Totul e bine

 

Radu Ciobanu

          Iată o carte care ar trebui cunoscută, citită, comentată în toate şcolile sufocate de plictiseala ucigătoare a manualelor lemnoase. Ea nu ţine de nicio disciplină anume, dar poate fi considerată ca un manual sui-generis al unei discipline integratoare a cunoaşterii universului şi istoriei lumii. Mă îndoiesc însă că majoritatea „cadrelor didactice“ şi a preacuviosului cler vor fi auzit sau ar fi interesaţi de ea. Mai ales că scrierea lui Jean d’Ormesson are un titlu „neserios“, nu-i aşa? – Ciudată e lumea, până la urmă... (traducere din limba franceză de Tania Radu, Bucureşti: Baroque Books & Arts, 2015). Ciudată şi seducătoare e în primul rând această carte, care se refuză oricărei tentative taxonomice, dar şi-a agonisit din toate câte ceva, inclusiv din poezie, ba poate, privită în ansamblu şi retrospectiv, în primul rând din poezie. E scrisă – cu maximă implicare afectivă, cu patetică aspiraţie de a afla şi cu sănătoasa ambiţie de a nu se erija în posesorul vreunui adevăr definitiv – de Jean d’Ormesson (n. 1925), care nu e doar un scriitor clasicizat şi emblematic pentru o sensibilitate aflată sub asediul „dezvrăjirii“ lumii, ci şi un gânditor din rara specie a raţionaliştilor cu acces la transcendent.
          Apărută în 2010 la Editura Robert Laffont, cartea aceasta reprezintă bilanţul credinţei şi convingerilor unui om de profundă cultură, ajuns la capătul unei vieţi ferite de mari cutremure existenţiale, de-a lungul căreia a avut vreme să gândească asupra a tot ce a văzut, auzit, trăit. În acest punct, simţindu-şi sfârşitul aproape, ca împăratul din poveste, se surprinde împăcat cu sine şi simte nevoia să împărtăşească şi altora ceea ce a aflat. E mulţumit de ceea ce a aflat, mai ales de cele patru „sentimente“ pe care „lumea şi oamenii“ le-au produs de-a lungul mileniilor şi cărora „li s-a livrat de bunăvoie“: Admiraţia, Voioşia, Recunoştinţa şi, al patrulea, care „a apărut deodată cu omul şi gândirea [şi] este la fel de misterios ca frumuseţea ori timpul“: Răul. Dar, „per total“, universul, cu precizia dinamicii şi articulaţiilor sale, e extraordinar, lumea continuă să rămână fascinantă tocmai pentru că e învăluită în taine irezolvabile şi dileme insolubile, iar viaţa e frumoasă. Drept pentru care cuvintele cu care se încheie acest periplu prin spaţiul cosmic şi timpul istoriei sunt „Deci totul e bine“. Cuvinte care consacră o concluzie – „deci“ – şi, totodată, caracterizează un om funciarmente optimist, receptiv la cele mai subtile nuanţe şi animat până la capăt de un discret, dar stenic, simţ al umorului.
          La cei 91 de ani, Jean d’Ormesson e încă „o figură“ în peisajul cultural francez, considerat cu veneraţie şi răsfăţat cu apelativul tandru Jean d’O. Are o ascendenţă aristocratică, cu tot ce decurge de aici ca educaţie şi înlesniri materiale şi a făcut în viaţă cam tot ce şi-a dorit. A fost un om fericit, cum însuşi mărturiseşte, a râs mult şi s-a bucurat să trăiască, dar cel mai mult i-a plăcut să călătorească, să se plimbe „cu mâinile în buzunare şi nasul în vânt“ şi să înoate. A fost un globe-trotter performant, care îşi alegea itinerarele după seducţia eufonică a toponimelor şi a înotat în toate mările lumii, cea mai iubită rămânând totuşi Mediterana. Iar amintindu-şi acele ceasuri, se infiltrează în povestirea sa şi poezia: „Ce era magnific în aceste băi în mare, sub măslinii şi pinii care se aplecau pe coastele muntoase, era că orice gând şi orice simţire, cu excepţia bucuriei, amuţeau“. Asta până-ntr-o zi. Când, aflat într-un astfel de dolce far niente, aşa cum se simţea, el însuşi un fericit „fragment de peisaj“, lumea şi-a pierdut dintr-odată limpezimea: „Rămăsese pe loc doar întrebarea năucitoare şi excitantă, enormă, ameninţătoare «Ce  fac eu aici?» Am închis ochii. Şi m-a lovit ca un fulger: de ce există ceva în loc de nimic?“
          De aici s-a născut această carte. Pornind să răspundă unor astfel de întrebări, pe măsură ce înainta, se iveau mereu altele, la fel de „năucitoare şi excitante“: La ce bun există omul? Dar lumea? Unde am fost înainte de a ne naşte? Ce a fost înainte de Big Bang? De unde venim? Încotro mergem? Ce facem aici? Există Dumnezeu? Ce urmează după moarte? Până la urmă, „Miezul problemei constă în a şti [...] dacă viaţa este într-adevăr absurdă sau dacă totuşi lumea are un rost“. Asta fiindcă, de-a lungul căutării unor repere printre atâtea semne de întrebare, n-a putut eluda nici aspectele absurde ale existenţei, nici adevărul că prin jur „E plin de imbecili“, nici că progresul incredibil al ştiinţei şi tehnologiei „începe să fie înfricoşător“ şi că „oamenii au sperat cu totul altceva“. Aşadar, descurcă-te, Jean d’O!
          S-a descurcat de minune, crescut în religia catolică şi în spiritul toleranţei laice, dar rămânând un agnostic – „Nu ştie, dar ar vrea să ştie...“ – şi recurgând la soluţia de atâtea ori salvatoare pentru spiritele introvertite şi dubitative, aceea de a scrie o carte: „Autorul – mărturiseşte el – a scris aceste pagini din dorinţa de a vedea mai limpede“.  Şi pentru a vedea mai limpede, el urmăreşte un „fir al labirintului“, intitulându-şi astfel fiecare nouă etapă a itinerarului său exploratoriu de-a lungul istoriei omenirii prin operele ei capitale, ca şi prin abisalele dimensiuni cosmice. Realmente uluitoare este capacitatea sa de a concentra, fără a-şi pierde nicio clipă pregnanţa stilistică, o enormă cantitate de informaţie şi comentariu într-un număr relativ mic de pagini. Şi apoi de a identifica în tumultul acestei lumi de el resuscitate câteva entităţi esenţiale fără de care nimic nu ne-ar fi devenit perceptibil aşa cum ne este acum: Lumina (care „precedă totul“), Dumnezeu, Timpul (eternul mister), Logosul, Gândirea, Sensul („Oamenii au nevoie de sens, aşa cum au nevoie de apă, de aer, de lumină“), Scrisul (care a întemeiat istoria), Frumuseţea, Dragostea („Lucrul cel mai puţin inutil pe lumea asta este să ne iubim unii pe alţii...“), Moartea („Despre timp şi moarte nu ştim cu nimic mai mult decât omul preistoric...“). Scriind despre toate astea şi meditând la limita abisului cunoaşterii, trăieşte două stări aparent contradictorii, dar care, în acest caz, se dovedesc complementare. Prima este bucuria. De fapt, toată această carte stă sub semnul bucuriei de a căuta, de a gândi, de  afla, de a admira, de a spune, vădindu-se încă o dată efectele terapeutice, defulatorii, ale scrisului. „Cartea de faţă – scrie Jean d’O – e un fel de Café du Commerce al cosmologiei şi istoriei universale. Autorul şi-a luat singur rolul naivului de serviciu sau al nărodului mirat din La Fontaine [...] Spectacolul lumii îl surprinde, îl farmecă şi-l umple de o exuberanţă înfricoşată.“ De aici şi cealaltă stare, cea de vertij, ca un rău de înălţime, care îl cuprinde când se vede, biet om, împresurat de imensităţi cosmice şi taine impenetrabile: „Nimeni nu poate evita ameţeala care te cuprinde în faţa lumii şi a destinului nostru colectiv. Ne vom izbi mereu neputincioşi de ceea ce rămâne incomprehensibil. Ce putem face, şi e deja foarte mult, este să ne întrebăm asupra morţii şi a lui Dumnezeu“. Ceea ce Autorul chiar face, căci, în ultimă analiză, „ambiţia“ cărţii sale, cum însuşi recunoaşte, „este [...] să-i dea o şansă lui Dumnezeu, chiar dacă e la fel de imposibil să-i dovedeşti existenţa ca şi inexistenţa“.
           Am ajuns astfel la principalul palier problematic al cărţii, care constă în tentativa de a găsi un răspuns rezonabil întrebării dacă Dumnezeu există. Jean d’Ormesson se află în situaţia celui căruia, în expresia lui Blaise Pascal, i se adresează Isus: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja“. Toată fastuoasa sa aventură sapienţială din această carte trădează explicit sau subtextual o preocupare devenită obsesie, prin apariţia, oarecum en passant, a nenumărate reflecţii care-l situează de partea Bătrânului, cum, după Einstein, şi Jean d’O îl numeşte: „Lumea e nesfârşită, iar Dumnezeu nu aparţine acestei lumi. Dacă există, el e altundeva. Inclusiv în inimile oamenilor care mai au nevoie şi de altceva decât de ceea ce se găseşte pe aici“. Sau: „Sper să existe undeva în afara timpului o putere pe care, prin aproximare şi ca să simplificăm, putem cădea de acord s-o numim Dumnezeu. Nădejdea asta nebunească e singura mea credinţă“. Mai mult. Deşi, spiritual cum e, Jean d’O n-ar putea deveni niciodată fastidios, el previne printr-o soluţie ingenioasă riscul ca discursul să-i eşueze într-o cazuistică aridă şi îl convoacă pe însuşi Bătrânul în capitole contrapunctice, care alternează cu cele ale retoricii auctoriale. Sub titlul Visul Bătrânului, uneori doar prin câteva rânduri, acesta apare ca un fel de raisonneur, care comentează, ironizează, se amuză sau mimează indignarea pe seama celor ce îi sunt date să le audă din partea Autorului:

Iar evoluţia de unde vine? [...] Eu sunt totul şi nimicul [...] Îmi fac ei mie teoria gravitaţiei. Descoperă pas cu pas căile mele fiindcă eu le îngădui să le descopere, apoi mi le aruncă în faţă şi strigă: „Bătrânul nu mai e bun de nimic. Nu ne mai foloseşte!“ [...] Ah, ce şmecheri sunt! Cum mai ştiu să pună în scenă piesa scrisă de mine! Şi culmea e că uneori ajung să-l fluiere pe autor. Unii chiar pretind că nici nu există autor, că piesa s-a scris singură.

Printre multe altele, de o savoare inefabilă sunt reflecţiile Bătrânului asupra neamurilor pe care însuşi le-a izvodit:

Toate popoarele sunt alese. Lumea germanică îi are pe Bach, care mi-a făcut atâta bine, şi pe Feuerbach, Marx, Nietzsche şi Freud, care mi-au făcut în schimb atâta rău. Îi iubesc şi îi admir cu un soi de pasiune şi pe unii, şi pe ceilalţi [...] Portughezii au navigat pe toate oceanele, din Brazilia până-n Africa şi-n Indii. Ce poate fi mai frumos decât să navighezi? [...] Spaniolii sunt mândri şi mistici şi, când nu se bat, li se întâmplă să picteze [...] Doar despre elveţieni mi-ar fi un pic greu să spun ceva, cât de puţin. Sunt fericiţi între munţii lor, unde-şi trec timpul cu creşterea vacilor şi a conturilor din bancă. Dar două popoare mă uimesc mai mult decât toate celelalte, pentru că au făcut mult mai mult ca această istorie, singura care ne-a fost dată, să fie atât de pasionantă: evreii şi grecii. Evreii m-au inventat, iar asta e o mare afacere. În schimb, grecii sunt cei dintâi care mi-au descifrat secretele.

Poate am abuzat de citate. Dar stilul lui Jean d’O e irezistibil, transmiţându-ni-se ca atare şi graţie traducerii atente la nuanţe a doamnei Tania Radu, iar, pe de altă parte, am dorit ca, după lectura acestor sumare comentarii, cititorul să fie cât de cât edificat asupra modului în care o problematică gravă, profundă şi, pentru orice homosapiens, capitală, poate fi tratată cu şarm, cu spirit şi chiar cu o uşoară propensiune ludică, fără ca asta să dăuneze câtuşi de puţin seriozităţii. Aş mai adăuga doar o ultimă observaţie, nu în contradicţie, ci ca o întregire a finalului optimist a lui Jean d’Ormesson – „Deci totul e bine“: adevărata concluzie a acestei seducătoare scrieri mi se pare a fi totuşi aceea notată singură pe o pagină: „Pe scurt, da. Mai e ceva pe lângă lumea aceasta“.

Radu Ciobanu

Totul e bine (Jean d’Ormesson, Ciudată e lumea, până la urmă... Traducere din limba franceză de Tania Radu. Bucureşti: Baroque Books & Arts, 2015

» anul XXVII, 2016, nr. 6 (313)