Al doilea jurnal al lui Mihai Beniuc

 

 

Ion Buzaşi

          A apărut al doilea jurnal al lui Mihai Beniuc – Însemnările unui om de rând: Pagini de jurnal şi memorii, cu un argument de V. Fanache, ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii,indice de nume de Ilie Rad, Cluj-Napoca: Editura Mega, 2016; un titlu comun şi banal, mai potrivit în orice caz decât titlul primului jurnal (Sub patru dictaturi), care era şi o imitaţie după jurnalul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, şi un neadevăr în ce-l priveşte pe „toboşarul timpurilor noi“, căci cea de a patra dictatură, a proletariatului, a fost slăvită de atâtea ori de el în versuri-lozinci şi în omagii lirice. Aceste Însemnări… au fost dăruite de Beniuc profesorului şi istoricului literar V. Fanache, autorul primei (şi dacă nu mă înşel şi unicei?) teze de doctorat despre Poezia lui Mihai Beniuc, iar acesta le-a oferit cu câţiva ani înainte de moartea sa lui Ilie Rad, un istoric literar cu pasiunea studierii exhaustive a documentelor de istorie literară şi un editor experimentat, meticulos până la acribie filologică.
          Dincolo de obişnuitele însemnări jurnaliere, două lucruri interesează în mod deosebit în acest jurnal pentru biografia literară şi portretul moral al lui Beniuc şi, implicit, pentru istoria literară.
          Primul se referă la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din februarie 1964, când Beniuc a fost înlăturat din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor; o conferinţă de pomină, pentru că înlocuirea a fost una scandaloasă, cu rostirea unor aspre critici la adresa preşedintelui, de către Geo Bogza, cel mai vehement acuzator, Zaharia Stancu şi Eugen Jebeleanu. La conferinţă au asistat impasibili – Beniuc spune că de fapt au fost instigatorii – Leonte Răutu, şeful ideologic al culturii în acea epocă, şi însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Momentul rămâne de neuitat şi devine o adevărată obsesie în aceste pagini jurnaliere, cei trei scriitori care l-au criticat fiind consideraţi „falşi comunişti“ (spre deosebire de el, care a rămas „ostaş credincios al Partidului“), agenţi ai Siguranţei şi ai unor servicii străine de spionaj, iar Gheorghiu-Dej, cel căruia îi închinase un întreg volum de versuri omagiale (Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1951), este numit acum în mod repetat şi invariabil „Sângerosul Impostor“ – care avea de gând să-l lichideze, aşa cum îi şoptise unul dintre „prietenii“ săi, şi Beniuc a luat-o de bună. Până la sfârşitul vieţii, în noiembrie 1988, trăieşte mâhnirea de a fi marginalizat, de a nu mai fi publicat ca odinioară, de a nu mai fi omagiat cum se aştepta la date aniversare şi mai ales de a fi criticat pentru adversitatea sa literară faţă de Lucian Blaga.
          Este cea de-a doua coordonată fundamentală a volumului. Ilie Rad reproduce întreg dosarul de istorie literară al acestui controversat litigiu literar: fragmentul din romanul Pe muche de cuţit, unde sub chipul, uşor de ghicit, al Marelui Anonim este prezentat, nu numai ironic, ci chiar caricatural şi grotesc, filosoful Spaţiului mioritic; memoriul adresat de Blaga Comitetului Central, în care, cu o logică impecabilă şi cu raportare la documente şi la presa vremii, combătea aluziile răutăcioase din paginile romanului, memoriu păstrat în arhiva lui Constantin Daicoviciu, publicat integral, pentru a doua oară, după ce fusese publicat de Mircea Zaciu în 1978 în revista Echinox. Se pare că Beniuc a reuşit să-l vadă, în orice caz a luat cunoştinţă de el, pentru că în interviurile care i-au fost luate de Nicolae Florescu, Dorin Tudoran, Vasile Mihăiescu şi Nicolae Băciuţ face referire la acest memoriu şi la Zaciu, pe care-l numeşte „un critic hienă“. Aceste interviuri şi declaraţii ale lui Beniuc constituie cea de-a a treia piesă importantă a acestui dosar. Fără să aibă vehemenţa, agresivitatea şi neadevărul acuzelor aduse în roman lui Blaga, într-o formă uneori mai atenuată, urmată de reveniri, asemănătoare cu acuzele din paginile romanului incriminat, Beniuc nu şi-a schimbat prea mult atitudinea faţă de Blaga, menţinându-se într-o evidentă adversitate literară, reeditând într-un alt context social-istoric şi literar adversitatea literară cea mai cunoscută din istoria literaturii noastre: Macedonski-Eminescu. Există o serie de asemănări între aceste personalităţi şi o serie de paralelisme între manifestările lor concrete. Ca şi Macedonski, Beniuc a fost un complexat, dornic de mărire, de onoruri, de recunoaşteri oficiale, chiar dacă, într-o poezie, pe care o bănuiesc nesinceră, poetul spune: „Eu n-am nevoiede onoruri,/ Tovarăşi daţi-mi numai muncă“. Într-o convorbire cu Ion Brad, Lucian Blaga îi spunea: „Beniuc e un complexat şi un mincinos, Bradule! Să te fereşti de el!“ (v. Ion Brad, Aicea printre ardeleni, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 30). Revenind la paralelă, în ambele situaţii, la început, raporturile dintre cei doi poeţi au fost amiabile: Macedonski frecventa cercul Junimii, a citit chiar în casa lui Maiorescu una dintre Nopţile sale, iar Beniuc a fost studentul lui Blaga şi ca absolvent de psihologie la o universitate germană, unde-şi luase şi doctoratul, era un admirator al poetului-filosof, cel puţin la început. Pentru că Arghezi şi Blaga erau modelele sale literare, pe care ar fi vrut să le ajungă şi chiar să le întreacă, măcar postum! Aşa visa orgoliosul Beniuc, într-o poezie în care sentimentul de invidie literară este de sorginte macedonskiană: „Dacă astăzi Blaga sau Arghezi/ Sunt mai mult decât Mihai Beniuc/ S-or topi răcelile zăpezii/ Când va fi de-aicea să mă duc…“ Şi Macedonski publicase cruda şi nedreapta sa epigramă (căreia unii scriitori din cercul Literatorului i-au contestat mai târziu paternitatea) în iunie 1883, într-un moment întunecat din viaţa lui Eminescu, împresurat de apăsătoare înnegurări sufleteşti, „Unui X… pretins poet: Un X pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/ Căci până ieri era năuc/ Şi nu e azi decât nebun“. De fapt, nici nu este o epigramă, căci unde e poanta, ironia fină şi subtilă care să-l amuze pe cititor? E mai degrabă un pamflet, învăluit într-o adresă imprecisă, dar transparentă pentru contemporani, care făceau legătura cu nefericita boală ce se abătuse asupra lui Eminescu. El era X… pretinsul poet! Aşa cum este atacat de Beniuc Lucian Blaga, tot într-un moment dificil din viaţa lui, când este scos de la catedra universitară clujeană de filosofia culturii, privit cu suspiciune de oficialităţile comuniste şi urmărit de Securitate. Mihai Beniuc publică în 1954 romanul Pe muche de cuţit, ironizând vulgar concepţia lui filosofică a Marelui Anonim şi denunţând „caracterul ei reacţionar“. Aceste pagini sunt tot un pamflet. Deosebirea constă în faptul că Eminescu, după câte consemnează istoria literară, în perioada de remisie a bolii nu a încercat să îi răspundă lui Macedonski, însă Blaga a fost profund afectat de atacul imund al lui Beniuc, care echivala în epoca de tristă amintire cu un denunţ, şi a încercat să se apere printr-un amplu şi documentat Memoriu adresat Comitetului Central al PMR.
          Ca şi Macedonski, Beniuc rămâne un poet important mai ales prin poeziile scrise în perioada interbelică şi prin două dintre temele creaţiei sale poetice: dragostea şi senectutea. Un critic literar de exigenţa şi priceperea lui Negoiţescu spunea că lirica erotică a lui Beniuc este prin câteva din creaţiile sale la fel de „percutantă“ ca elegiile erotice din creaţia eminesciană.
          Cele mai multe poezii reuşite ale lui Mihai Beniuc se află în volumul Cântece de pierzanie (1938), în care este un continuator al lui Goga şi Aron Cotruş printr-un fel de îndurerată elegie naţională inspirată din dureroasa istorie a Transilvaniei. O poezie cum este Ursul românesc, o alegorie poetică străvezie, ar merita să figureze în orice culegere de versuri despre Transilvania: „Oraşul râde şi petrece,/ Huieşte-n chihot, urlă strada,/ Boierul dă un leu când trece/ Prin faţa lui jucând parada./ Dansează ursul românesc“. (Interpretată excepţional de baladistul Tudor Gheorghe, care pune în evidenţă muzicalitatea versurilor, poezia îşi legitimează mai mult calităţile de poezie antologică.) Dar şi în volumele următoare (cele de până în 1950), Cântece noi (1940), Oraşul pierdut (1943), Poezii (1943), Un om aşteaptă răsăritul (1946), găsim remarcabile poezii lirice de protest social: E slobod să mai cânt?, Lui Octavian Goga, A fost odată unul, Horea, Despărţirea de o garoafă roşie etc. Inspirată din drama Ardealului de Nord, prin Dictatul de la Viena (august 1940), ultima poezie, Despărţirea de o garoafă roşie, nu este cu nimic mai prejos decât elegiile aducând a doină de jale din poezia lui Goga: „Sărut cu buze arse huma/ Din care tu sorbit-ai sânge/ În pribegie plec de-acum/ – Garoafă roşie, nu plânge./ Mi-oi aduna-n desagi amarul,/ Toiag din gardul vechi mi-oi frânge/ Şi-n urmă voi lăsa hotarul/ – Garoafă roşie, nu plânge./ Străinul va veni-n grădină/ Şi toate florile le-o strânge/ Buchet pe masa-i cu mâncări străine/ – Garoafă roşie, nu plânge“.
          Beniuc este un mare poet al iubirii şi al trecerii timpului. Eminescian sau arghezian în reproşurile adresate iubitei care nu l-a înţeles, poezia lui de dragoste aduce vibraţia unui sentiment în care orgoliul bărbatului părăsit se îngemănează cu gingăşia regretului şi amintirea duioasă a iubitei: Ultima scrisoare, Ana Kelemen, Pe o scândură cu actinii ş.a.
          În acord cu opinii critice autorizate (I. Negoiţescu, Eugen Simion ş.a.), autorul ediţiei, Ilie Rad, arată că Beniuc a fost un poet industrios, care a scris adeseori la comandă, lucru care i-a parazitat şi creaţiile lirice valoroase. Dar oricând un editor devotat şi exigent ar putea alcătui un volum antologic şi reprezentativ pentru autorul Cântecelor de pierzanie.

Ion Buzaşi

Al doilea jurnal al lui Mihai Beniuc (Mihai Beniuc – Însemnările unui om de rând: Pagini de jurnal şi memorii. Ediţie îngrijită de Ilie Rad. Cluj-Napoca: Editura Mega, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 6 (313)