Irina Horea




          0. Literatură, traduc numai din engleză.
Mă bucură fiecare carte tradusă de mine, pe care o redescopăr la o nouă lectură. Mă bucură acele traduceri ale mele care mă îmbie să le recitesc, de care mi se face dor. Neputând să aleg cartea (dintre cele aproape şaizeci traduse), menţionez autorii, în ordine alfabetică – J. M. Coetzee, John Irving, Norman Mailer, J. R. R. Tolkien, Gene Wolfe.
          1. O traducere literară (foarte) bună trebuie să respecte „spiritul“ şi stilul operei, să desluşească iţele textului, să nu omită, să nu sară peste, să nu elimine, să nu rezume, să nu se oprească la cel mai facil sens al cuvântului. Dar – la fel de important – trebuie să respecte „spiritul“ limbii-„gazdă“, adică să fie scrisă într-o limbă literară corectă şi bogată. Este de datoria traducătorului de literatură nu numai să cultive limba literară, ci şi să o cunoască bine în cât mai multe straturi ale ei. O traducere (foarte) bună nu sună a traducere, ci pare scrisă direct în limba-gazdă.
          2. Când traduci mai multe ale aceluiaşi scriitor, începi să-i cunoşti obsesiile, temerile, preocupările. Îi descoperi viaţa. Unii scriitori te surprind cu fiecare titlu nou. Despre alţii nu afli (mai) nimic – se ascund sau dispar în spatele textului. Am avut şansa să-i cunosc personal pe câţiva dintre scriitorii ale căror opere le-am tradus. Cu ei, relaţia a fost de colaborare strânsă, prin corespondenţă sau întâlniri de lucru. Este relaţia ideală – scriitorul îşi „descoperă“ opera, o vede din alt unghi, se obiectivează; traducătorul pătrunde într-un „laborator mental“ care altfel este greu accesibil sau chiar interzis.
          3. O operă literară nu se poate traduce literal, nici măcar când e vorba de proză, cu atât mai puţin când e vorba de poezie. Prin urmare, ceea ce trebuie să-l preocupe pe traducător este fidelitatea faţă de spiritul şi stilul operei. Ceea ce nu exclude precizia. Implică „aproprierea“ textului pentru ca produsul final să fie forma cea mai apropiată (dacă nu identică) de ceea ce a realizat scriitorul.
          4. A deveni membru al Uniunii Scriitorilor din România – o opţiune personală, nicidecum impusă ori necesară – înseamnă recunoaşterea din partea breslei a creaţiei tale (care implică muncă, talent, efort). Nu devii creator pentru că faci parte dintr-o breaslă de creatori. În schimb, acest lucru te responsabilizează faţă de propria opţiune creatoare. A fi scriitor este o pro-fesie.
          Traducătorul este şi el scriitor, în măsura în care re-creează în propria limbă o operă literară. A fi membru al USR înseamnă, prin urmare, recunoaşterea statutului de scriitor al traducătorului. Statutul traducătorului, din acest punct de vedere, este identic cu al scriitorului. Beneficiază de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii.
           „Condiţia“ însă – bunăoară, condiţiile de muncă, remuneraţia – nu depinde de calitatea de membru al USR.
           5. Alături de agentul literar en titre şi de editura care publică traducerea, sunt „agent literar“ în măsura în care traducerea pe care o realizez reprezintă o carte de vizită a scriitorului în faţa cititorului român. În câteva instanţe am propus titluri şi autori, dar fiecare editură are propria politică de traduceri, care include şi legislaţia privitoare la copyright şi la drepturile de autor, încât deciziile finale nu pot fi luate decât de editori. Sugestiile însă pot fi binevenite. Şi uneori bine primite.
           6. Hexalogul sau Codul bunelor practici, elaborat de CEATL – Consiliul European al Traducătorilor Literari – în 2011 şi la care Secţia de traducători a USR (ca membră CEATL la vremea respectivă) şi-a adus contribuţia, sintetizează doleanţele generale ale traducătorilor literari:
1. Acordarea de licenţe pentru drepturi – Acordarea de licenţe pentru drepturi în vederea folosirii traducerii va fi limitată ca timp la un maxim de cinci ani. Va fi subiectul restricţiilor şi duratei acordării de licenţe pentru lucrarea originală. Fiecare drept de licenţă acordat trebuie să fie menţionat în contract.
2. Onorariul – Onorariul pentru lucrarea comandată trebuie să fie echitabil, dându-i posibilitatea traducătorului de a avea un trai decent şi de a produce o traducere literară de bună calitate.
3. Condiţiile de plată – La semnarea contractului, traducătorul va primi o plată în avans de cel puţin o treime din onorariu. Restul va fi plătit, cel mai târziu, la predarea traducerii.
4. Obligaţia de a publica – Editorul trebuie să publice traducerea în perioada prevăzută în contract şi nu mai târziu de doi ani după predarea manuscrisului.
5. Împărţirea profitului – Traducătorul trebuie să primească o parte rezonabilă a profitului rezultat din exploatarea lucrării sale, indiferent ce formă îmbracă, începând cu primul exemplar.
6. Numele traducătorului – Ca autor al traducerii, traducătorul literar trebuie menţionat, ori de câte ori autorul iniţial este menţionat.
          Aş adăuga la cele de mai sus necesitatea dezvoltării profesionale, a schimbului de experienţă (cu traducători din şi în alte limbi, cu scriitori aparţinând spaţiului literar din care se traduce). Un centru al traducătorilor unde traducătorii să se poată retrage pentru a lucra, să aibă facilităţi pentru condiţii bune de lucru şi unde să se poată desfăşura programe de dezvoltare profesională, ar veni în sprijinul acestei necesităţi. Există multe exemple în Europa de asemenea centre care să fie luate drept model, şi o reţea care ar aduce beneficii tuturor traducătorilor de literatură.