Asumarea trecutului şi credibilitatea democraţiei
În memoria marelui istoric Fritz Stern (1926-2016)

 

 Vladimir Tismăneanu

          Niciun stat legitim, nicio democraţie funcţională şi credibilă nu pot exista dacă fărădelegea trecutului rămâne ignorată sau sistematic banalizată. Prevalându-se de diferite raţionalizări, ruşii au evitat administrarea teribilului trecut. Rezultatul acestei situaţii deprimante este că moralitatea Rusiei pare marcată de cinism şi dispreţ masiv faţă de valorile preţuite de disidenţi: civilitate, demnitate, memorie. Statul rus nu vede motive pentru a cultiva etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu a sa istorie proprie a martirajului, dar şi a complicităţii, încearcă să anexeze memoria victimelor imaginii recondiţionate despre sine de rezistenţă totală la comunism.        
          Asumarea trecutului a rămas o chestiune spinoasă nu doar acolo, ci în întreaga lume postleninistă. Anumite ţări au făcut progrese enorme, altele sunt codaşe. Este un fapt istoric că abordarea postcomunistă poloneză cel mai des utilizată a eşuat în a onora momentele eroice din trecut, inclusiv insurecţia din Varşovia din 1944. Un muzeu dedicat acestei revolte eroice a fost deschis în capitala polonă abia în 2004, cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări a acelui eveniment.
          Lustraţia a fost mărul discordiei în toate aceste ţări. În martie 1990, un document esenţial a văzut lumina zilei la Timişoara, oraşul revoluţiei române din decembrie 1989. Redactată de tineri activişti ai societăţii civile, scriitori, artişti, filosofi, a fost o proclamaţie în favoarea democraţiei liberale şi un strigăt în direcţia decomunizării. Cerea foştilor demnitari comunişti să nu ocupe funcţii publice pentru o perioadă de cinci ani. I-a luat însă ţării mai mult de 15 ani pentru a relua această discuţie despre trecutul comunist. România a condamnat simbolic dictatura comunistă ca ilegitimă şi criminală în decembrie 2006, dar Legea lustraţiei trecută prin Parlament a fost întoarsă de Curtea Constituţională doi ani mai târziu. În fapt, abia în 2013 doi foşti torţionari de Securitate au intrat în atenţia organelor penale de cercetare (vezi şi articolul lui Andrew Higgins, „In Trial, Romania Warily Revisits a Brutal Past“, New York Times, 30 septembrie 2013, p. A1 şi A6). De înţeles atunci de ce, pentru mulţi oameni, acest fapt însemna prea puţin şi prea târziu.
          Recurentele atracţii comuniste reprezintă un subiect dificil. În pofida faptului că foarte mulţi au simţit pe propria piele mizeria utopiei, în anumite ţări (în special în fostul spaţiu sovietic) există un sentiment de disperare şi o stare frustrantă de lucruri care toate laolaltă oferă muniţie bigoţilor neocomunişti. Dezamăgirea legată de noua ordine socială şi politică se traduce în nostalgie pentru vremurile în care exista aparenţa stabilităţii (vezi şi cartea Ancăi Mihaela Puşca, Revolution, Democratic Transition, and Disillusionment: The Case of Romania, Manchester-New York: Manchester University Press, 2009). Democraţia este criticată ca fiind haos, clasa politică este adesea percepută ca lacomă, depersonalizată, înstrăinată de propriii cetăţeni. Evident, asemenea lamentări pot fi auzite şi în Occident, dar în lumea postcomunistă ele tind să ia prim-planul. În Ungaria, de pildă, ascensiunea Jobbik exprimă în mod concret această convingere că democraţia este o construcţie fragilă privată de rădăcini naţionale autentice. Asistăm astfel la urcuşul politic al unor mişcări şi partide antidemocratice a căror ostilitate la adresa valorilor liberale este din ce în ce mai asurzitoare. Eu unul am anticipat acest curent în epilogul cărţii mele Reinventarea politicului. Înţeleg prin etnocraţie un proiect politic menit să accentueze omogenitatea etnică, rădăcinile şi comunitatea (Gemeinschaft), în dezacord profund cu o înţelegere civică a naţiunii.
          Nu sunt deloc sigur că spre sfârşitul anilor 1970 bolşevismul mai era un proiect mesianic magnetizant. În fapt, era mai degrabă o dogmă ridiculizată şi găunoasă. Visul originar al revoluţiei mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperial tradiţional. Şi totuşi, pentru mai multe decenii, comunismul a jucat rolul unei religii seculare, propunând principalele puncte de referinţă, busola morală, pentru mai multe generaţii. Amoralismul său a fost înveşmântat în declaraţii retorice de egalitate şi fraternitate. A fost un fals, dar un fals captivant. Acest cimentcvasietic este acum regretat de mulţi care preferă să-şi amintească victoria împotriva Germaniei naziste mai degrabă decât ororile Gulagului. Comparat cu experienţele justiţiei politice din Europa Est-Centrală, Rusia şi-a ocolit practic recuperarea morală. Motivele pentru acest eşec sunt cu siguranţă legate de anemica voinţă politică. Putin şi-a mărturisit admiraţia pentru Aleksandr Soljeniţân, dar manualele de istorie publicate cu binecuvântarea sa au fost tentative grosolane de a scuza teroarea de masă din anii 1930.

Vladimir Tismăneanu

Asumarea trecutului şi credibilitatea democraţiei.

» anul XXVII, 2016, nr. 6 (313)