Dă-dămult... Mai dă-dămult

 

George Neagoe

          O proză condensată este Învoiala de George Bălăiţă (Polirom, 2016), curgând încetişor, ca distilatul de fructe. Gustat cu ţârâita, dă frisoane pe limbă. Adulmecat, doar amăgeşte. Băut prea iute, cade în călcâie şi nu-şi lasă ghicită aroma. Turnat în pahare de vin, dăunează. Ca să fie bine primit, Învoiala are nevoie de aşternut. Trebuie luat pe ulei. Or, grăsimea de desesubt sunt scrierile lui Creangă. La primă vedere, Bălăiţă întinde undiţa spre Povestea lui Stan Păţitul. Personajele principale şi firul întâmplărilor se găsesc acolo: Ipate, Chirică şi Baba (talpa iadului) sunt prinşi în cărările nunţii. Totuşi, păienjenişul se întinde şi în alte zone. Structura aminteşte, în parte, de iscusitele colaje propuse de Ion Iovan în Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... (2008). Amestecând referinţele, rezultă şi biografie romanţată, şi ficţiune documentară, şi eroi atavici. Prozatorul întrezăreşte electronii liberi din creaţia precursorului, combinându-i pe unii, înlăturându-i pe alţii. Pasaje întregi, frânturi, aluzii şi cuvinte-cheie din opera lui Creangă se regăsesc prelucrate în secvenţele inventate. Vorbim, fără îndoială, de măiestrie estetică.
          Totul sună autentic, ţinând seamă de raportul între literă şi spirit. „Setea înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul“ (p. 152), îi mărturiseşte Chirică lui Stan, vorbind despre nevoinţele umane. Fraza originală – „Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul“ (Amintiri din copilărie,II) – e concluzia lui Nică după ce mersese la scăldat împotriva cuvântului mamei. Alte proverbe, precum „Sluga însurată-i ca o căţea fătată“(p. 180), spus de Stan cu gând că rândaşul din ogradă vrea să părăsească burlăcia, sunt integrate în aliajul durabil între aulic şi folcloric. Desigur, ne ajută şi Caragiale: „Sunt vechi, domnule!“. Aşa sunt valorile sigure. George Bălăiţă adună citate, lăsându-l pe Scrib, povestitorul tăinuit al Învoielii, să consemneze câte-i vin în cale. Intertextul seamănă cu intarsiile şi cu imbricările. Se poate cita integral secvenţa când bărbatul neînsurat îl primeşte argat pe drac (p. 78-84). Aceasta pare târguiala cu marele clasic. Când Chirică începe să istorisească paguba ursului păcălit de vulpe, stăpânul îl domoleşte: „Ha, ha, asta-i o minciună pe care a spus-o altul“ (p. 153). Epicul reconfigurat în 2016 stă între ramele unui paralelogram.
          În Stan se adună firimituri de prostie omenească. Moşteneşte ceva din neşansa lui Dănilă Prepeleac de a se înavuţi. În tinereţe, după cum îi relatează argatului, trăise şi pentru un alt vitregit: „Dar eu eram aşa bicisnic, încât nimeni nu-mi mai spunea pe numele meu: Ipate sau Stan. De unde şi până unde, eu eram Ionică cel prost...“ (p. 159). Totodată, îi calcă pe urmă şi lui Nică al Amintirilor din copilărie, fiind poreclit „torcălău“ (p. 24). Efeminat (fătălău) şi nepriceput, Stan s-a născut într-un moment nefast. Problema fundamentală a holteiului trentagenar e că locuieşte între două etaje ale universului. S-a obişnuit cu logodna compromiţătoare între timpul civil şi zalele anotimpurilor: „Priveşte cu mirare îngândurată, cu mâhnire, ceasul mut. Brusc, strident, prelung, cântatul cocoşului în întunericul cu lună. Pauză scurtă. Răspund alţi cocoşi, trâmbiţe înalte“ (p. 10). De aici ezitările succesive ale Păţitului, care dă din colţ în colţ, ca o jucărie răsucită cu cheia. La muncă el nu porneşte înaintea consătenilor, ci în clipele când Domnul lăsase dar de somn. Nu e de mirare că, trăind anapoda, prima favoare făcută de drăcuşor este să-i întoarcă/repare ceasul.
          Satul rodeşte în regula consimţirii. Înţelegerea reciprocă se încuscreşte cu îngrijirea de sarcinile cărate de cei prea împovăraţi. Buna vecinătate, chestiune pe deplin nouă faţă de Povestea lui Stan Păţitul, cuprinde secţiuni molcome de sarcasm şi de isprăvi erotice demne de Moş Nichifor Coţcariul. Vizita pentru a trata sau a întreba de sănătate este indiciul adulterului. Chirică e mare vraci de răceală şi de oase betuşigite: „Of, Chirică, că bine şi din gură le mai zici. Dar de însurat, Stan ăsta, n-a fost chip, Chirică, odorule, că tare îndemânatică mână ai, aşa, aşa, şi mai jos şi mai pe şira spinării, acolo-i rădăcina, văleu, că bine-i...“ (p. 106). E lucrătură necurată în limbajul Învoielii, sulimeneală şi alergătură. Stau încordate şi antenele din Duduca Mamuca (B. P. Hasdeu). Sunt ispite, vătămături şi complicităţi între săteni şi diavoli. Deşi, după cum sesizează ochiul Scribului, oamenii şi încornoraţii se deosebesc prin statut. În relaţie cu pământul (privit chiar şi din perspectiva Vechiului Testament), bărbaţii şi femeile sunt singurii beneficiari şi arendaşi ai creaţiei lui Dumnezeu. Devin la rândul lor creatori dacă intră în ordinea divină, căsătorindu-se şi născând copii.
          Bălăiţă intuieşte delimitarea netă de împieliţaţi, care, neavând chipul Ziditorului, nu pot zămisli. Demonii nu sunt stăpânii lumii materiale, aşa cum nu patronează avuţiile. În cel mai neplăcut caz, ei intră zilieri la cei mai înalţi slujitori. Stilul dubitativ, îngăduit naratorului, atenţionează asupra fluidităţii convenţiilor aplicate. În fapt, strategia de bază nu e neapărat completarea sau reinterpretarea sursei, ci recursul la contrapunct. Lumea construită de Bălăiţă stă în cumpănă, alunecă dintr-o zi într-alta. La fiecare pas şi mai ales la răscruci pândeşte păcatul, ieşirea din fire. Frăţia cu dracul îi afectează, în egală măsură, pe clientul faustic şi pe trickster. Când Stan e aproape să-i ia viaţa unui tâlhar care-i atacase, Chirică îi cere să-l cruţe: „Nu-l omorî, stăpâne. Chirică e înspăimântat, nedumerit. Mila lui e omenească“ (p. 148). Conştiinţa intervenţiei nefaste peste dorinţa individuală devine o notă puternică a Învoielii. Pactul nu se confundă cu vânzarea deplină, cu abandonarea în braţele celui rău, ci e o negociere prelungă. Coada vârâtă tulbură apele şi-l scoate pe pacient din apatia în care se bălăcea porceşte.
          Aşa-zisul bine personal, manifestat prin acalmie prelungită, nu poate decât să degenereze la contactul cu un stimul străin: „Chirică, lăsat pe vine (mirat, înfricoşat, încântat, stăpânit de stări contradictorii, încercând să le ascundă, nereuşind etc.), îşi şopteşte la rândul lui sieşi: ce am făcut?“ (p. 148). Jocul nu e niciodată nevinovat, aşteptându-şi pedeapsa, care va veni când, încălcând tabuul de a deschide o anume ladă, sluga neascultătoare primeşte lovituri de bici. Unde s-a pitit Stan cel apatic şi ruşinos? Chirică devine un personaj mai reuşit decât angajatorul său, pentru că e nu are ţăcălie, urechi şi copite livreşti. E mare pişicher, nu încape îndoială. Însă înţelepciunea lui nu e străbună ori „poporală“, ci are pecetea smereniei. Atitudinea lui este de la început inconsecventă. Îl mână pofta de a încurca iţele, îl copleşeşte natura umană, anunţând, la despărţirea de Stan, că: „M-ai îmbolnăvit, stăpâne, de o boală a sufletului pe care numai oamenii o au, fireşte. Fiindcă suferinţa asta mare şi neînduplecată care este sufletul e semnul dintâi al omului“ (p. 201). Să-l aibe Bunuţul în pază!
Faptele şugubeţe sau de Doamne-ajută, săvârşite de Chirică, au în spate un sâmbure de gratuitate. Ucenicul potlogar lasă de la el, alegând grâul de neghină, ca în parabolele Noului Testament. Tolerenţa lui nu iartă, ci acceptă nefăcutele:

Fiecăruia, după cum i se cuvine. Va avea şi baba partea ei de răsplată! Crede-mă, stăpâne. Căci altfel n-am putea trăi pe pământ. Toate sunt amestecate, şi ce poate face omul? Doar să le aleagă, ţi-am mai spus, pe cele mai puţin rele dintre relele mari... Hm!... Da, să ştii să alegi, să dai cât trebuie, să iei ce ţi se cuvine... Da, nu te poţi opune sorţii (ce prostie!), dar te poţi învoi cu ea... (p. 195)

Dialogul are în vedere rostul soţiei lui Stan, Catrina, pe care o aşteaptă acul pentru cojoc. Odată operată nevasta, Chirică pleacă, lăsându-i fostului stăpân un şase de romb, pe care, dacă-l va privi, îl va putea readuce în bătătură. Dar Stan încalcă rugămintea, cedând insistenţelor consoartei de a-l chema pentru tălmăcirea viselor ei. Catrina îşi asumă un drept, care nu-i fusese acordat. Chirică arde cartea şi legătura se rupe astfel definitiv.
          Învoiala se încheie cu un contrapunct fabulos. Adam şi Eva nu mai au cale să dea ochii cu Dumnezeu. Stan însă îşi acceptă greşeala şi nu o acuză pe femeie. Cei doi nu se simt nici goi, nici împliniţi. Şi-au pierdut inocenţa, nu şi viaţa veşnică.

George Neagoe

Dă-dămult... Mai dă-dămult (George Bălăiţă, Învoiala. Polirom, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 6 (313)