Horia Gârbea




          1. Am tradus piese de teatru. Poezie şi proză în cantităţi infime. Am tradus din engleză, franceză, italiană. Am adaptat pentru scenă şi texte poloneze şi ruseşti, prin franceză însă şi prin excepţie. Indiscutabil, traducerile din Shakespeare mi-au oferit satisfacţiile cele mai mari. Unele s-au jucat, altele încă nu. La noi inerţia e mare, montările se fac greu.
          2. Foarte multe calităţi. Nu am spaţiu să intru în detalii. Principalele calităţi care se cer unui traducător sunt o cunoaştere excelentă a limbii sale (limba-ţintă) şi harul de scriitor în genul textului tradus. Un excelent lingvist nu poate fi un excelent traducător de literatură decît dacă are o „latură“ de scriitor.
          3. Din nou, spaţiul nu permite o abordare serioasă a problemei. Pe scurt, este vorba de o identificare cu autorul. Traducătorul trebuie să se „pună în situaţia“ lui aşa cum un şahist trebuie să caute să se identifice cât mai bine cu adversarul.
           4. Traducerea este totdeauna criticabilă pentru un anumit grad de infidelitate în spirit, literă, metrică etc. Nu poţi traduce dacă nu accepţi asta. De aceea, orice traducere nouă a unui text valoros e utilă. Tipurile de impas sînt diferite. În cazul versurilor, ritmul şi rima impun constrângeri şi reducţii. Toate traducerile unui sonet de Shakespeare sacrifică o parte a esenţei lui, dar şi a formei lui uimitoare. Totul e să „retezi“ cât mai puţin. Sonetul 66, de pildă, pune o presiune pe cititor pentru că versurile, de la 3 până la 12, încep cu acelaşi cuvînt: „şi“ (and). Majoritatea traducerilor în română n-au putut să respecte acest lucru, eu am reuşit doar la 9 versuri din cele 10. Dar ŞI tot nu are rezonanţa de clopot al lui AND. Mă gîndeam să încep fiecare vers prin CÎND (fonetic aproape de AND). Dar n-am reuşit şi am rămas cu bietul „şi“. Literal e exact, fonetic şopteşte în loc să dea cu ciocanul.
          5. În lume nu ştiu cum e. În România traducerea este mai ales o pasiune, un viciu. Nu e vorba de a trăi din asta. Traducerea e un act necesar, ca şi curăţenia corporală. Există însă ţări care au un consum prea mic de traduceri şi de săpun, România fiind printre ele. De aici vine şi „moda“ scriitorului incult (promovată şi în comunism, şi în postcomunism). A insului care n-a citit (mai) nimic în traduceri şi original, dar se crede centrul universului.
          6. Dacă mi se cere o traducere pot s-o fac. Dar în proiectul „Un Shakespeare pentru secolul XXI“ am intrat de bunăvoie la invitaţia iniţiatorului, domnul profesor George Volceanov, şi el îmi absoarbe energia acum. Pe bani sau gratis, cu inspiraţie sau în eclipsa ei, voi merge pînă la capăt. De alte traduceri n-am prea mai avut timp. Pe deasupra eu nu sînt doar traducător. Uneori mai am poftă să scriu şi ceva „original“. Recunosc că am scris mai puţin „pentru mine“ din 2010, de cînd am început proiectul cu Shakespeare. Dar nu am abandonat programatic literatura mea în favoarea traducerilor. Lectura şi traducerea din Shakespeare sînt incitante, îmi vin noi idei, diferite interpretări, am scris mai multe eseuri despre piesele pe care le-am tradus şi mai am încă multe de scris. Subiectul e de fapt inepuizabil.
          7. Satisfacţiile sînt mai ales morale: premii, nominalizări, texte pe scenă. Mă bucur cînd actorii sau cititorii îmi spun că le place textul meu. Mă nemulţumesc tarifele. Munca unui traducător e departe de a fi plătită. Lipsesc instituţiile. Un agent literar de pildă care să umble din teatru-n teatru, secretari literari care să fie interesaţi de noile traduceri şi să le (re)comande. Lipsesc subvenţiile sau sînt cu totul derizorii. Ar trebui să existe fonduri speciale pentru ca zeci de traducători să stea „închişi“ în scriptoriumuri, ca în abaţia din Numele trandafirului, şi să trudească la ediţii noi, integrale, ale marilor autori. Noi nu avem nici măcar din autorii jucaţi cît de cît traduceri decente. Şi-a pus cineva întrebarea cum sună Racine acum în vechile traduceri? Cîte tone de praf stau pe unele traduceri din Molière, care nu s-au mai reluat de la paşoptişti? E posibil să nu avem o traducere integrală a Divinei Comedii în ultimii 50 de ani? A traduce nu înseamnă că iei textul şi traduci cuvintele. Trebuie să te identifici cu autorul, să cunoşti cît mai bine lumea lui, să înţelegi cît mai multe conotaţii (că toate e imposibil). Cum să faci asta cînd trebuie să-ţi cîştigi existenţa mergînd zilnic la un „serviciu“, hărţuit de studenţi mediocri şi şefi catastrofali, iar traducerea s-o faci în „timpul liber“? Ediţia Goethe, începută de profesorul G. Guţu, unde mai e, cine mai ştie de ea? De Chaucer cine se apucă şi pe ce bani, că nu avem nimic? Stăm pe  traducerea lui Dan Duţescu, meritorie desigur, singura de la bătălia de la Călugăreni încoace. Nu putem avea o mare literatură dacă nu avem traduceri bune ale marilor opere. Scriitorul nu poate şti toate limbile la nivelul de-a citi în original şi Shakespeare, şi Goethe, şi Dante, şi Cervantes, şi Tolstoi.  E rău că nu avem traduceri, dar mai rău că nimănui nu-i pasă că nu le avem.