Laudatio

Liviu Ţîrău

          Ne bucurăm astăzi de prezenţa unuia dintre cei mai importanţi şi impozanţi scriitori români contemporani, cu mari merite şi realizări în sfera literaturii, în viaţa societăţii civile şi în cultura politică din România.
          Opera literară a dnei Ana Blandiana este impresionantă; ea e autoarea a peste şaptezeci de volume de poezie, proză şi eseuri în limba română, a căror valoare a fost recunoscută nu doar în plan naţional, ci şi în cel internaţional, patruzeci şi cinci de volume semnate de dna Blandiana fiind traduse în nu mai puţin de douăzeci şi trei de limbi. Scriitoarea şi dna implicată civic, căreia îi este dedicată ceremonia de astăzi, este laureata a numeroase şi prestigioase premii literare româneşti şi internaţionale sau aparţinând altor ţări, precum Premiul Herder – 1982 (când a fost şi a rămas până astăzi cel mai tânăr laureat al acestei renumite distincţii), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România – 1969, Premiul pentru poezie al Academiei Române – 1970, Premiul naţional de poezie – 1997, Premiul Opera Omnia, în anul 2000, Premiul Internaţional Vilenica (din Slovenia – în anul 2004) sau premiile internaţionale pentru poezie de la Camaiore şi Acerbi (ambele din Italia), care i-au fost decernate în anul 2006. Dna Ana Blandiana este membră în importante asociaţii literare de relevanţă internaţională, precum PEN Clubul Român – căruia îi este preşedinte de onoare –, Academia Europeană de Poezie, Academia Mondială de Poezie (aflată sub patronajul UNESCO) sau prestigioasa Academie de Poezie Stéphane Mallarmé din Franţa. Dimensiunea şi recunoaşterea internaţională a activităţii dnei Blandiana este reliefată şi prin zecile de participări la prestigioase festivaluri de poezie, desfăşurate pe mai toate continentele lumii, şi prin conferinţele pe care a fost invitată să le susţină, cu teme literare şi civice, la universităţi şi institute de cercetare de prim rang în lume: Universitatea din Roma (1991, 2005), Conferinţa Rectorilor din Germania (1992), Universitatea Liberă din Berlin (1992), SorbonneIII şi SorbonneIV (1993), Universitatea din Viena (1994), Universitatea Carolină din Praga (1994, 2006), Universitatea din Heidelberg (1992, 1995), INALCO – Paris (1996), Centro Eugenio Montale (Catedra di poesia), Roma (1998), Biblioteca din Macao (1999), Universitatea din Tübingen (2000), Universitatea din Hamburg (2001), Universitatea Humboldt – Berlin (2001), Universitatea din Köln (2001), Universitatea din Florenţa (2003), Universitatea din Pisa (2003), Universitatea din Padova (2004). Acestor date li se cuvine să le fie adăugate sutele de referinţe critice, în care specialişti români şi străini au elogiat activitatea literară şi civică a dnei Ana Blandiana. Iar eu cred că nu se poate realiza o separare între creaţia literară şi implicarea civică a Domniei Sale. În fapt, încă de la începuturile activităţii sale literare, dna Blandiana a fost confruntată cu natura reprimatoare a regimului totalitar – din fericire, în cazul Domniei Sale, doar în plan intelectual, nu şi în cel fizic.
          Debutul literar al Otiliei-Valeria Coman s-a produs în anul 1959, pe când era elevă de liceu la Oradea, în revista clujeană Tribuna, unde i-au fost publicate două poezii semnate cu numele Ana Blandiana. Principalul motiv al publicării sub pseudonim era cauzat de condiţia de deţinut politic a tatălui Otiliei Coman, preotul ortodox Gheorghe Coman, iar alegerea numelui Blandiana a fost inspirată după locul de provenienţă al mamei sale. La scurt timp însă, un denunţ făcut de cineva, cu o sporită „vigilenţă revoluţionară“, i-a adus interdicţia de a publica pentru patru ani. Această situaţie a condus-o peste ani la o amară reflecţie: „Am fost cunoscută ca poet interzis înainte de a fi cunoscută ca poet!“ Tot condiţionări de natură politică i-au interzis să se prezinte la examenele de admitere la facultate, iar Romulus Rusan, tânărul inginer care o curta, el însuşi cu o provenienţă socială nesănătoasă pentru regimul comunist, angajat pe atunci redactor al revistei Tribuna, fusese ameninţat cu pierderea locului de muncă dacă nu renunţă la legătura cu Otilia Coman. O întâmplare aproape miraculoasă petrecută în vara anului 1963 (despre care Ana Blandiana relatează într-un recent volum, Fals tratat de manipulare – o carte ce a fost scrisă „nu atât pentru a-mi rememora viaţa, ci pentru a o înţelege“) i-a permis să se prezinte la examenul de admitere şi să devină studentă la secţia de Filologie romanică de la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“. Patru ani mai târziu, după ce absolvise facultatea ca şefă de promoţie, Ana Blandiana – un nume deja cunoscut în poezia românească – s-a mutat la Bucureşti, un loc în care simţea – în condiţiile relativei liberalizări politice – că există şanse mai bune pentru cariera sa literară.
          Următoarele două decenii au consfinţit deplina consacrare literară a dnei Blandiana, inclusiv în plan internaţional. Poezia şi proza publicate în această perioadă au încercat să desluşească rosturile vieţii umane, dar şi să ofere teme meditative asupra societăţii de atunci. Eseurile şi poemele create de Ana Blandiana au arătat că scriitorul şi cititorii săi pot găsi puterea de a gândi şi a simţi liber, în chiar condiţiile revenirii regimului ceauşist la un dogmatism neostalinist. Sunt pilduitoare, în această privinţă, cuvintele care au fost rostite în Laudatio cu prilejul decernării Premiului Herder:

Anei Blandiana i se decernează acest premiu pentru dimensiunea supratemporală pe care o conferă poeziei sale teme ca puritatea şi căderea în păcat, moartea şi supravieţuirea, dragostea ca năzuinţă spre absolut şi evadarea din materialitate şi ca un semn al preţuirii faţă de opera sa poetică şi eseistică ce reprezintă o meditaţie profundă asupra creaţiei şi asupra fiinţei omeneşti, şi care, refuzând atât biografismul, cât şi artificialitatea, consacră poezia ca un mit creator.

Libertatea găsită de Ana Blandiana în creaţiile sale i-a indus obligaţia morală de a nu rămâne tăcută în faţa degradării vieţii sociale şi a amplificării coerciţiei politice din anii optzeci ai secolului trecut. În urma publicării, în anul 1984, în revista Amfiteatru, a patru poeme memorabile (Eu cred, Noi, plantele, Totul, Cruciada copiilor), este sancţionată cu o nouă interdicţie de a publica. Cele patru poeme transmiteau un mesaj al deznădejdii, al tristeţii, dar şi al speranţei în libertate. Într-un recent articol adresat analizării personalităţii şi activităţii dnei Blandiana, cunoscutul specialist în problemele comunismului şi postcomunismului est-european, politologul Vladimir Tismăneanu, arăta că, în anii optzeci, poeta Ana Blandiana devenise simbolul verticalităţii intelectualului în vremuri de restrişte, vocea celor fără de voce (o remarcă exactă, care pe mine mă face să o asociez faimosului eseu al lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere). Totodată, remarca profesorul de la Universitatea Maryland, „Cruciada copiilor rămâne unul dintre cele mai importante poeme ale literaturii antitotalitare, unul care se aşază alături de sublimul şi tragicul Recviem al Annei Ahmatova, două Ane aflate şi într-o superbă coincidenţă onomastică“.
          Crezurile profund morale şi curajul de a fi cetăţean într-o societate dominată de un regim decrepit şi scelerat au condus-o pe dna Blandiana la o altă recidivă, în 1988, la scurt timp după ce îi fusese ridicată interdicţia de a publica. Subtila, dar evidenta prezentare parodică a dictatorului Ceauşescu, în rolul Motanului Arpagic, i-a atras noi represalii, care de această dată nu s-au limitat la interdicţia de a publica, ci şi la decizia de retragere a cărţilor Anei Blandiana din bibliotecile publice. Dacă în România timpului nimeni nu a îndrăznit să protesteze public împotriva acestei noi samavolnicii, în Italia şi Germania, mai ales la universităţile din Padova, respectiv Heidelberg, au fost organizate proteste, iar eseul despre motănelul-dictator a fost publicat în numeroase limbi.
          Marea schimbare din 1989, annus mirabilis, i-a dat dnei Blandiana posibilitatea să îşi exprime liber şi public crezurile în democraţia liberală. De altfel, stăruitoarele eforturi făcute pentru obţinerea stării de normală libertate, nu doar pentru sine, ci pentru întreaga societate din România, au primit zilele trecute o nouă recunoaştere internaţională, dnei Ana Blandiana fiindu-i decernat, la Gdańsk, în Polonia, titlul de Poet European al Libertăţii. Invitată de cei care i-au succedat lui Ceauşescu să ocupe funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ana Blandiana a demisionat imediat ce a perceput tendinţele nedemocratice ale noii puteri.
          În noiembrie 1990, împreună cu un grup de, atunci, apropiaţi, care împărtăşeau idei şi valori comune, a fondat Alianţa Civică, o primă organizaţie la o dimensiune naţională a societăţii civile din România. Ulterior, în 1994, după ce o parte a fondatorilor a decis să constituie un partid care să poarte acest nume, Ana Blandiana a înfiinţat Fundaţia Academia Civică, un aşezământ menit, în primul rând, să redea românilor memoria propriului trecut şi să educe în spiritul democraţiei şi toleranţei, dar fără să ignore trecutul, generaţii mai tinere sau aflate la maturitate. În fapt, fără să îi neglijez activitatea literară de după 1989 (a publicat peste patruzeci de volume în cei aproape douăzeci şi şapte de ani de la căderea comunismului), creaţia cea mai importantă a dnei Blandiana este legată de această Fundaţie şi de edificarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetul Marmaţiei. În vara anului 1993, la o primă reuniune în faţa fostei închisori staliniste din nordicul oraş românesc – o întâlnire la care am avut onoarea şi emoţia să particip –, a fost inaugurată o amplă muncă sistematică destinată cunoaşterii şi recuperării trecutului şi aflării adevăratelor dimensiuni ale represiunii totalitarismului comunist. În acelaşi an, împreună cu distinsul soţ al Domniei Sale, scriitorul Romulus Rusan – partener de viaţă şi de aceleaşi crezuri şi valori –, a înfiinţat Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Concomitent, dna Blandiana a obţinut o primă recunoaştere internaţională a acestor demersuri, dna Catherine Lalumière, atunci secretar general al Consiliului Europei, acordându-i sprijinul oficial al Consiliului şi, atât cât a fost posibil, şi unul financiar. În anii care au urmat, Fundaţia Academia Civică a dezvoltat o extraordinară activitate, care a fost posibilă nu doar prin eforturi fizice colosale, ci şi prin inteligenţă şi moralitate. Este neîndoielnic, cele zece simpozioane desfăşurate între 1993 şi 2002 – care au reunit mii de participanţi (câteva sute pe an), istorici şi foşti deţinuţi politici – şi cele şaptesprezece şcoli de vară organizate până acum – dedicate educării elevilor şi studenţilor în primul rând – nu ar fi putut avea loc fără substanţiale susţineri financiare obţinute de la fundaţii de prestigiu din Germania (Konrad Adenauer Stiftung, HannsSeidelStiftung şi Friedrich Ebert Stiftung) şi fără sprijinul logistic şi de documentare oferit de organizaţii nonguvernamentale din Franţa, Marea Britanie, Polonia sau din partea Arhivei Securităţii Naţionale din SUA. Remarc faptul că doar cele zece volume ale Analelor Sighet însumează peste 7300 de pagini, la care au contribuit 806 autori. Nu în ultimul rând, trebuie consemnată generoasa şi patriotica implicare a unor membri ai diasporei româneşti. Abia la un an de la înfiinţarea Memorialului de la Sighet, în 1997, Parlamentul României a votat o lege care îi consfinţea poziţia de aşezământ de interes naţional şi îi acorda o finanţare publică, una însă şi astăzi insuficientă nevoilor reale.
          Activitatea Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului s-a materializat de-a lungul anilor în publicarea a sute de volume, peste cinci sute, în care s-a încercat reconstituirea trecutului represiv din cele patru decenii şi jumătate de comunism în România. Pe lângă lucrările publicate, Fundaţia Academia Civică a desfăşurat o amplă activitate de cercetare, fiind depozitara unei valoroase arhive de istorie orală, din ale cărei fonduri sunt publicate anual cărţi care recompun trecutul dramatic al celor care au rezistat şi au luptat pentru a fi liberi.
          Prin semnificaţia sa, Memorialul de la Sighet reprezintă cea mai impresionantă realizare a Academiei Civice, a dnei Blandiana, a dlui Rusan şi a echipei  cu care au lucrat. Închisoarea în care au fost exterminate elitele societăţii româneşti (şi subliniez – nu doar etnici români) – ne devoalează astăzi – ca Memorial – istoria îndurată de naţiunea română. Vizitarea Memorialului nu lasă loc niciunei porniri vindicative, dar îndeamnă la cugetare şi reflecţie, la efortul colectiv de a nu repeta trecutul. Îl voi parafraza pe Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi!“
          Aşezământul de la Sighet are în administrare şi Cimitirul Săracilor, locul presupus unde au fost îngropate victimele exterminării din timpul stalinismului românesc. Acolo, Fundaţia Academia Civică a trasat printr-un gard viu graniţele României şi a construit un altar-cenotaf, pe care vizitatorul poate citi: „Noi, aici, stăm aici de strajă la fruntariile Patriei“. Acest epitaf reproduce, în esenţă, dragostea pe care dna Blandiana a dorit să o dăruiască preţuirii trecutului, dar mai ales viitorului românesc.
          Doamnelor şi domnilor, onorat auditoriu, dna căreia urmează să i se decerneze titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ este recunoscută prin sensibilitatea şi delicateţea exprimării sale. Cele arătate mai sus cred că au convins că aceste calităţi nu exclud faptul că este un om puternic şi generos. Un om care a luptat pentru binele compatrioţilor săi, pentru democratizare şi pentru libertate, dar care, şi după 1989, a fost ţinta unor imunde atacuri şi a uneori ameninţări fizice, aşa cum ne-a evidenţiat remarcabilul eseu al Ruxandrei Cesereanu, Imaginarul violent al românilor.
          Acum câtva timp, stimată doamnă Ana Blandiana, aţi mărturisit că, atunci când duceaţi „adevărate bătălii împotriva creierelor spălate de dictatură şi campanii de educaţie civică“, aţi simţit că, într-un fel, furaţi literaturii şi propriului dumneavoastră destin „timpul, pentru a-l oferi istoriei reconstrucţiei democratice a ţării, într-un demers aproape suicidar“. În numele Universităţii „Babeş-Bolyai“, vă mulţumesc pentru acest fapt!

Liviu Ţîrău

Laudatio

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)