Pledoarie pentru istoria filosofiei

Alexander Baumgarten

 

          Toate cele şapte studii din cartea Filosofia ca act de rescriere: Studii de istoriografie filosofică a lui Claudiu Mesaroş (Cluj-Napoca: Eikon, 2014) sunt orientate în aceeaşi direcţie: spre construcţia unui argument al validităţii istoriografiei filosofiei, adică a discuţiei metodice despre modul în care reconstruim istoria filosofiei, ca parte componentă intrinsec a oricărei reflecţii raţionale. Sprijinit pe inerenţa experienţei istorice şi culturale pe care o exprimă orice discurs filosofic, argumentul conduce pe mai multe paliere (care dau, de fapt, varietatea studiilor cuprinse în acest interesant volum) spre o consecinţă care se poate formula simplu: dacă istoriografia filosofiei face parte inerent din reflecţia raţională în sens universal, atunci martorul cel mai important al desfăşurării istoriei filosofiei ar trebui să fie şi principalul vehicul al comunicării în „tribul“ filosofilor. Or, acesta ar trebui să fie şi se poate uşor constata că este textul. Utilizând texte scrise, filosofii asumă implicit condiţia lor istorică şi şi-i fac contemporani pe toţi cei care au lăsat o urmă textuală. De aici, o nouă consecinţă: interesul filosofilor este orientat fundamental hermeneutic, iar atenţia lor este cultivată în direcţia surprinderii mecanismelor de producere a noilor sensuri pe măsură ce un text transmis parcurge o istorie.
          Acesta este, cred, nucleul de idei care dă fundamentul cărţii colegului meu. De aici provin câteva aplicaţii ingenioase, câteva interogaţii, precum şi o generoasă deschidere spre universalitate a filosofiei. În ceea ce priveşte primul aspect, cel al aplicaţiilor, ele sunt multiple. De pildă, cu această idee se poate avansa – urmându-l pe J. E. Gracia, abundent citat în cuprinsul volumului – spre o discuţie conciliatoare în interiorul dezbaterii americane din ultimele decenii ale secolului XX, privind utilitatea versus inutilitatea istoriei filosofiei. Sau ea poate servi unei reformulări „slabe“ a temei filosofiei naţionalului, în termenii unei gândiri reunite de experienţa comună a unui limbaj, a unei istorii şi a unor texte, fără ca această experienţă să înceteze a fi una strict conjuncturală. Sau ea poate fi probată pe analiza transmiterii textuale a unui autor medieval destul de puţin cunoscut, Gerardus din Cenad, cu a sa Deliberare asupra imnului celor trei tineri. Sau ea poate fi pusă în relaţie – fără a mai rezolva de această dată toate dilemele, ci doar atrăgând atenţia asupra modului în care paradigma de discuţie poate să fie soluţionată – cu etapele descoperirii filosofiei medievale în secolul XX şi înţelegerea dezbaterii purtate în jurul identităţii „filosofiei creştine“ ca mod de exprimare a filosofiei medievale: lărgirea treptată a acestei discuţii, până la înlocuirea specificităţii ei cu formula generică a unei filosofii a transcendentului purtată în mai multe monoteisme (potrivit lui Paul Vignaux şi urmaşilor lui), face ca efortul de a gândi filosofia medievală să se plaseze pe un câmp de reflecţie unde o filosofie a termenilor transcendentali (în atât de bine formulata expresie a lui Jan Aertsen) să aibă valoarea unui perimetru descriptiv al evoluţiei unor gânditori, cum sunt cei medievali, în jurul unor tradiţii textuale în care diferitele forme ale exprimării termenilor transcendentali să dea şi semnificaţia expresiei ‘filosofie medievală’.
          Câmpul deschis astfel de această carte este unul larg – de la dezbateri americane la filosofia naţională şi la identitatea contemporană a lecturii filosofiei medievale – şi ne lasă să vedem în autorul ei un gânditor interesat de un spectru larg al filosofiei, dar concentrat asupra unei teme unice: condiţionarea noastră culturală de sfera transmiterii textului care exercită asupra oricărui gânditor o condiţionare bivalentă: pe de o parte, autorul îl scrie sub condiţionările implicite ale adresanţilor lui, pe de altă parte, mâna invizibilă a condiţionării istorice potenţează acest scris, oferind autorului ocazia de a străbate drumul înţelegerii spre propriile condiţionări istorice ale gândirii sale: cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost? Exerciţiu, în fond, infinit, de vreme ce el străbate întotdeauna drumul de la analiza unor predicaţii spre contemplarea obiectului care corespunde termenilor, în cele din urmă transcendentali, din care ele provin, dacă suntem de acord cu faptul că întotdeauna contemplarea acestui obiect este mereu tentată, niciodată încheiată.

 

Alexander Baumgarten

Pledoarie pentru istoria filosofiei (Claudiu Mesaroş, Studii de istoriografie filosofică. Cluj-Napoca: Eikon, 2014)

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)