„Obşteasca înviere“ alui Tamási Áron

Cseke Péter

 

          Aş fi bucuros să aflu câţi dintre cititorii români ştiu că Aron Pumnul, dascălul lui Eminescu, şi-a urmat educaţia gimnazială în Odorheiu Secuiesc. Eu ştiu, fiindcă am dat bacalaureatul la Liceul „Dr. Petru Groza“. Dar pe atunci nu aflasem nimic despre scriitorul Tamási Áron (1897-1966), al cărui nume îi poartă liceul astăzi.
          A trecut mai bine de un deceniu de când am aflat, ca student doctorand, că primul pas în privinţa descoperirii lui Tamási l-au făcut eseiştii din generaţia lui, Németh László şi Jancsó Béla, imediat după lansarea primelor volume (Lélekindulás– Pornirea sufletului; Szűzmáriás királyfi– Crăişorul Sfintei Fecioare; Erdélyi csillagok – Stele ardelene); a urmat, tot din generaţia lui, Ion Chinezu, cu teza sa de doctorat sub titlul Aspecte ale literaturii maghiare din Transilvania, apărută în 1930. Deci, Chinezu a marcat de la bun început cititorilor români talentul incontestabil al lui Tamási, caracteristic mai ales prin nuvelistica sa sugestivă, „în care autorul lasă ca lucrurile şi oamenii să-i vorbească singuri, el mulţumindu-se să înregistreze păsurile lor, păstrând, cu finu-i talent de observaţie, toată suculenta prospeţime a vieţii“. Prezenţa acestor valori capătă o nuanţă şi mai semnificativă peste o jumătate de veac, când istoricul literar Mircea Zaciu, în prefaţa romanului Blazonarii (Czímeresek), a scos în evidenţă următoarele: „Tamási vine din părţile secuieşti, răsăritene, aducând o întreagă zestre folclorică, de epos şi imaginaţie extraordinară, transpusă în nivelele cele mai moderne ale prozei printr-o expresie suculentă, frustă, al cărei farmec stilistic – asemenea celui sadovenian – se lasă cu dificultate decantat în alte tipare de limbă“.
          Iată că Pornirea sufletului a fost „o pornire generoasă“ care a deschis o perspectivă largă în faţa scriitorului către împlinirea unui destin artistic (vezi Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România 1918-1989, 1996, p. 131-137).
          În perioada 1922-1923, la Teologia Unitariană din Cluj era un du-te-vino continuu. După-masa şi seara în camera lui Balázs Ferenc se adunau tineri care doreau să devină scriitori. Se întâlneau pentru a discuta poezii, nuvele, studii; au redactat un ziar şi dezbăteau problemele legate de destinul maghiarimii din Transilvania care încetul cu încetul începea să-şi revină după cataclismul istoric. Acest fapt a fost observat şi de profesorul de teologie (ulterior episcop) Boros György, care l-a întrebat pe „domnul teolog“ ce fel de genii zvăpăiate vin la el zilnic. Balázs Ferenc i-a răspuns că tocmai atunci scriitorul Benedek Elek urma să vină la Cluj, iar tinerii pregătesc vizita Domniei Sale.
          Acesta era adevărul. Episcopia nu avea nimic de obiectat. Scriitorul în vârstă, care se bucura de o bună reputaţie, se reîntorcea pe pământul natal, în perioada în care vreo două sute de mii de maghiaripărăseau în masă Transilvania. Dar cine erau „geniile zvăpăiate“? După apariţia antologiei Versek – elbeszélések – tanulmányokTizenegyfiatalerdélyiírótól, erdélyimðvészekrajzaival [Poezii – nuvele – studii, a unsprezece scriitori maghiari din Transilvania, ilustrate cu desenele artiştilor transilvăneni], acest fapt nu mai reprezenta un secret, mai ales că în luna mai a anului 1923 sute de fete doreau să se afirme. Istoria literaturii maghiare cunoaşte prima grupare organizată a scriitorilor de după 1918 sub denumirea de UNSPREZECE. Atitudinea comună a lui Balázs Ferenc, Dobai István, Finta Zoltán, Jakab Géza, Jancsó Béla, Kacsó Sándor, Kemény János, Maksay Albert, Mihály László, Szent-Iványi Sándor şi TamásiÁron a avut o mare însemnătate atât pentru literatura transilvăneană, cât şi pentru întreaga literatură maghiară.
          Kós Károly a fost cel care a realizat ex-librisul volumului care cuprindea scrieri selectate riguros, în prealabil, iar în ceea ce priveşte titlul, tinerii scriitori au fost ajutaţi de cel mai apropiat coleg al lui Benedek Elek, adică de Szentimrei Jenő. Ilustraţiile au fost realizate de Ács Ferenc, DévaiMargit, Jeddy Sándor, Lengyel Sándor, Nagy Benø, Pap Domokos, Szakáts Lajos, Szopos Sándor şi Tóth István – care au redat un sentiment de viaţă asemănător versurilor, contribuind la o prezentare într-adevăr memorabilă. Datorită strădaniilor celor „o mie de fete din Transilvania“ care au convins lumea să se aboneze la această lucrare, volumul a fost editat în 3200 de exemplare, într-o perioadă în care cărţile publicate în Transilvania aveau tiraje abia câteva sute de exemplare. Probabil că acest succes se datora şi faptului că organizatorii anexaseră filelor de abonare scrisoarea lui Tamási Áron, care a cuceritinimile „fetelor şi fetiţelor“ prin fraze cu o puternică tentă sentimentală: să fie apostolii literaturii maghiare din Transilvania în curs de renaştere. Interesul a fost menţinut şi de faptul că în volumul realizat cu mare grijă, autorii poeziilor, nuvelelor, eseurilor şi studiilor au publicat câte o scurtă confesiune prin care au atras atenţia lumii asupra lor: „din marea Tragedie, din supărările pentru care nu s-a vărsat nicio lacrimă, din vieţile care nu au mai putut fi trăite s-au născut scriitori“ (Szent-Iványi Sándor).
          Contrar succesului remarcabil al volumului, ideea lui Balázs Fe­renc, ca autorii din grupul celor Unsprezece să ofere cititorilor unsprezece volume în decurs de un an sau doi, nu s-a putut realiza. La cea de-a unsprezecea aniversare a publicării antologiei s-a confirmat faptul că dintre cei unsprezece doar Tamási Áron a devenit scriitor. Ceilalţi au păstrat scrisul ca pe o „dragoste neîmpărtăşită“, dar, beneficiind de experienţa anilor petrecuţi în străinătate, şi-au descoperit vocaţia în organizarea sistemului instituţional al societăţii maghiare minoritare. Nu este o coincidenţă faptul că grupul celor Unsprezece a deschis drumul spre organizarea Breslei Artistice din Transilvania (Erdélyi Szépmíves Céh) şi a grupării scriitoriceşti Helikon, precum şi spre iniţierea grupării Tinerii Ardeleni, care se ocupa de formarea tinerilor intelectuali, abia ieşiţi din licee.
În anul 1935, Németh László, care a urmărit minuţios traiectoria scriitoricească a lui Tamási, succesele şi neîmplinirile sale, a făcut o vizită în România, prilej cu care din Bucureşti a ajuns şi în satul natal al prietenului său. În jurnalul de drum, Magyarok Romániában [Maghiarii din România], apărut în 1935, l-a descris pe Tamási ca „Homerul secuilor“:

Ce norocos este acest scriitor, mă gândisem. În locul lui au lucrat întregul sat şi secolele care au colorat sufletul poporului. Nu face altceva decât ceea ce face sorgintea, extrage aromele din sărăcia şi cheful de viaţă al altora, şi se bucură de toată gloria de care ceilalţi poeţi nu au avut parte, e un Homer al secuimii. În mod sigur, trebuie să fie recunoscător satului natal. Oriunde s-ar fi dus, trebuia să revină acasă cu trenul sau doar cu sufletul, iar satul natal îl curăţa de praful drumului şi îi mai dădea un imbold: du-te şi fă aşa cum te-am învăţat! De capul lui ar fi scris Czímeresek [Blazonarii], satul i-a pus numele de Ábel. („A költő és faluja“  [Poetul şi satul lui], in A minőség forradalma [Revoluţia calităţii], Budapest: Püski, 1999, p. 1940)

Anul 1935 constituie un punct de cotitură în istoria literaturii maghiare (şi din Transilvania). După succesul trilogiei Ábel (1932-1934), Tamási ajunge la zenitul activităţii sale creatoare, chiar dacă între timp a doborât de mai multe ori ştacheta. Urmează iarăşi ani grei până ce scoate volumul sociografic Szülőföldem [Pământul meu natal], care este apreciat şi astăzi ca o capodoperă. Nicio altă lucrare a sa, nici din cele de după 1939, nu a fost atât de viabilă.
          Jancsó Béla a fost primul care a simţit că Tamási, care s-a angajat la exprimarea artistică a „ideii atemporale şi a mesajelor actuale“, deţine acum vocea veşnică a „artei pure şi a credinţei umane adânci“. În lucrarea sa Szüløföldem – afirmă Jancsó – , Tamási „realizează un gen literar nou pentru idei noi“. Lucrarea este, de asemenea, o

autobiografie, deoarece roiul amintirilor ne arată ramificaţiile rădăcinii– din care scriitorul şi omul Tamási s-a alimentat şi s-a dezvoltat. Desene artistice fine, pe care doar straturile adânci ale sufletului le pot păstra. Dar volumul Szüløföldemeste şi un desen al epocii, viaţa satului secuiesc de azi. O sociografie specifică, care nu conţine nimic ştiinţific, dar care oferă o privire adâncă asupra tuturor aspectelor vieţii caracteristice satului de azi. După amintirile individuale şi după desenul vieţii de azi, există satul etern, viaţa comunităţii, care s-a format de-a lungul mileniilor conform regulilor interne ale genului...

Rezumând evaluarea: Tamási a găsit „cel mai propice mod de a servi comunitatea, prin literatura pentru comunitate“ (Szülőföldem, Erdélyi Fiatalok, 1939, nr. 1, p. 13).
          În studiul din 1943 în care realizează „inventarierea creatoare“ a literaturii poporane, Né­meth Lász­ló scrie:

Vestea literaturii poporane este una revoluţionară. Dar prin această inventariere creativă a realizat cel mai mare lucru. Dacă l-ar fi dat doar pe Tamási, şi atunci l-ar fi dat pe cel perfect. Oare mai există un alt exemplu ca din agonia lumii ţărăneşti să crească o poetică influentă şi cu valabilitate universală? Secretul lui Tamási este unul simplu. El şi-a scris cărţile împreună cu satul lui. A utilizat filtrul tradiţiilor unui trib închis în sine. În timp ce apele noastre se formează din apa acumulată rapid din furtuni, el a realizat pentru apa izvorâtă de departe o cişmea din brad. Cartea sa frumoasă, Szüløföldem,constituie dovada. Cel care crede că acest pământ natal este poezia lui greşeşte. Am umblat pe-acolo. [...] El este cel care ar putea să moară, pentru că opera sa este întreagă. El este fiul norocos. Dar trebuie să ne uităm şi cine este cel care l-a trezit, i-a fost rival şi asupritor pentru cititorul de rând: cariera scriitorului Nyirø József, ca să ne dăm seama, prin ce fel de riscuri a supravieţuit acest Noroc. (Németh László, „A költő és faluja“  [Poetul şi satul lui], in A minőség forradalma [Revoluţia calităţii], Budapest: Püski, 1999, p.1297-1321)

Cea mai vastă biografie şi prezentare a operei lui Tamási a fost realizată de istoricul literar Si­pos La­jos acum zece ani (Tamási Áron, Casa de Editură Elektra, 2006). Din monografia lui rezultă că pe la mijlocul anilor treizeci Tamási a atins apogeul nu numai ca scriitor, dar şi ca gânditor de seamă, atunci când în vara anului 1936, prin publicistica lui scrisă în satul natal (Lupeni, jud. Harghita), „a urgentat“ timpul istoric; atunci când a încercat să adune laolaltă grupul celor Unsprezece, Tinerii Ardeleni şi Hitel [Creditul], în vederea unui viitor demn de speţa umană. Deja din lucrarea lui Németh László din 1935 reiese că viaţa de minoritar nu a îngustat concepţia despre lume a lui Tamási. Din contră: a dezvoltat-o atât în ce priveşte timpul, cât şi spaţiul. Timpul la el cuprindea mii de ani, iar spaţiul existenţei retrăite a vizat Bazinul Carpato-Danubian. La Tamási, amintirea celor morţi trăieşte mai departe în cei vii.
          Culegerea de nuvele Obşteasca înviere, selectate şi traduse de Constantin Olariu, a apărut în 1987 în colecţia Biblioteca Kriterion, marcând învierea scriitoruluidupă decenii de „inexistenţă“. Sunt convins că Mircea Zaciu, atunci când a scris prefaţa la romanul Blazonarii(1980), a avut în vedere întreaga operă a lui Tamási, şi mai ales „straturile adânci ale sufletului“ din „eposul“ pământului natal:

Formele existenţei au aici, am spune, rigoarea unei balade. Spaţiul e aici plin de certitudini originale. Ritmurile vitale se confundă cu cele cosmice; naşterea nu e doar un început, iar moartea nicidecum un sfârşit; generaţiile se succed, taţii şi fiii iau unii locul celorlalţi, dar viaţa rămâne necurmată şi neschimbătoare în sufletul ei colectiv.

Cseke Péter

„Obşteasca înviere“ alui Tamási Áron

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)