Rodica Baconsky

 

           0. Traduc din limba franceză şi din limba română spre franceză (chiar dacă acest lucru poate părea prezumţios). Cele mai mari bucurii mi le aduce, fără îndoială, ultima carte tradusă. Se nimereşte a fi o tălmăcire spre franceză, dar nu-i voi spune titlul decât după ce va fi publicată.
          1. O traducere trebuie să-i ofere cititorului aceeaşi satisfacţie estetică pe care i-ar putea-o oferi opera în varianta ei originală. Îmi amintesc cu plăcere aserţiunea lui Carlos Batista, traducătorul în franceză al lui LoboAntunes, care o definea ca răspunzând simultan unor exigenţe aparent contradictorii: fidelitate şi eleganţă, literă şi spirit. În mod paradoxal, litera e aici sensul conceptual al cuvântului, iar spiritul, dimensiunea sa senzorială, ritmul, sonorităţile, culorile, elementul festiv al limbajului. O traducere reuşită este deci cea care-ţi prilejuieşte bucuria acestei duble întâlniri, cea care-ţi permite accesul la sens într-o reală sărbătoare a armonicelor limbii.
          2. Fericit cel ce traduce un autor în viaţă... Cred că colaborarea cu scriitorul este esenţială pentru a-l înţelege mai bine, pentru a putea desluşi sensurile ce pot părea obscure, ambiguităţile, aluziile textului. Se poate întâmpla însă ca autorul (şi mi s-a întâmplat) să nu mai poate explica el însuşi de ce a folosit o expresie sau alta, ce gând ascuns a motivat vreun pasaj sau altul, iar atunci intuiţia şi creativitatea traducătorului trebuie să-şi spună cuvântul. Esenţială este şi încrederea pe care ţi-o acordă autorul şi care-şi găseşte justificarea primă în chiar natura întrebărilor pe care i le adresezi.
          Dar oricât de apropiată ar fi relaţia cu autorul, ea nu scuteşte de o lectură atentă, meditativă, o imersiune în profunzimea operei, o absorbţie a tonalităţilor dominante, o retrăire a imaginilor. Pe de altă parte, depăşind cadrul strict al întrebării, nu pot să nu amintesc valoarea definitorie a cunoaşterii contextului lingvistic, istoric, social, literar în care se înscrie opera, precum şi a aceluia în care se traduce. E singura care-ţi permite să răspunzi la întrebările ce nu mai pot fi puse, singura care asigură consonanţa traducerii cu originalul, dar şi cu contemporaneitatea.
          3. Paradoxal (din nou), fidelitatea strictă în traducere este, de fapt, marea trădare. Dacă doreşti să eşuezi cu orice preţ, tradu fidel, cuvânt cu cuvânt. N-aş adopta, pe de altă parte, nici teoria romantică asupra traducerii care ar constitui o „depăşire“ a originalului, o „desăvârşire“ a lui, într-o dinamică ascensională. Fidelitatea reală presupune cunoaşterea aprofundată a limbilor din/spre care traduci şi se cuvine acompaniată de ingeniozitate lingvistică, de capacitatea de a recrea intensitatea unei trăiri într-un alt univers de cuvinte, de puterea de a crea un spaţiu de rezonanţă cu textul prim. Traducerea este acceptarea acelei différance a lui Derrida sau, în termenii lui J. Ancet, a „divergenţei (ei) acceptate“.
          Cât despre impasuri, ele sunt pâinea cea de toate zilele a traducătorului. Ultimul pe care mi-e dat să-l depăşesc e traducerea familiei de cuvinte chiffonnier, chiffe, chiffonnage (Baudelaire, Compagnon) în absenţa, în peisajul românesc, a vechii meserii pariziene cu toată lumea ei de expresii adiacente. Şi asta până mâine, când mă va aştepta, cu siguranţă, un altul. Iar când e vorba de poezie, impasul e... la tot pasul. Între ritm şi rimă, metaforă „filată“ (impas!) ori ambiguităţi nenumărate, e o permanentă şi febrilă căutare de echilibru şi bun-simţ, la care revii neîncetat, clădind şi reclădind pe nisipuri mişcătoare.
          4. E foarte onorabilă şi onorantă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Dar ea nu rezolvă decât parţial statutul şi condiţia traducătorului. Editurile nu-şi permit (în majoritatea lor) onorarii pe măsura muncii, iar, dacă tot e momentul adevărului, să recunoaştem că, deseori, în absenţa unui sponsor – fie el un for cultural străin, interesat de promovarea literaturii proprii, sau o instituţie autohtonă cu sensibilităţi artistice –, traducătorul e un biet pasionat voluntar (că tot se poartă!). Pe care nici măcar nu-l mai citează cronicile.
          5, 6. Traduc poezie pentru propria mea plăcere şi pentru extraordinarul exerciţiu intelectual pe care mi-l oferă. Proza ţine mai curând de sugestia editurilor, ceea ce nu înseamnă că nu pot veni la rându-mi cu sugestii. Cu sau fără succes.
          Cred însă că nu se traduce suficientă literatură română, cea contemporană mai cu seamă, şi că cei competenţi în materie ar trebui să facă un efort substanţial pentru a încuraja colaborări între traducători străini şi români. Noul program european ar fi un excelent început în acest sens.
          Îmi doresc de asemenea ateliere de traducere destinate tinerilor traducători literari. Organizate de reviste, filiale, universităţi, centre culturale. Traducerea e o artă dublată şi de o ştiinţă care se cere asimilată.