criteriul universal după care să evalueze o situaţie şi îl aplica, adică trăia, consecvent.
          Dintre arte, a iubit mai ales muzica, iar din toată muzica universală, pe Bach. Iubea poezia şi proza. Îl interesa religia, în care vedea cea mai divină creaţie umană, şi a citit Biblia (nu doar pentru a recupera fundamentul cultural al originii lui), apoi Coranul, în căutarea unui monoteism fără fisură.
          A fost profesor, i-a plăcut să predea, se bucura de succesele foştilor lui studenţi şi doctoranzi cu formula acoperită sută la sută şi numai un pic fudulă, totdeauna afectuoasă: A fost studentul meu... A avut mii de studenţi, nu ştiu calcula cîţi, a făcut sute şi sute de doctori în filosofie. A ajutat pe oricine i-a cerut ajutor sau numai a băgat el de seamă că ar avea nevoie; asta, pentru că era un om bun, nu o dată împotriva lucidităţii lui, a puterii lui de pătrundere. Aşa că a făcut, fără iluzii, fapte bune.
          Iubea dezbaterea de idei, aşa că nu avea de ce să îi placă încăierarea generală a toţi cu toţi de după 1990.
          Moartea fiicei lui, Maria alintată Maşa, l-a distrus la propriu.
          Împreună cu Ion Vartic, la Cluj sau la Bucureşti, am petrecut cu Ion Ianoşi şi Janina multe ceasuri bune de viaţă, în discuţii de idei. Locuinţa lor, trei camere în strada Louis Blanc, apoi apartamentul lor de două camere dintr-un cartier bucureştean de blocuri, a fost un mic şi modest teritoriu în care proprietatea erau suspendată şi tot ce era acolo era al tuturor celor prezenţi. Asta se datora nu atît ideilor de stînga ale profesorului, cît bunătăţii inimii lui. Şi bunătăţii sufletului Janinei.
          Nu ştiu care e cea mai potrivită formulă de rugăciune la moartea unui om ca el, care, privitor la Dumnezeu, avea cam aceeaşi atitudine spirituală precum a avut agnosticul Blaga. Să-i fie ţărîna uşoară.

Marta Petreu

In memoriam Ion Ianoși

» anul XXVII, 2016, nr. 7 (314)