Poezia deşertăciunii

Constantin Cubleşan

 

          Alcătuit după toate regulile unui veritabil poem simfonic, volumul Închizi fereastra. Şi zbori! (Piteşti: Editura Paralela 45, 2015, Colecţia Biblioteca Românească de Poezie), al lui Gellu Dorian, mi se pare a fi unul dintre cele mai substanţiale din ultima vreme, cu un angajament afectiv în actualitatea contemporană, dintre cele mai profunde şi mai polemice. Spun poem simfonic, având în vedere contrapunctica în care se leagă segmentele, respectiv poemele cuprinsului, aşezate unele după altele în ordinea literei cu care începe titlul fiecăreia, în parte, în ordine alfabetică. Nu este vorba de o simplă găselniţă formală, ci de o anume ordine în dezvoltarea fondului ideatic, reluat ca laitmotiv, în diverse perspective de interpretare, pe tonalităţi şi modulaţii aparte. Originalitatea vine şi din faptul că în această orchestraţie lipsesc instrumentele de coarde, dar nici alămurile nu îşi fac apariţia precumpănitor. Concertul e scris pentru amplitudinea sonorităţilor date de multitudinea şi monumentalitatea tuburilor de orgă. Astfel, primele acorduri sunt puternice, impunând vigoarea unei atitudini lirice de angajament critic în definirea atmosferei unei epoci revolute, în definirea generaţiei optzeciste din care autorul însuşi face parte: „Au dat cu fiecare din noi de pământ,/ unii s-au ridicat, alţii au rămas acolo,/ rătăcind prin memoria noastră ca nişte stâlpi de înaltă tensiune/ pe un câmp plin cu măzăriche noi îi priveam uimiţi,/ ei doreau să-i privim cu admiraţie,/ eram obligaţi să fim fericiţi şi nu era de ajuns doar atât,/ trebuia să repetăm zilnic mulţumirile noastre din inimă,/ ba chiar uneori eram invitaţi să aplaudăm până ni se umflau palmele [...] noi eram insurgenţii, ascunşi în gândurile noastre/ care erau scoase cu forcepsul/ când unii dintre noi ciripeau sub streaşina lor/ ca nişte păsări migratoare care treceau peste garduri [...] noi rezistam în felul în care sub asfalt firul de iarbă/ dă colţ printre gemetele frânelor care opresc/ bolizii cu care naţiunea urca spre comunism în zbor [...] doar ei credeau că de bine ce dădeau cu noi de pământ,/ pământul îi va ierta şi purta pe spinările lui la nesfârşit [...] noi suntem altfel de piese, dintr-un alt puzzle/ pe care ei nu l-au putut înţelege, dar pe care au crezut că l-au făcut ţăndări,/ nu, noi n-am putut fi dezmembraţi, făcuţi ţăndări“ (1980. Puzzle). E aici biografia lirică a unei generaţii care şi-a adus contribuţia esenţială la schimbarea vremurilor, a societăţii. Opoziţia dintre ei şi noi imprimă dramatismul unei dinamici sentimentale, la o adică, ce va evolua ulterior în ansamblul ciclului, de la conflictul exterior la cel interior, la cel al unui eu şi al unui altul, un celălalt („în clipa când/ printr-o fantă te priveşte celălalt om inexistent/ pe care nu-l vezi, doar/ el te vede cum tragi storurile ferestrelor unei case/ din care vei pleca“ – Stropi grei de întuneric), care este de fapt un dublu al sinelui ivit într-un alt context existenţial în raport cu care generaţia se defineşte iarăşi. Sonorităţile liricii par acum a scădea, însă bemolul coboară doar tonalitatea exprimării sinelui într-o altă conflictualitate atitudinală. E poziţia contrariantă între realitate şi iluzia ei: „nisipul ce curge la nesfârşit/ printre degetele unui bărbat/ care nu mai seamănă cu mine deşi sunt eu,/ deşi răspunde la acelaşi nume/ şi visează mult mai mult/ şi împlineşte mult mai puţin,/ călătoreşte fără nici o ţintă anume,/ nu ocoleşte nimic în timp ce toate îl ocolesc/ şi el crede că numai aşa poate fi văzut/ şi recunoscut în tabloul pe care-l expune peste tot/ unde crede că nu e deloc puţin lucru/ să aibă cineva un cât de cât interes faţă de insul acela străin/ care mâine va semăna cu altcineva/ despre care nimeni nu va şti nimic“ (Femeia în care am fost ascuns până acum).
          Gellu Dorian scrie poezia unei deşertăciuni a vieţii, în care sentimentele şi speranţele au fost ori sunt mereu înşelate, o poezie ce refuză blazarea poetului, însă în care se recunoaşte o anume stare de incertitudine şi derută: „Unde merg eu acum, după acest festin la care am stat/ la masă cu toţi cei care n-au unde să se ducă [...] încotro mă îndrept,/ ce văd în faţă e linia orizontului,/ în spate, tot linia orizontului,/ în stânga, tot ea, săraca,/ îndepărtându-se spre dreapta mea, unde tot ea/ se uneşte cu suratele ei şi nu ştiu ce să-mi răspundă/ în jos, stau chiar călare pe ea,/ speriat de gândul că în curând ea va sta călare pe mine,/ numai în sus nu există nici un orizont,/ numai acolo este mult loc, nesfârşit/ şi habar n-am cum să ajung acolo“ (Încotro). E relatarea metaforică a ambianţei unei lumi convulsionate în care se descoperă şi îşi descoperă mereu eul interior, dublul său, marcat de un sentiment tragic al zădărniciei: „de la o vreme nimic nu mai e confortabil,/ respiri parcă din obligaţie,/ mănânci executând o pedeapsă,/ bei, da, bei din plăcere,/ singura în care te simţi bine [...] nu mai fluieri, pentru că nu mai ai nici o pagubă,/ toate drumurile sunt triste,/ pentru că fericirea este la capătul din care ai plecat,/ pentru că ştii că toate drumurile/ s-au adunat în acel care se termină cu ultimul pas/ al chinezului în faţa plutonului de execuţie“ (Un şir de nopţi cu ochii deschişi). Poetul (generaţia) se simte oarecum trădat în idealuri, astfel încât recluziunea în propria intimitate îi oferă şansa liberei manifestări, aşteptându-şi resemnat (?) sfârşitul: „În mine cântă o mie de cârciumi într-o mie de biserici,/ o mie de clopote bat într-o mie de urechi,/ alte o mie de ecouri, mult mai frumoase se zidesc/ peste noapte, mii de meşteri, mii de fântâni/ în mine sapă, guri însetate mii de zile în şir/ îşi vor umezi buzele/ sărutate de o mie de buze [...] eu mă întorc singur de o mie de ori/ din această lume din care plec doar o singură dată“ (O singură dată). O astfel de voce poetică apare în rezonanţă azi, în alte dimensiuni, evident, cu biblicul Ecleziast, care vede şi simte trăirile lumeşti ca deşertăciune: „nu suntem călători fericiţi, suntem/ osteniţi ca oraşele tinere peste cele vechi/ prin care nu se mai văd urmele celor care au ajuns nicăieri,/ acolo, numai acolo vom ajunge şi noi/ fără să ştim că am rătăcit atât de mult într-un singur loc/ de care nu ne vom mai aduce aminte“ (Nu suntem călători fericiţi). Tocmai de aceea, realitatea palpabilă pe care o evocă, pe care o poetizează, e una amorfă, iluzorie în felul ei, printre elementele ei căutându-şi, melancolic, identitatea: „în jurul meu sunt case, străzi, oraşe, oameni,/ prin unele nu am intrat încă,/ poate că niciodată nu voi intra,/ pe altele n-am călcat încă,/ nici nu ştiu dacă am ce căuta pe acolo,/ nu se ştie niciodată ce gând te duce prin acele locuri/ şi habar n-ai că ai trecut pe aleea panseluţelor/ şi te întorci pe pan halippa colţ cu plopilor/ care se înfundă în strada luna pe unde te-ai rătăcit tot restul vieţii,/ iar prin unele oraşe nici nu te mai bate gândul să ajungi,/ deşi cu gândul de mult pe acolo ai fost,/ cât îi priveşte pe oameni, ei se tot schimbă între ei,/ încât îţi este de ajuns să vezi unul şi să-ţi dai seama/ că încă nu ştii mai nimic despre tine“ (Oiluzie în plin fapt al zilei). Până şi iubirile se asimilează unor imagini alegorice ale locuirii rutiniere, terifiante, iluzorii în lume: „Fata aceasta frumoasă îmi prisoseşte,/ şi femeia aceea frumoasă mă ademeneşte  şi eu trag cu privirea/ în alte femei care nici nu ştiu că exist,// îi spun să se aşeze unde doreşte,/ eu sunt peste tot,/ numai lângă ea nu,/ deşi sunt chiriaşul ei de ceva timp,/ n-am intrat în ea aşa cum intri de mai multe ori pe zi/ într-o casă pentru care plăteşti chirie, impozite,/ o văruieşti an de an,/ locuieşti în ea/ până simţi cum te ejectează/ pentru că ai rămas dator de la ultima plată/ când ai dormit o lună în altă femeie/ care ţi-a cerut mai mult şi tu ai dat [...] fata aceasta este ca o garsonieră dintr-un oraş/ friguros în care ajungi şi nu găseşti unde să înnoptezi,/ în zori când pleci îi priveşti ferestrele/ ca pe nişte pleoape sub care eşti/ uitat pentru totdeauna“ (Nimic pe lume nu e de prisos). E contextul în care îşi defineşte, tot aşa, alegoric, demersul poetic, poezia ca şansă a vieţuirii (supravieţuirii) prin cuvânt: „ea este tot timpul o femeie frumoasă şi fericită,/ chiar şi atunci când rochia ei de cuvinte/ este trasă de pe trupul ei de mâini nepricepute,/ chiar şi aşa, dezbrăcată, ea este/ mult mai frumoasă şi fericită/ decât oricare femeie frumoasă şi fericită şi bine îmbrăcată“ (Poezia), sau, în altă parte: „privesc lung coala de hârtie în care va urma să zacă/ pentru totdeauna poezia/ pe care am cărat-o după mine toată viaţa/ până acum când sunt gata să încep să scriu cu atenţie/ primul cuvânt care nu vrea să se arate [...] poate mâine, îmi zic, mângâind faţa albă a colii de hârtie/ care răsuflă ca o femeie după o zi de aşteptare/ într-un dormitor plin cu flori,/ dar mâine/ femeia nu mai este acolo, iar pe coala de hârtie apare/ primul vers care-l aşteaptă pe ultimul/ ca pe o binecuvântare“ (Când scriu o poezie).
          Poezia lui Gellu Dorian, împlinită aici într-o rezonanţă amplă, de construcţie simfonică, aduce sonorităţi dramatice în expresie, mărturie a conştientizării deşertăciunii existenţiale în care destine umane puternice refuză resemnarea, denunţând-o ca pe o laşitate.

 

Constantin Cubleşan

Poezia deşertăciunii (Gellu Dorian, Închizi fereastra. Şi zbori! Piteşti: Editura Paralela 45, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)