Poeme
de Liviu Ioan Stoiciu


Floare de var


Saci cu var nestins, goliţi în vasul mare. Vas
al duhului. Sunt un

arbore de camelii încărcat cu flori frumos
mirositoare. Vas

din care vei ieşi tu, cu tot felul de gânduri ascunse!
Vas al duhului, din care te vei revărsa

cu supunere şi smerenie, la împlinirea venirii primăverii,
pe povârnişul inimii. Cu amintiri din
trecutul îndepărtat, unde putreziciunea şi argila, din
nimic, au ridicat o
mândreţe de arbore de camelii, nu?

Strigi: „tu, hoit, fii
demn!“ şi gesticulezi îndurerată, pe fondul
unor vechi semne de recunoaştere, cicatrici, care te ard.
Tu,

floare de var.

 

Farmece


Sunt răscolit, nimic nu mai e cum a fost, oxigenul,
carbonul, hidrogenul, nitrogenul,
calciul, fosforul din mine şi-au dat iar în petic, mi-au
legat minţile, mi le-au umflat: din
cauza unor scrisori misterioase, fără leac – stau cu banul
(aruncat după mort) sub limbă. Ai

luat-o rău la vale, îi spune vrăjitoarea, la noapte
să bei din buruiana asta, e bună
şi de sperietură, lasă, că o să-ţi treacă, mâine
o să dau cu lumânări aprinse,
descântate, pe gârlă după tine, dacă ai noroc,
scăpi, dacă nu, te vindec eu cu apă luată de la ochiul
vacii, ţi-a făcut farmece aia, am s-o fac eu
să vină cu limba ridicată la tine…

Dă din cap tăgăduind, se tăvăleşte pe jos,
urlă de durere şi de furie.
Emană o lumină mai strălucitoare decât tot ce străluceşte…
Nu că e îndrăgostit, ţaţă Lină, mai
degrabă cred că nepotul ăsta al matale e posedat.

 

E o reacţie


Măr copt pe creangă, unul singur, necules, în
ianuarie, care îmi face cu ochiul.
Tu erai, frumuseţe!
Regret, am pierderi de memorie: nu mă îndur
să te scutur, să te rup, să
te muşc. Nu mă cunoşti, strada spre cimitirul
satului trece prin tine, trebuia
să te opreşti aici – mărul de pe creangă, reper, ia foc! E
o reacţie naturală. Îmi
eşti atât de dragă: aprinde-mi o lumânare de la el. Mai

încoace, bat câmpii cei
ce vor dispărea mâine-poimâine, îndrăgostiţi ca mine,
cine-i latră? Mărul, gură de câine
bogată…

 

Ar fi putut scoate un simbol
Pe caniculă, la prânz, mi-a oferit un loc în
caleaşcă, venind pe chei
şi eu m-am gândit tot timpul la boala Dâmboviţei, ducă-se
pe pustii: la
stop, la pod, la Eroilor, desfăşurând
scăriţa pliantă, mi-a întins mâna să cobor, să ne apropiem,
pe jos, de grilaj, să admirăm împreună
băieţeii şi fetiţele care se scăldau în pielea goală. Acolo
unde ne oprisem noi, descoperind
deodată în apă, între gunoaie, un câine mort, umflat,
galben, ce plutea la
suprafaţă… Am fi putut scoate un simbol de aici! Ce

te hlizeşti? Pe malul celălalt era
înfiptă în două picioare de fier o pancartă: „Deviza
noastră astăzi este: a nu spera
nimic!“ (Mihai Eminescu). Îţi dai seama, nu

e pancartă de pe vremea lui Ceauşescu, observi cu glas
tare. Bem rachiu de cucută
luat de acasă în sticle de plastic de jumătate de litru. Şi…
Încetul cu încetul ridicăm râul Dâmboviţa
în picioare ca pe un arbore. E
ceva mistic. Mâine poate îl luăm cu noi… Aceasta nu
e semnificaţia unei meditaţii?
Dă din cap.

 

Trăsături în mişcare


Iluzie a inelelor de creştere, trunchi tăiat pe
când copacul împlinise vârsta ei şi

ea dansase în jurul lui cu tobiţe agăţate la brâu, beată,
la nunta singurului bărbat de care fusese
îndrăgostită şi care se însurase
cu alta: cu pană de struţ în păr şi sutien de scoici.

Iluzie a inelelor de creştere deasupra
ligheanului uriaş plin cu apă de ploaie, a undelor
provocate de prima lacrimă care
îi cade: îşi priveşte, absentă, trăsăturile în mişcare ale
feţei, singuratică, vara, în ogradă la
casa părintească. Prima lacrimă, apoi alta. E răvăşită
şi azi. Prima

lacrimă, apoi alta şi alta şi noi puncte de vedere
asupra structurii meridianelor
planetei, incluse în propriu-i corp. În prezenţa

dealurilor sufleteşti din depărtare,
împrejmuitoare.

Liviu Ioan Stoiciu

Floare de var; Farmece; E o reacţie; Trăsături în mişcare

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)