Prezentul trecutului

 

Irina Petraş

          Sigur, am reţinut din biografia autorului mai ales amănuntul că a urmat Filologia la Cluj cam deodată cu mine. Aşa încât „anii de ucenicie ai unui fiu de oltean“ (Nicolae Manolescu) sunt rememoraţi într-o „carte uimitoare prin poezie şi adevăr“, căreia sunt tentată să-i probez cu propriile amintiri calităţile cu pricina. Romanele Când Dumnezeu îmi spunea pe nume şi Cei morţi înainte de moarte au depus deja mărturie despre arta de povestitor a olteanului, iar plachetele de versuri pot fi vinovate pentru tuşele plastice ale noii sale cărţi: Nu te opri, nu te întoarce (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2016, 444 de pagini). Eugen Negrici, amator de povestiri vânătoreşti şi el, (de)gustă încântat „un iureş al faptelor [care] preschimbă totul în cavalcadă narativă de neoprit“. Aş spune însă că „necruţarea“ celui care îşi aminteşte e relativă, căci dezvăluirile ce-l privesc pe Traian Dobrinescu sunt, până la urmă, şirag de eroisme, îndrăzneli, nonconformism şi performanţe de tot felul (inclusiv erotice, de „vânătoare“), veritabil portret al adolescentului în expansiune şi în impetuoasă căutare de sine, tuşele cu tentă caricatural-necruţătoare, rare totuşi, căzând, firesc, asupra celorlalţi. Tot astfel, „stupefianta memorie a concretului“ se datorează, cred, chiar actului amintirii programatice. Traian Dobrinescu spune singur:

O asemenea autoscopie nu este lipsită de curaj. Şi nici de riscuri, pentru că nu ştim ce găsim acolo, în starea de submersibilitate, şi cum mai putem face faţă, cu sinceritate şi cu ochii deschişi, acelei confruntări. Nu găsim, în acele locuri şi timpuri, numai lucruri onorabile. Acum, când cartea este încheiată, pot spune că întoarcerea în timp şi, mai cu seamă, desacralizarea trecutului prin povestire sunt acte de curaj, de re-cunoaştere şi de re-înţelegere.

„Nu ştim ce găsim acolo“, da. „Privirea“ în trecut e una ritualică (vezi Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice: Antropologie şi comunicare). În contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spaţiu şi un timp care se delimitează de real (de ambele realuri – cel al prezentului şi cel al momentului rememorat) pentru a permite accederea la illotempore. Amintirea e un ritual în singurătate care evocă un trecut în speranţa că descoperirile sale vor avea măcar câteva puncte comune, câteva „atingeri“ – căci nu-i de neglijat componenta corporală de indefinibilă senzualitate, a rememorării – cu experienţa celorlalţi. Scufundarea în apele trecutului este una creatoare, poate lucra după plac cu un detaliu, cu un semn memorativ. Aţintită pe un obiect sau pe o secvenţă dintr-o întâmplare (încă de la prima pagină, cartea „pătrunde“ în trecut, îl locuieşte, readucând la viaţă, cu enciclopedia prezentului vag aţipită, atmosfera de odinioară:

Trăiam într-o casă cu trei camere şi prispă închisă cu geamlâc. Camera de la mijloc era şi bucătărie, acolo dormeau ăi bătrâni, în camera din dreapta, în două paturi, eu, mama şi tata, care sforăia noaptea. Cea din stânga era camera bună, pentru musafiri, când şi când. În vremea aia, saltelele şi pernele erau umplute cu paie, care uneori îţi intrau în urechi prin pânza aspră şi rară. Între paturi era o masă pe care stăteau noaptea o lingură de lemn şi o strachină cu magiun din struguri, cuburi de dovleac şi sâmburi de nucă. Mă sculam noaptea şi mâncam),

privirea interioară generează în jur, rând pe rând, detalii, sentimente, stări, culori, mirosuri, transportându-te acolo. Poate da, aproape fizic, la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva detalii „reale“, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi („Amintirea se desprinde cu paşi şovăielnici din noianul de întâmplări ale vieţii“). Poate ţine, la o adică, locul Istoriei.
          Este ceea ce se întâmplă în cartea lui Traian Dobrinescu. Locuri (satul, drumurile, Clujul, căminul studenţesc, biblioteca, străzile, marea etc., etc.), oameni (rude, colegi, dascăli, iubite), întâmplări (mărunte şi picante sau grave şi cu efecte asupra comunităţii întregi:

Viaţa n-a fost niciodată cuminte, băgându-i pe oameni în tot felul de belele, de care uită imediat ce ies din ele. Am mai spus într-un rând, citându-l pe Ernesto Sábato, că trecutul n-a fost mai bun, doar uităm partea lui de grozăvii. Cum omul nu-şi face viaţa cu gândul la trecut, lăsându-se ispitit de prezent şi ademenit de viitor, va săvârşi greşeală după greşeală. De ce aş ieşi tocmai eu din acest tipar?)

sunt aduse la suprafaţă cu vervă, dar şi cu o ştiinţă a decupării detaliului semnificativ care le asigură receptarea largă. Foarte personalizate, detaliile mediază şi plăcuta senzaţie a privirii prin gaura cheii în intimitatea unei biografii; aceleaşi detalii însă ajung în pagină gardate de reflecţii, generalizări, scurte vederi panoramice, interpretări, aşa încât tabloul de epocă poate fi relocuit confortabil de toţi cei care au traversat evenimente asemănătoare, el fiind, la fel de bine, şi document pentru mai tinerii cititori interesaţi de epoca acoperită de rememorări. Sigur, cartea are o savoare în plus pentru filologii clujeni ai perioadei cu pricina.
Trecutul (perfectul ori imperfectul verbelor povestirii) alunecă pe nesimţite în prezent, pe măsură ce detaliile reînvie şi ocupă scena. Uneori, întâmplarea îşi află târziu sensul („am fost martorul unei scene care m-a urmărit ani buni. Tata a gonit-o pe mama de acasă. N-am înţeles sensurile întâmplării decât după ce s-a consumat […] Aveam să aflu mai târziu, dar nu rezist ispitei de a povesti acum, că părinţii mei s-au luat din mare dragoste şi cu mare zarvă în lumea de atunci“). Alteori, amintirea face o buclă şi rezumă sfătos-melancolic:

Se coceau strugurii şi aveam sentimentul că odată cu ei şi eu. Am învăţat de la greieri că eternitatea ţine doar o toamnă, de la greutatea maşinii de stropit, de la coada sapei şi a coasei că toate trec, să ai numai răbdare, de la colindatul dealurilor şi al luncii Oltului, alături de prieteni, că viaţa este o călătorie cu peripeţii.

Şi: „Am făcut multe lucruri, învăţând meseria de a trăi, poate altfel decât vorbeşte Pavese. Acum pot depune mărturie că a trăi este singura meserie adevărată, restul sunt evadări, cum ar spune Sábato“; „De la mama am învăţat să nu port mânia cu mine şi să iubesc lumea, că alta nu am, de la tata, să nu întind mâna oricui, dar când o întind cuiva să i-o strâng cu nădejde“.
          Familia lui „a înţelege“ e prezentă, de altminteri, aproape în fiecare pagină a cărţii:

Ispita acestei cărţi este să reconstitui întâmplările din viaţă ca să-i înţeleg sensurile ce mi-au scăpat. Puteam fi altceva şi altcineva? Este întrebarea care ne bântuie pe toţi. Încep să cred că nu, plecând de la simplul argument, încă necontrazis, că prezentul este opera trecutului.

Povestea este drumul şi nu momentul când îi atingi capătul. Singurul capăt adevărat este cel al vieţii, când aduni toate poveştile într-una singură.

Uneori, am sentimentul că altcineva îmi vorbeşte despre viaţa mea, pe care n-o mai înţeleg. Dar am trăit-o în fiecare zi, când bucuros, când revoltat, când resemnat, când riscant, niciodată urând-o. Şi pentru că am iubit-o, am fost răsplătit.

Pagini pline de savoare vor descoperi cititorii „paradei dascălilor“ din Cluj, „Heidelbergul românesc“. Sunt atât de pregnante, cu atât de multe detalii, încât se deduce uşor cât de important a fost oraşul universitar din inima Transilvaniei pentru tânărul învăţăcel oltean. Nu-i de mirare că „Două zile am umblat nostalgic şi pierdut pe străzile Clujului universitar. Trebuia să mă împac cu gândul că voi pleca“. Am stat eu însămi, nu demult, la o tacla cu prozatorul, la Cluj, încântată de cât de multe cunoştinţe comune avem. A fost o dovadă în plus că Clujul lasă urme de neşters, fiecare dintre foştii lui studenţi putând povesti despre un Cluj „al lui“ (cum a făcut-o Petru Poantă în seria Clujul meu), niciodată uitat, gata să ţeasă istoria unui loc fondator: „Vedeam un oraş cum nu îmi închipuisem. Arhitectură necunoscută celui venit din Oltenia, cu aer trufaş, oameni liniştiţi, vorbind domol, negrăbiţi, purtând nostalgii de seară în graiul lor cântat“; „Clujul îmi ia minţile din prima săptămână“.
          E de aşteptat cu interes continuarea poveştii. O coincidenţă: cartea se opreşte la 40 de ani, promiţând continuarea. Tocmai l-am citit pe David Lodge. Tot la 40 de ani se opreşte şi promite o a doua carte. Un fel de confirmare a vârstei de mijloc şi de cumpănă, înţeleasă astfel şi de oamenii de ştiinţă.

Irina Petraş

Prezentul trecutului (Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 6 (313)