Carlos Fradique Mendes
– un heteronim colectiv pe străzile modernismului


          Experimentând „o specie de catharsis estetico-literar“ (Joel Serrão, O Primeiro Fradique Mendes, Lisboa: Livros Horizonte, 1985, p. 237), cei „trei cavaleri ai apocalipsei filozofico-literare portugheze“ (ibid., p. 199), Antero de Quental, Eça de Queirós şi Jaime Batalha Reis, au creat, în anul 1869, ceea ce avea să fie primul proiect de heteronimie colectivă din literatură. FradiqueMendes, conceput în urma „pactului mefistofelic lisabonez“ (ibid., p. 150), prezentat publicului ca un poet original, a fost, în egală măsură, un produs al şcolii satanismului nordic şi al noii şcoli literare franceze.
          Fradiquismul propune un program estetic inedit, instituind un satanism care, după cum susţin înşişi autorii, nu avusese reprezentanţi şi apostoli în Portugalia, dar şi anticipează, în egală măsură, proiectul heteronimic al celui ce avea să fie Fernando Pessoa.

 

Sonet


                          Fradique Mendes (Antero de Quental)

Crucea-i spunea pământului pe care poposea,
Văii-nflorite, muntelui gol şi mut:
– „Ce eşti tu cuşcă, abis temut?
Unde durerea-şi mână spre lacrimi lupta grea?

Lucrând fără-ncetare, la omenire sclavă,
Unde-ţi sunt bunătatea şi faptele măreţe?
În resemnare, eşti lut inform şi rece,
Iar în revoltă, nestăvilită lavă.

Nu-mi aflu încă-n lume un munte pe măsură
Cât de înalt, de liber, va fi voind să fie.
Eu sunt amor, sunt pace... tu eşti război şi zgură!

Sunt spiritul, lumina! Tu eşti tristeţea, ura,
O, lut întunecos, viclean!...“ Pământul
Îi răspunse: – „Cruce, eu sunt Natura!“

 

Florile Asfaltului


                                     Fradique Mendes (Antero de Quental)

Acele flori pe care o inimă-mbătată
Cu degetele pure le alege-n tinereţe,
Întind pe-altar de sori cununi de frumuseţe
Rugându-te atât: să le miroşi o dată.

Pe-o pajişte, pe-un mal în şoapte legănat
Se nasc sub cerul pur, unde îşi varsă-n taină
În albii de lumină mirosul ce se-ntoarnă
Vorbind de-Amor şi Bine-unui suflet încântat.

Dar florile ce-s din asfalt născute
Pe străzi cu chip de praf şi voci neîmblânzite
Nu pot sorbi lumina acelor lumi tăcute.

Şi-atunci ce tainică aromă a lor ne-nnebuneşte?
E-acel ceva la care inima tânjeşte...
E aroma acră şi apăsătoare a Viciului!

 

Bătrânica


                                Fradique Mendes (Jaime Batalha Reis)

Pe străzile oraşului îmi place
Să văd o bătrânică-ncovoiată,
Plină de riduri, de doruri vorace,
Care pizmuind pe tineri tace
Şi trece veselă, nederanjată.

Cred că-i frumuseţe-n astă poezie,
În ura de trecut, jinduitoare.
Pe chipul ei crescut în veselie
Se vede, biata! Doar melancolie
Şi doruri sepulcrale de foste domnişoare.

Se-opreşte uneori la câte-un colţ, străină,
Privind în jos cu spaimă necuprinsă
Şi bietul cap pustiu ce se înclină
Îşi caută-n pământ lumina cea divină
Ce desfăcută-n zare, demult pierit-a stinsă.

În alte dăţi, zâmbind a ironie
Se-opreşte să admire femeile frumoase
Ce-şi făuresc din viaţă-o feerie
Şi pun în ea şi fericire, poezie,
Unde bătrâna vede doar neguri şi ponoase.

Mai văd eu uneori în ochii-i cenuşii
O tresărire de plăcere uitată!
Coardă ruptă, cântând un ultim „si“.
Primăverile-i surâd, stârnind dorinţe vii,
Ea trece tremurând, încovoiată.

 

*
                               Fradique Mendes (Eça de Queirós)

Corpul tău e-atât de fraged, o, pură floare din izvoare,
Iar ochii tăi cuprind lumina zărilor ne-ncăpătoare
 Şi-a vechiului calvar.
În vocea ta care îmbracă idei în muzical veşmânt
E curgerea spirituală a apei pe nisipul sfânt
 Din Iordanul solitar.
..................................................................

Când a murit Isus la Golgota, în zare,
Cerul şi-a lepădat albul veşmânt
Pe crucea lui şezut-a o privighetoare
Şi noaptea-ntreagă i-a cântat un tandru cânt.
Dar iat-un corb funest ce, scânteind,
Cu ciocu-i aerul împunge,
O sfârtecă, o, ghearele-o cuprind
În aer se destramă roşu-i sânge.

Precum negrul nopţii ce-i
Tenebros şi sideral
Şi-i mai plin de ideal
Ca purpura dimineţii,
Tot aşa privirea-ţi neagră
Ce mă face să palpit
E lăcaş mai infinit
Ca ochii creştinătăţii.

C-aceste palide creştine
Cu feţe slabe şi scobite
Sunt tristeţile croite
Din plânset de privighetoare.
Dar nobila, mândra evreică
Cu-al său chip oriental
E pe-un nor de ideal
Statuie sculptată-n soare.
..........................................................


                                                                Traducere şi prezentare de Cristina Petrescu

 

 

Carlos Fradique Mendes. Traducere şi prezentare de Cristina Petrescu

Carlos Fradique Mendes – un heteronim colectiv pe străzile modernismului

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)