Întâlnire cu studenţii de la Studii Europene

 

Liviu Ţîrău: Bună seara, doamnelor şi domnilor, stimaţi domni profesori. Avem astăzi onoarea şi mai ales bucuria de a o găzdui, la Facultatea de Studii Europene, pe Doamna Ana Blandiana, de astă dată, din fericire, însoţită şi de soţul Domniei Sale, Domnul Romulus Rusan.
          Ceea ce vă propunem astăzi este o scurtă prezentare, dar mai cu seamă un dialog despre ceea ce, chiar dinainte de 1989, doamna Blandiana şi partenerul său de viaţă şi de idei – şi de valori – au stăruit să-mplinească: recuperarea memoriei acestei societăţi, a neamului românesc, a naţiunii române în general. Ceea ce s-a-ntâmplat vreme de 45 de ani sub un regim străin totuşi naturii noastre, un regim impus din exterior, din Est, care a malformat această societate, iar urmările acestui proces din păcate cred că mai sunt şi astăzi vizibile şi cognoscibile.
          Îmi închipui că toată lumea din această sală ştie, a auzit, a citit, a văzut, eventual a şi vizitat impresionantul Memorial al Rezistenţei de la Sighetul Marmaţiei, realizat într-o închisoare clădită cândva, în vremea Imperiului Austro-Ungar, transformată apoi într-un loc de exterminare a elitelor din România. Da, este un memorial care ne aminteşte de un trecut traumatizant, un trecut care nu mai trebuie să fie repetat, iar demersurile Doamnei Ana Blandiana tocmai în această direcţie au mers: să ne cunoaştem trecutul, pentru a nu-l mai repeta.
          Voi spune câteva cuvinte despre acel memorial. El a fost inaugurat oficial în 1996, dar a început să funcţioneze deja ca un loc de întrunire şi de reflecţie încă din 1993, atunci când un grup de curajoşi entuziaşti ai recuperării democraţiei şi libertăţii în România, într-o societate care aparent părea democrată, dar era departe de standardele specifice democraţiei, s-au întâlnit acolo, pentru a-i comemora pe cei eliminaţi cu brutalitate de regimul totalitar comunist. Atunci a fost şi o primă întâlnire, care s-a transformat într-un microsimpozion i-aş spune, urmat apoi de alte nouă, care s-au ridicat la dimensiuni impresionante (câteva sute de participanţi, de la mărturisitori ai propriei vieţi trecute prin închisorile sau torturile comunismului, până la istorici, sociologi, nu doar din România, ci şi din străinătate, nume mari, de referinţă). Şi voi spune aici că, dacă veţi citi site-ul Fundaţiei Academia Civică sau al Memorialului de la Sighet – sunt uşor accesibile –, veţi vedea că din Consiliul director fac parte nume de mare rezonanţă în profesiile lor, atât în plan naţional, cât şi internaţional. Voi aminti aici pe academicianul Alexandru Zub, pe Dennis Deletant din Marea Britanie (astăzi profesor la Georgetown în Statele Unite), pe marii istorici francezi ai istoriei comunismului ş.a.m.d. Acel muzeu nu reprezintă doar o reconstituire a dramei româneşti, ci este, alături de CentrulInternaţional de Studiere a Comunismului, de la Bucureşti, un loc în care s-a încercat să fie reproduse secvenţe, evenimente, tragedii, nu doar din România, ci din întreaga Europă Central-Estică supusă regimului Uniunii Sovietice. Acolo există nu mai puţin de 60 de camere – fiecare o fostă celulă –, în care au fost reconstituite diverse forme ale torturii... Fiecare fostă celulă amenajată înseamnă, aş spune eu, cel puţin o carte. Deoarece s-au consumat sute, mii de ore de documentare, de recuperare de materiale, de la documente la probe fizice, care să reconstituie şi să redea vizitatorului, material sau virtual (deoarece este posibil să vizitaţi şi virtual acel muzeu), ceea ce s-a întâmplat în acel regim. A fost un efort – şi este în continuare –, un efort colosal, prin care se doreşte să se educe nu numai generaţiile tinere, care din fericire n-au trăit în comunism, ci doar în postcomunism, ci şi oamenii maturi, care au fost contemporani cu crime şi forme de represiune despre care nu aflaseră dacă nu i-au afectat în mod direct.
          Scurta mea alocuţiune se încheie aici şi o să o rog mai întâi pe Doamna Ana Blandiana să vă spună câteva cuvinte despre dânsa şi despre ce a făcut.

Ana Blandiana: Îmi pare bine că domnul profesor Liviu Ţîrău a început vorbind despre Memorial, pentru că, în mod evident, ceremonia la care am participat azi-dimineaţă – şi care mă onorează profund – se referă şi la Memorial, deşi, în general, evident, s-a vorbit în primul rând despre scriitorul care sunt. Dar este sigur că, dacă aş putea să împart lucrurile în două – dar nu pot să le împart, pentru că ele se împletesc –, e clar că pe de o parte sunt cărţile mele şi pe de altă parte este Memorialul, fiind foarte greu de spus care dintre cele două activităţi mi se pare mai importantă. Sigur că pentru mine istoria literară – şi am spus-o în multe rânduri – este mai importantă decât istoria propriu-zisă... Spuneam asta chiar şi în perioada în care mă lăsam rostogolită în viaţa publică din speranţa că o să reuşesc să schimb ceva în ea (nu cred că am reuşit să schimb prea mult!). Memorialul s-a născut (şi asta este, poate, o ciudăţenie, chiar dacă din punctul nostru de vedere este o concluzie logică), Memorialul s-a născut tocmai pentru că zece ani din viaţă i-am dat, înaintea începerii lui, implicării în viaţa publică, prin Alianţa Civică, prin Convenţia Democratică. Acei zece ani, când dumneavoastră – majoritatea de aici – nu eraţi încă născuţi, când într-o extraordinară efervescenţă se puneau bazele transformării României dintr-un stat totalitar într-un stat de drept, acei zece ani sunt cei despre care eu, la un moment dat, am spus într-un interviu (şi m-am speriat singură când am citit ce spusesem), am spus: „Acest deceniu este pentru mine o sinucidere provizorie“. Pentru că, într-adevăr, din punctul de vedere al cărţilor mele, al cărţilor pe care le aveam în cap, chiar dacă mi-au mai apărut două volume de poezie (dar poezia, cum să spun, o scrie Dumnezeu, nu o scriu eu), acei zece ani pur şi simplu n-au existat: n-am mai scris proză, deci n-am mai fost scriitor profesionist, n-am mai trăit în interiorul vieţii literare, pentru că eram de dimineaţa până seara la Alianţa Civică. Organizam mitinguri, strângeam cu greu la un loc partidele democratice ş.a.m.d. Ei bine, a părut că am câştigat. Marea victorie a acelei perioade a fost că, în ’96, s-a produs o rotaţie la putere. Adică alegerile au fost câştigate de Convenţia Democratică, iar partidul condus de Ion Iliescu – care continua în mod evident, şi prin persoanele pe care le includea, şi prin ideile pe care le cuprindea, ceea ce fusese înainte – a pierdut puterea. Fără acea rotaţie la putere era clar că nu s-ar fi putut pune problema integrării europene şi tot ce a fost după aceea. Dar abia în momentul în care au ajuns la putere partidele democratice, pe care noi le susţineam, reunite în Convenţia Democratică, mi-am dat seama că, de fapt, în esenţă, nu s-a schimbat mare lucru; că ne aflam în aceeaşi situaţie, fiindcă era atât de puternică reţeaua de putere care domina ţara (şi care în mare măsură încă o domină), încât cei care au câştigat puterea atunci nu au putut să disloce vechile structuri. De pildă, noi luptaserăm pentru Legea lustraţiei (acum ar fi ridicol să se mai voteze o lege a lustraţiei după atâţia ani). Nu îndrăznesc să vă întreb dacă ştiţi ce înseamnă Legea lustraţiei. Am fost o dată – fac o paranteză –, cu câţiva ani în urmă, la o universitate particulară, la o întâlnire cu studenţii de la Istorie şi de la Sociologie. Şi la un moment dat, folosind cuvântul „lustraţie“, mi s-a părut că acesta a căzut în gol. Şi atunci m-am oprit şi am întrebat: „Nu vă supăraţi, îmi spune cineva dintre dumneavoastră ce este lustraţia?“ Şi n-a ştiut nimeni dintr-o sală (erau în ultimii ani de facultate!). Era o universitate particulară, dintre cele care făceau tot ce puteau să nu se înainteze spre Europa.

          Deci abia când am văzut că, din punct de vedere politic, pot să vină cei mai buni, ca să zic aşa, la putere, dar poate în acelaşi timp să nu se schimbe nimic, mi-am dat seama că lucrurile trebuie începute mult, mult mai din adânc. Iar acest adânc era reprezentat de faptul că trebuie cu adevărat să se-nţeleagă ce am trăit înainte, pentru ca să înţelegem ce trăim acum şi pentru ca să se schimbe perspectiva asupra viitorului. Soţul meu, care a înfiinţat şi conduce, în cadrul Memorialului, Centrul Internaţional de Studiere a Comunismului (deci toată partea ştiinţifică) şi a lucrat împreună cu colaboratorii lui, timp de vreo trei ani, la o expoziţie care s-a numit Comunismul şi ţăranii (care este extraordinară, a fost itinerată şi prin ţară, şi prin străinătate), ei bine, a descoperit în acele studii preliminare aproape 200 de răscoale ale ţăranilor împotriva colectivizării. Răscoale care, unele, s-au terminat cu înconjurarea satelor, ca nişte cetăţi duşmane, de trupele de Securitate. Şi s-a tras, la întâmplare, pe uliţe, nemaicontând cine s-a răsculat şi cine nu, ca să-i înspăimânte pe toţi şi să-i convingă să intre în colectivă. Iar familiile morţilor au fost deportate, ca să nu se mai ştie de ele. Vreau să vă spun că noi – bine, noi eram copii, dar părinţii noştri au fost contemporani cu asta – niciodată n-am ştiut că au existat aceste răscoale. După cum noi am aflat ce a fost în Valea Jiului în 1977 sau ce a fost la Braşov în 1987, de fiecare dată, abia câteva zile mai târziu, de la Europa Liberă (dacă nu exista Europa Liberă, nu aflam niciodată).
          Deci noi trebuia în primul rând să aflăm ce am trăit şi după aceea să înţelegem de ce am trăit ce am trăit şi ce trebuie să facem ca să nu mai trăim aşa ceva. De la asta a pornit Memorialul Sighet, de la necesitatea de recuperare a memoriei colective, care cred că poate să ne transforme. Şi asta are legătură cu faptul că de curând – şi domnul rector mi-a făcut o mare bucurie în discursul Domniei Sale de azi, vorbind despre acest lucru –, de curând am scris o scrisoare de protest ministrului învăţământului, în legătură cu faptul că s-a format o comisie care a propus să fie scoasă de tot latina din programele şcolare, istoria să nu se mai numească istorie, ci „educaţie pentru societate“, să se amestece cu orele de civism şi cu un alt fel de ore (nu mai ştiu de care) şi toate trei la un loc să aibă o singură oră pe săptămână! Deci practic să dispară latina, istoria, iar orele de română – care şi ele se numesc acum ore „de comunicare“ – să se reducă. Adică este ca un plan de ştergere a creierelor, de ştergere a memoriei colective. Teoretic sunt nişte directive ale unei dezastruoase conferinţe, care a avut loc la Bologna, în Italia, în organizarea Uniunii Europene, în urmă cu mai mulţi ani, şi care practic a dislocat tot învăţământul european, pentru a transforma mentalităţile în vederea globalizării. Globalizarea nu cred că trebuie să fie un fel de a şterge memoria tuturor, de a-i băga pe toţi într-o maşină de mestecat şi de a scoate de acolo o pastă care să nu aibă niciun fel de culoare, niciun fel de miros etc. Este ca o încercare de rupere a memoriei universale, şi naţionale, şi familiale, şi colective, căreia mi se pare normal că trebuie să i ne opunem. Adică nu se poate ca următoarele generaţii de români să nu mai ştie cine a fost Alexandru cel Bun sau Mihai Viteazul. Nu se poate să nu ştie că vorbim româneşte pentru că a existat Şcoala Ardeleană. Ideea că studierea şi cunoaşterea istoriei ne împiedică să înaintăm – existentă pe plan mondial – este nu numai o greşeală, este o prostie.
          De fapt, eu n-am venit să vă ţin o conferinţă (nici nu m-am pregătit în acest sens). Mai vreau să adaug doar un lucru şi după aceea răspund întrebărilor pe care le-am primit.
          Vreau să mai adaug totuşi ceva: să nu vă miraţi dacă se-ntâmplă să mă vedeţi la televizor, unde am spus că sunt mai emoţionată, şi este mai important pentru mine că am primit titlul de doctor honoris causa la Cluj, decât dacă aş fi primit această distincţie la Harvard. Pentru că – am spus eu la televizor – sunt absolventă a acestei universităţi. Dar nu e vorba numai de asta. Este vorba de faptul că am visat ani de zile şi ani de zile am avut speranţa – şi după aceea n-am mai avut speranţa – că voi deveni studentă a acestei universităţi. Istoria intrării la universitate, la această universitate, a fost istoria adolescenţei mele.
          Am dat examen de patru ori. De fapt, în primul an nici nu mi-au primit actele. Mi-au spus că, dacă vreau, pot să mă înscriu la universităţi tehnice, că Filologia era considerată facultate ideologică, iar tata era închis. În al doilea an mi-au primit actele la Filologie, dar, deşi am ştiut foarte bine la scris, n-am ajuns la oral. În paralel, pe plan literar se desfăşura o poveste asemănătoare: debutasem în revista Tribuna, şi după primele două poezii apărute, din Oradea, oraşul meu (făcusem liceul acolo), a pornit o scrisoare circulară către toată presa din România. N-am ştiut de această adresă, am aflat de ea abia în ’90, când a apărut într-o culegere de documente din arhivele ieşene (deci ajunsese şi la Iaşi!). Pe scurt, autorităţile orădene reclamau că „sub pseudonimul Ana Blandiana, se ascunde fiica unui duşman al poporului“ şi se cerea să nu mai fiu publicată. Şi n-am mai fost. Aşa mergeau lucrurile în anii ’50. Între timp, la insistenţele soţului meu, care era redactor la revista Tribuna, redactorul-şef al revistei Tribuna, Dumitru Mircea, înduioşat – şi fiindcă era un om cumsecade –, s-a dus într-o audienţă la Comitetul Central, explicând că sunt o fetiţă care n-are nicio vină şi să mă lase să dau la facultate. Şi a primit această aprobare teoretică: da, pot să dau în toamnă la facultate.
          În cel de-al treilea an, cu această aprobare şi crezând că l-am prins pe Dumnezeu de un picior, m-am dus, am intrat în examen, a început examenul, veneau plicurile cu subiectele de la Bucureşti, care erau deschise solemn, de către o comisie, în faţa candidaţilor, care aşteptau să-nceapă să scrie. Ne-au dat subiectul, eu am început să scriu şi după vreo jumătate de oră a intrat portarul, care a anunţat că „Tovarăşa Rusan Otilia“ este chemată la tovarăşul rector (care era Constantin Daicoviciu, un foarte cunoscut academician arheolog). M-am ridicat în picioare: „Dar nu s-ar putea după examen? Pentru că pierd anul dacă ies din sală!“ „Nu, tovarăşul rector vă cheamă urgent!“ Şi, cu sentimentul că am pierdut încă un an, m-am dus la rectorat, unde am fost întrebată cine mi-a aprobat să dau examenul, cine anume din Comitetul Central. Şi, deşi nu eu fusesem acolo, ştiam numele celui cu care vorbise redactorul-şef de la Tribuna. Foarte sigură pe mine şi, mă rog, revoltată că am fost scoasă din examen, am spus: „Tovarăşul Pavel Ţugui“. – „Tovarăşul Pavel Ţugui a fost scos din aparatul CC, deci aprobările lui nu mai sunt valabile.“ Dar aprobarea lui era dată în primăvară şi examenul era toamna, iar între timp el dăduse tot felul de aprobări sau de hotărâri, care se îndepliniseră deja. Cunoscutul arheolog n-ar fi trebuit decât să nu-şi amintească de mine şi să mă lase să termin examenul. Deci am pierdut şi acel an, şi chiar m-a apucat aşa, o lehamite de toate, şi am hotărât: „Gata, pot să trăiesc şi fără facultate, oricum...“

          Între timp, m-am angajat pe şantierul unde se construia blocul din Piaţa Mihai Viteazul, la parterul căruia este acum Cinematograful „Florin Piersic“. Exista aşa, un fel de folclor, că, dacă te înscrii la examen venind din „câmpul muncii“ (nu ştiu dacă aţi mai auzit formula!), ai şanse mai mari. Şi, cu cât munca este mai grea, ai mai multe şanse! Deci am devenit ucenică la o echipă de zidari, care făceau cel mai mare bloc de pe vremea aceea, şi abia în cel de-al patrulea an, cu o seară înainte, am întâlnit (mă simt prost, tot ce vă povestesc se află în cartea mea, Fals tratat de manipulare, scris mult mai bine decât ştiu eu vorbi şi cu mult mai multe amănunte), am întâlnit pe cineva care mi-a spus: „Succes mâine la examen!“ Şi eu am răspuns: „Nu m-am înscris!“ Şi se terminaseră înscrierile. Iar a doua zi dimineaţa, acel om m-a înscris la ora 7,00, înainte de examen, am intrat direct, am reuşit şi am făcut facultatea.
          În general, trebuie să spun că sunt o fiinţă norocoasă şi că soţul meu a inventat pentru mine o formulă, care este „noroc în ghinion“! Adică mi se-ntâmplă tot ce se poate întâmpla mai rău pe lume şi reuşesc să scap din toate! Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Deci acei patru ani au fost într-un anumit fel – deşi n-aş zice că nu mi s-au mai întâmplat multe nenorociri şi după aceea –, au fost cei mai grei din viaţa mea: pe de-o parte, pentru că tata era închis (după aceea a murit), dar şi pentru că eu nu eram încă sigură pe mine. La vârsta aceea n-ai de unde să ştii dacă ai talent sau nu, dacă o să faci ceva sau nu o să faci, dacă... Facultate nu, de publicat nu, mi se părea că nu mai ştiu nici să scriu. Dar, ca să mă exprim ca-ntr-o telenovelă, pot să spun că norocul absolut al vieţii mele a fost că în acel moment de cumpănă n-am fost singură. Pentru că suntem căsătoriţi de – mi-e şi ruşine să spun – mult, mult înaintea naşterii voastre!
          Dar eu zic să trecem la dialog, că aş putea să vorbesc aşa la nesfârşit, dar cu siguranţă e mai interesant să mă întrebaţi Dvs. ce vă interesează.

*

Liviu Ţîrău: Da. Mulţumesc. Eu am evitat să amintesc de evenimentul de astăzi, deoarece n-am vrut să începem cu aplauze (deşi Doamna Ana Blandiana are o carte cu un titlu care aminteşte de „un sertar cu aplauze“). Cred că toţi cei din sală ştiu că astăzi universitatea noastră a onorat-o – şi a fost onorată –, acordându-i titlul de doctor honoris causa. Voiam să reflectez puţin de fapt asupra mesajului pe care discursul Domniei Sale ni l-a transmis: acela de a ne păstra identitatea, de a rămâne europeni şi civilizaţi, de a ne păstra toleranţa, de a răzbi în continuare prin natura identităţii noastre. Şi pentru asta îi mulţumesc.
          Şi acum vă rog să îi adresaţi întrebările, curiozităţile Dvs., deoarece interlocutorii noştri sunt deschişi întru totul.

Ana Blandiana: Până vă decideţi, până se va găsi cineva să „spargă gheaţa“, aş vrea să răspund la o întrebare, dintr-o listă cu mai multe întrebări, pe care le-am primit înainte de această întâlnire.
          Întrebarea zice aşa: „Aveţi traduse mai mult de 50 de volume în diverse limbi străine, majoritatea făcute – importantă precizare – la iniţiativa unor edituri străine, mai puţin prin eforturile unor instituţii româneşti. Ţinând cont şi de această statistică, Uniunea Scriitorilor din România v-a propus de mai multe ori la Premiul Nobel pentru literatură. Creează acest premiu vreo presiune asupra dumneavoastră?“
          Îmi face plăcere să răspund la o asemenea întrebare, pentru că este o imensă confuzie pe această temă. Am fost 14 ani preşedintă a PEN Clubului Român (acum sunt preşedintă de onoare, Magda Cârneci este preşedintă în exerciţiu). Deci mă voi referi la perioada 1990-2004. În fiecare an primeam din partea Comitetului Nobel o scrisoare foarte impozantă, pe hârtie de lux, cu stema regală suedeză, în care eram invitaţi să facem propuneri pentru Premiul Nobel, precizându-se că propunerile rămân strict secrete şi că orice mediatizare a lor le-ar anula din start. În primii patru ani ai funcţiei mele de preşedintă a PEN Clubului Român, l-am propus pe Eugène Ionesco. După moartea lui l-am propus încă trei ani pe Emil Cioran. Şi ultima dată, pentru că murise şi Cioran, l-am propus pe Gellu Naum, care era cel mai în vârstă şi un foarte important poet suprarealist. N-am auzit niciodată ca ei să fi intrat oficial pe vreo listă. Ulterior, propunerile neluate în seamă au fost trecute pe site-ul www.penromania.org. În schimb, ceea ce vreau să vă spun este că într-adevăr Uniunea Scriitorilor din România m-a propus, după cum a propus şi pe alţii. A propus liste (şi când propui în acelaşi timp zece oameni este ca şi când n-ai propune pe nimeni), liste pe care le-a dat publicităţii. Deci, dacă nu cumva regulamentul a fost schimbat, este explicabil de ce n-a fost luată în considerare nicio propunere. Restul este legendă.
          Pe de altă parte, mi-aş dori din toată inima să ia premiul un român, ca să terminăm cu acest complex nenorocit! Pentru că Premiul Nobel este clar că înseamnă infinit mai puţin decât crede lumea că înseamnă şi decât cred cei care nu l-au luat. Criteriile acordării lui nu sunt strict valorice, intervine uneori şi conjunctura. Gândiţi-vă că a fost contemporan cu Premiul Nobel Tolstoi, că a fost Proust… O listă nesfârşită de mari scriitori, care nici n-au intrat în discuţie. Primul premiant a fost SullyPrudhomme, despre care eu personal nici nu prea ştiu ce a scris. Ca să nu mai vorbesc despre zilele noastre, când un scriitor ca Borges n-a intrat la bursa propunerilor, Vargas Llosa a stat la coadă vreo 15 ani de când fusese prima oară propus, şi în timpul ăsta au luat premiul nişte scriitori care au dispărut în anul următor după ce l-au luat. Deci criteriile ţin întotdeauna de nenumărate criterii politice. Gândiţi-vă cum a luat acest premiu Mihail Şolohov şi e destul! Gândiţi-vă că despre Şolohov s-a discutat atunci, şi se discută din ce în ce mai serios acum, că nu el a scris Donul liniştit, că acest roman a fost opera unui ofiţer alb, care a fost între timp omorât ş.a.m.d. Deci problema nu este să iei Premiul Nobel, ci să scapi de obsesia că nu l-ai luat. Şi, încă o dată, sper din toată inima că o să-l ia totuşi un român.

          – Într-unul dintre cele patru poeme publicate în revista Amfiteatru, care au devenit apoi un fel de samizdat, aţi folosit expresia „popor vegetal“. Vă rugăm să ne explicaţi această expresie!

Ana Blandiana: Cred că răspunsul meu va avea o tentă destul de autocritică. Trebuie să vă repet că, în timpul colectivizării forţate, în România au avut loc numeroase răscoale ţărăneşti, despre care habar n-aveam atunci, dar ele existaseră, în timp ce noi ne spuneam unii altora: „Mămăliga nu explodează!“. N-o să uit cât trăiesc că cea mai mare umilinţă a mea era când auzeam asta şi când n-aveam niciun argument să o combat. Adică se spunea: „Ungurii au făcut Revoluţia din ’56, polonezii au făcut Solidarność, dar, la noi, mămăliga nu explodează“. Or, repet, noi am descoperit acum, în studiile de la Memorial, că mămăliga a explodat de sute de ori fără ca noi să ştim. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, vreau să vă spun că noi avem tendinţa (şi la urma urmei e foarte bine să fii autocritic!) să vedem mereu ce este rău la noi şi să-i idealizăm puţin pe ceilalţi. Adică să spunem mereu „lucrurile merg mizerabil“ (şi adevărul e că adesea merg mizerabil), în timp ce ni se pare că în alte ţări e altfel... Ei bine, vorbind de ţările foste comuniste, situaţia nu este mult diferită.
          Acum, când efectiv e un moment de cumpănă pentru toată lumea (şi nu numai din cauza fluxului brusc de emigranţi), pot să vă spun, din tot ce ştiu despre Polonia, despre Ungaria, despre Cehia, că nici la ei nu este neapărat mult mai bine; că spiritele sunt la fel de împărţite şi de încinse şi acolo, şi că totul este (cum am spus odată într-un interviu şi mi s-a reluat şi de alţii formula) ca o maioneză tăiată. De fapt, în toate aceste ţări foste comuniste, într-o măsură mai mică sau mai mare, există o reţea care înainte fusese de tip politic şi după aceea, încet-încet, a devenit de tip mafiot (ceea ce nu o împiedică să folosească metodele politice bine cunoscute). Sigur, nu mai sunt bătrânii activişti, dar sunt copiii lor. Dacă am avea posibilitatea să facem pedigriul Parlamentului românesc, aţi vedea că trei părţi, trei pătrimi din el sunt rude, copii, ca să nu mai vorbim de nepoţi şi fini de foşti activişti, securişti, directori ş.a.m.d. Adică este o categorie care a învăţat mai devreme ce înseamnă puterea. De aceea Alianţa Civică, pe care o conduceam, a fost cât a putut de critică cu Emil Constantinescu şi cu perioada 1996-2000, în care s-au realizat prea puţine din visurile pentru care au fost aduşi la putere oameni susţinuţi de ea. Dar obiectiv vorbind, adevărul e că: erau nişte oameni care nu aveau practica puterii. Cei care erau foarte bătrâni uitaseră, fuseseră prea tineri înainte de război, chiar dacă intraseră în politică (învăţaseră politică doar stând în închisori), iar cei care erau de vârstă mijlocie conduseseră cel mult o catedră universitară, în timp ce adversarii lor aveau practica politicii chiar genetic. Aceştia din urmă fuseseră ei înşişi la putere şi cunoşteau toate iţele sau erau fiii lor, care învăţaseră de la părinţi jocurile politice. Este extraordinar cum, cu prilejul intrării la închisoare din ultimul timp a unor demnitari s-a dovedit că şi băieţii lor le erau complici, îi învăţaseră nu numai politica, ci şi corupţia.
          Ceea ce vreau să vă spun este că, în funcţie de mentalităţile locului, această situaţie este asemănătoare în toate ţările: şi în Cehia, şi în Polonia, şi în Ungaria. Sigur, unele state au avut mai mult noroc. De pildă, cehii au avut noroc avându-l pe Havel. Când spun „noroc“, o spun polemic şi ironic. Toată lumea a crezut că Cehia este extraordinară pentru că Havel era extraordinar. Dar extrapolarea nu funcţiona. Noi doi şi cu alţi scriitori am participat la un congres PEN Club, care s-a ţinut la Praga, în 1998 cred, la care participa şi Havel, ca scriitor, însoţit de un simplu tânăr. Asta era toată paza lui de preşedinte: un tânăr cu părul în codiţă (ştiu că am fost foarte impresionaţi de acest amănunt), care stătea în cadrul unei uşi de lângă scenă şi purta un mic aparat în ureche. În vederea acestui congres, prim-ministrul de atunci, Václav Klaus (care întreţinea o rivalitate făţişă cu preşedintele Havel) tocmai tipărise o carte, invitându-ne la sediul guvernului, ca să asistăm la lansare. A fost ceva uluitor că, la intrarea în guvern, noi (eram, cred, mai mult de 200 de scriitori) am avut nevoie de două ore ca să putem intra, pentru că ne-au controlat ca la aeroport. Cu Havel stătusem fără nicio problemă de vorbă la congres, în timp ce aici erau măsuri de maximă securitate. După ce, în sfârşit, am intrat înăuntru, premierul ne-a ţinut un discurs de o oră şi, deşi era de profesie economist, ne-a dat câte o carte de-a lui, despre drepturile omului şi toleranţa politică.

          Cand, după ani, a venit la noi acea lungă perioadă de „luptă între palate“, ne-am gândit (abstracţie făcând de persoane) că istoriile se repetă în fiecare ţară în parte. După cum, în Polonia, lupta între centru-stânga şi dreapta a fost în ultimii ani atât de dură încât azi s-a ajuns la un dezechilibru şi o tensiune greu de descris.
          Ceea ce voiam să vă spun este că sunt convinsă că, mai mult sau mai puţin, toate popoarele au şi părţi bune, şi părţi rele, şi oameni extraordinari, şi ticăloşi. Blaga spunea: „Nu există un popor atât de rău încât să nu poţi să-ţi dai viaţa pentru el atunci când îi aparţii“. Aducând discuţia în actualitate, cred că, de fapt, noi, intelectualii, răspundem pentru felul în care poporul nostru reacţionează. Noi nu ne-am făcut datoria dacă reacţionează greşit. Chiar acum, de exemplu, ce se întâmplă în lumea scriitorilor, ce se întâmplă cu manualele, ce se întâmplă cu monumentele, ce se întâmplă la Operă şi cu nenumărate alte lucruri ar trebui să ne intereseze, să existe proteste ale scriitorilor coalizaţi, scriitorul să fie o voce a societăţii. Acesta este motivul că am pierdut atâţia ani de viaţă amestecându-mă în viaţa publică, când de fapt ar fi trebuit să stau la masa de scris. La ora asta aveam cu câteva cărţi în plus. Şi cine ştie dacă nu asta ar fi fost o dovadă de patriotism mai mare. Pentru că, sunt convinsă, cărţile ar fi rămas, în timp ce toate mitingurile, protestele, proclamaţiile o să le ţină minte doar cei care au participat la ele. Dar totuşi, totuşi, totuşi, cred că noi eram cei care trebuia să le facem, atunci când trebuia făcut ceva. Voi sunteţi prea tineri ca să ştiţi ce derută extraordinară era în ’90. Pur şi simplu toată lumea căuta un fel de a despărţi binele de rău. Pentru că era clar că românii se împărţiseră în două categorii: cei care au strigat „jos Ceauşescu“ şi cei care au strigat „jos comunismul“ (e o deosebire absolut esenţială). Şi în această confuzie, încrederea a mers spre nişte oameni în care aveau încredere dinainte: nişte actori, nişte filozofi, nişte scriitori, printre care m-am numărat şi eu…

Liviu Ţîrău: Aş dori să fac o remarcă legată de cuvintele Doamnei Ana Blandiana, anume că „cehii au avut noroc avându-l pe Havel, care le-a devenit preşedinte“. Eu, fără să fiu grandilocvent, voi spune următoarele lucruri, care sunt de fapt o concluzie cumva amară: eu mi-aş fi dorit ca românii să aibă electoratul care să voteze Ana Blandiana preşedinte!

Ana Blandiana: Dacă tot aţi adus vorba, o să vă povestesc pe această temă ceva ce oricum am povestit în Fals tratat de manipulare. Convenţia Democratică urma să intre în alegeri în ’92 şi trebuia să existe un candidat la prezidenţiale. În Fals tratat de manipulare, am relatat multe detalii despre alegerile prezidenţiale de atunci şi despre candidaţii propuşi pentru cea mai înaltă funcţie din stat, din partea Convenţiei Democratice. Era o mare problemă cine să candideze. „Trebuie găsit un candidat!“ ne spuneam şi cu toţii ne băteam capul şi n-ajungeam la niciun răspuns…
          Între timp, nu mai ştiu, am plecat undeva (cred că am avut o conferinţă la Universitatea din Heidelberg), vreo trei zile. Şi când m-am întors, peste tot am găsit mesaje că mă aşteaptă Corneliu Coposu, că are să-mi spună ceva foarte important. Am mers la PNŢ (biroul preşedintelui Corneliu Coposu, în care normal ar fi trebuit să încapă maximum zece oameni, conţinea întotdeauna cel puţin treizeci, era ca în Gara de Nord). Şi când am intrat, s-a făcut aşa un coridor spre Corneliu Coposu, care stătea la birou şi care a zis: „În sfârşit, ai apărut, am rezolvat problema. Am găsit candidatul!“ „Har Domnului!“, am spus eu. „Cine este?“ Şi el a spus: „Tu!“ Şi eu am încremenit şi i-am dat un răspuns care a devenit de pomină, au râs de mine după aceea mult timp (deşi nu era deloc de râs). Am răspuns: „Domnule Coposu, eu cred că am o capacitate destul de mare de a mă sacrifica. Deci aş putea accepta, ca pe ceva foarte greu. Dacă Dumnezeu mă ajută, aş putea fi inspirată şi să merg bine în campanie. Dar ce mă fac dacă voi câştiga?“ Toată lumea a izbucnit în râs în cameră, dar răspunsul meu era profund dramatic, nu era nimic de râs. Eu puteam să câştig, dar sigur eu nu puteam să fiu şeful serviciilor secrete sau al armatei. Or, preşedintele e şeful serviciilor secrete şi al armatei. La care Coposu a zis: „Dar ce, noi nu suntem lângă tine?“ „Nu ştiu dacă sunteţi sau nu sunteţi, dar nu se poate!“ A urmat o jumătate de oră până când şi-au dat seama că nu mă pot convinge. Şi acela a fost pentru mine momentul fatidic, ca să zic aşa, pentru că atât de tare m-a impresionat felul în care acea adunare, unde toţi puteau să-mi fie cel puţin taţi, dacă nu bunici (adică toţi erau foşti deţinuţi politici), m-a propus pentru cea mai înaltă funcţie din stat şi crezuseră că era rezolvată problema desemnării candidatului şi deodată, deprimaţi, îşi dădeau seama că nu au o soluţie, că ei sunt prea bătrâni pentru a candida şi nu găsesc un mai tânăr care s-o facă în locul lor. Şi asta m-a făcut să intru şi eu în joc, ca să zic aşa, şi să încep să caut cu disperare pe cineva. Li s-a propus mai multora care au refuzat. I s-a propus domnului Alexandru Zub, cu care am lucrat la Sighet ani de zile şi îl cunoaştem bine. Era clar că un om ca el, atât de studios şi de închis în bibliotecă, n-avea cum să accepte. I s-a propus lui Andrei Pleşu, care a răspuns că acceptă, cu condiţia ca să candideze în acelaşi timp şi pentru Convenţie, şi pentru FSN, ceea ce era o enormitate, pentru că, nu-i aşa, Convenţia Democratică candida împotriva FSN-ului (deci era ca un banc). A fost propus apoi doctorul Pesamosca, marele chirurg, care era un sfânt, şi care a spus: „Dumnezeule mare, dar eu... Şi copiii pe care îi salvez ce să facă în timpul ăsta?“ Asta e valabil de altfel pentru toată politica din lume: când cineva are talent să fie doctor, se face doctor; când cineva are talent să fie pictor, se face pictor; când cineva n-are niciun talent, se face politician şi îi conduce pe ceilalţi! Deci când căutai oameni de valoare, ei erau de valoare în propriul lor destin, pe care nu erau dispuşi să şi-l schimbe. După aceea i s-a propus lui Gabriel Liiceanu. De data asta lucrurile au luat o turnură fantastică. L-a propus Corneliu Coposu şi el a cerut timp de gândire. Deci n-a zis NU imediat, ceea ce a dat speranţe tuturor. Şi peste vreo două zile – mi-amintesc şi acum scena –, eram la Muzeul Ţăranului Român, în sala de conferinţe unde se desfăşura o adunare publică. Şi a intrat cineva şi mi-a spus că mă aşteaptă afară domnul Liiceanu, care are să-mi spună ceva foarte important. Aproape nu ne cunoşteam, deci era ceva neobişnuit. Am ieşit şi el mi-a spus: „Nu ştiu dacă ştiţi că domnul Coposu mi-a propus să...“ „Da, ştiu, am spus eu. Şi ce aţi hotărât?“ Şi el a spus: „Am hotărât să accept...“ Nici nu terminase fraza, şi eu, deşi aproape nu-l cunoşteam, i-am sărit de gât strigând: „Mulţumesc, mulţumesc! Extraordinar, în sfârşit am scăpat de problemă“. Şi el a spus: „Da, dar nu m-aţi lăsat să termin. Cu o condiţie“. „Ce condiţie? Orice condiţie“, am zis eu. „Nu, vreau să vă spun ce să-i transmiteţi domnului Coposu.“ Şi condiţia era următoarea: că nu acceptă să participe la campania electorală, dar acceptă să participe o dată la o confruntare televizată! Eu am încremenit şi tot ce mi-a venit în minte a fost: „Dar dacă ţăranii dorm când veţi fi dumneavoastră la televizor?“ Şi el a spus: „Vă rog – foarte serios – să-i transmiteţi această condiţie domnului Coposu“. I-am transmis preşedintelui Coposu condiţia. Deci a căzut şi varianta asta. Apoi, cum se-ntâmpla ca Emil Constantinescu să fie şeful Solidarităţii Universitare şi rectorul Universităţii Bucureşti şi preşedintele Consiliului Naţional al Rectorilor, dar era şi vicepreşedinte al Alianţei Civice, Solidaritatea Universitară l-a propus în această situaţie, el a acceptat şi Alianţa l-a sprijinit.
          Între timp, Alianţa Civică organiza „Dialogurile Alianţei Civice“, ceva cu adevărat extraordinar. Mergeam din oraş în oraş şi din sat în sat răspunzând întrebărilor unor săli arhipline, săli de teatru, de cluburi, de case de cultură, de cămine culturale... Şi peste tot nu ţineam discursuri electorale, ci spuneam: „Întrebaţi-ne ce vreţi şi vă răspundem dacă putem“. Şi se producea efectiv un schimb de opinii şi o înţelegere, o comunicare reală. Ţin minte că am fost odată cu un grup prestigios (în general erau mulţi mari intelectuali în Alianţa Civică) la Zalău, în judeţul Sălaj, despre care se spunea că n-are rost să mergem acolo, pentru că este roşu şi pierdem vremea. Şi noi am zis: „Ba, mergem!“ Şi cea mai mare mândrie a noastră a fost că, după ce am trecut pe acolo, în Zalău şi în toate satele în care am fost a câştigat Convenţia.

          Așadar, eram la Cluj şi dialogul Alianţei Civice se ţinea la Casa Universitarilor. Şi cineva din sală m-a întrebat la un moment dat pe cine va sprijini Alianţa Civică în alegerile care urmează. Şi eu am spus ce v-am spus acum, „Solidaritatea Universitară l-a propus pe Emil Constantinescu şi Alianţa îl va susţine“. Dar ceea ce a fost straniu era că eu nu văzusem niciun car de reportaj în sală (la noi nu venea televiziunea şi era exclus să apară Alianţa Civică la TV...). Atunci exista o singură televiziune. Poate să vi se pară ciudat vouă, tinerilor, dar era numai ceea ce e acum TVR1 şi nici nu se punea problema ca vreunul dintre noi să poată apărea la televiziunea respectivă, guvernamentală. Deci nu ştiu cum s-a filmat, dar în aceeaşi seară, la jurnalul de la ora 20,00 (de maximă audienţă), am fost dată eu spunând: „Îl vom susţine pe Emil Constantinescu“. Şi în clipa aceea s-a declanşat un fel de infern, care a durat mai mult de jumătate de an, în care am fost acuzată că am băgat un cuţit de bucătărie în spatele lui Manolescu, că am trădat ţara, mă rog. Era ceva extraordinar, pentru că ziarele feseniste mă insultau ca de obicei şi acum trecuseră împotriva noastră şi ziarele intelectuale. Iar după aceea, după victoria din 1996, am răspuns ani de zile de ceea ce a făcut preşedintele Constantinescu (mai precis de ceea ce n-a făcut sau n-a reuşit să facă).
          În orice caz, din prima clipă noi am anunţat că vom fi o interfaţă între partenerii din Convenţie şi populaţia pe care am convins-o să-i aleagă (pentru că e clar că fără Alianţa Civică n-ar fi fost aleşi). Şi în scurt timp n-am mai avut relaţii cu preşedinţia, pentru că toţi se aşteptau să-i sprijinim fără condiţii, iar noi ne aşteptam ca ei să facă lucrurile pentru care făcusem campanie electorală. Sigur, există scuza că era foarte greu şi ceilalţi erau infinit mai puternici, chiar dacă câştigaseră mai puţine voturi. Dar întotdeauna am spus – şi cred şi acum – că problema era nu ce n-au reuşit, ci ce n-au încercat. De fapt n-au încercat. Au ajuns la putere, şi-au dat seama că puterea nu e a lor, că sunt acolo formal, dar au vrut să rămână acolo. Şi nici n-au încercat să facă ceva. Ţin minte că mi-a rămas în minte un moment foarte acut când a fost omorât, dacă vă amintiţi, un prim-ministru sârb, ZoranDjindjić. Era singurul care era proeuropean şi care a luptat împotriva naţionalismului din ţara sa. Şi ţin minte că atunci m-am gândit, că, dacă prin absurd, aş fi acceptat, probabil că asta s-ar fi întâmplat până la urmă şi cu mine. Dar şi că dacă-şi făceau datoria într-adevăr cei din Convenţie, îşi riscau inclusiv viaţa, pentru că ceilalţi erau foarte puternici. În timp ce, aşa, se înaintase, vorba lui Lenin, „un pas înainte, doi paşi înapoi“.

          – Ştim că aţi reacţionat imediat la propunerea Ministerului Educaţiei Naţionale de a se scoate istoria şi latina din programa şcolară şi de a se diminua numărul orelor de limba română....

Ana Blandiana: Părerea mea e că până la urmă nu vor îndrăzni să aplice o propunere atât de aberantă, pentru că, în clipa când s-a anunţat această propunere, ministrul a promis că, în 29 februarie, va da răspunsul definitiv, dar a trecut 29 februarie. Deci nu ştiu ce se va întâmpla, dar eu sper totuşi că bunul-simţ va învinge. Au protestat Universitatea din Cluj, Universitatea din Iaşi, Universitatea din Bucureşti, Academia Română... Scrisoarea pe care i-am trimis-o ministrului educaţiei  a apărut în toate ziarele şi i-am trimis-o şi domnului Dacian Cioloş, în care trebuie să spun că, cel puţin până acum, am încredere. Recunosc că încrederea mea se bazează pe două lucruri care nu sunt de natură politică. Dar în măsura în care mă pricep la oameni, cred că sunt o dovadă bună. Primul lucru este că, în urmă cu trei ani, am fost invitaţi să facem o expoziţie la Parlamentul de la Bruxelles despre Sighet. O expoziţie care a avut foarte mare succes acolo, şi când am fost extrem de şocaţi de faptul că numai parlamentarii români nu veneau s-o vadă.
          Era plin de parlamentari de toate naţionalităţile la vernisaj, fuseseră cred că mai mult de o sută de ambasadori (la Bruxelles există câte trei ambasadori pentru fiecare ţară: unul obişnuit al ţării, unul pentru NATO şi unul pentru Uniunea Europeană). Parlamentarii noştri nu veniseră pentru că o urau pe Monica Macovei, care fusese implicată în organizarea expoziţiei. Adică prin ea, preşedintele Parlamentului European (Buzek, fost membru alSolidarność) ne-a transmis invitaţia şi ne-a dat sprijinul necesar... Şi fac o paranteză aicea, e foarte interesant felul în care, funcţionând un mecanism democratic în Uniunea Europeană, ţările din Est, cu ideile lor, cu felul lor de a gândi, ajung şi ele, pe rând, la conducere... Adică se schimbă prin rotaţie şefii. Mă-ndoiesc că am fi fost invitaţi să facem o expoziţie de către un preşedinte din – ce să zic – Portugalia sau din Suedia. În schimb, când a ajuns un membru alSolidarność, ne-a invitat. Pentru că s-a transmis prin Monica Macovei invitaţia, toţi cei care erau împotriva ei (USL-ul, în primul rând) n-au venit. În schimb, Dacian Cioloş, care era comisar (deci funcţie infinit mai înaltă decât cea a parlamentarilor) a venit cu vreo oră înainte de vernisaj, a stat ca un elev şi a studiat panou de panou. Mi s-a părut o dovadă de mare seriozitate. Cea de-a doua impresie este puţin comică: uitaţi-vă la televizor şi vedeţi cum este atât de doritor să realizeze în anul pe care-l are la dispoziţie ceea ce s-a angajat, încât nu merge, ci aleargă. Atunci când îl vezi trecând prin holul parlamentului sau guvernului, aproape fuge şi toţi ceilalţi trebuie să se ţină după el (şi ziariştii o iau şi ei la fugă!). Deci cred că este un om care chiar vrea să facă ceva, dar este într-o situaţie practic imposibilă. Pentru că el a venit cu un număr de miniştri tehnocraţi (cum este ministrul justiţiei, care, în mod evident, îşi face datoria foarte bine şi căruia i se opun foarte mulţi cu violenţă). Dar, pe de altă parte, există un număr de miniştri care i-au fost impuşi de partide, ca să îl accepte, ca să accepte acest guvern. Şi în sensul acesta mi se pare nedrept ca ceea ce face ministrul învăţământului, care nu face parte din echipa de tehnocraţi, să rămână ca o pată pe guvernul condus de Cioloş. Cum să nu mai ştie tinerii că limba lor e de origine latină, când secole a fost cea mai mare mândrie a românilor şi prin asta au rezistat? Ca să nu mai vorbim de limba română sau de istorie... Şi asta în condiţiile în care, cu parlamentarii în frunte, cele mai multe dintre persoanele publice vorbesc agramat la televizor. Este de neînchipuit, de neexplicat şi de neacceptat!

          – Ce ar trebui făcut pentru ca literatura română, cultura noastră în general, să fie mai bine cunoscută peste hotare?

Ana Blandiana: Un lucru este sigur, că s-au făcut progrese imense în ultimii ani. La ora asta există zeci de scriitori români care sunt traduşi şi despre care se scrie. Şi este clar meritul organizării Institutului Cultural Român de către Horia-Roman Patapievici. Organizare care, cu un mic hiatus, s-a păstrat şi după. În materie de literatură, s-a păstrat principalul proiect, acela de a se cofinanţa traducerea. Dacă o editură străină alege o carte românească, ea poate să se adreseze Institutului Cultural Român să o sprijine şi Institutul Cultural acoperă 30% din cheltuieli (30% însemnând de cele mai multe ori costul traducerii, care este cel mai mare, cel mai scump). Asta a făcut ca foarte mulţi scriitori să pătrundă peste hotare. Şi eu îmi dau seama foarte bine, în sensul că ani şi ani, înainte de ICR, eram aproape singură. Şi deodată acum mă întâlnesc cu mulţi colegi la diverse târguri, la diverse recitaluri. Deci e clar că suntem pe un drum bun în acest sens. Sigur, cred că se poate face mai mult de atât. Adică ţări ca Polonia fac mai mult pentru cultura lor, îmi dau seama după cât de activ este Institutul Polonez de la Bucureşti.

          – Există în modul Dvs. de a scrie o modificare, după 1989, comparativ cu modul în care aţi scris înainte?

Ana Blandiana: Asta e o întrebare foarte grea, efectiv foarte grea. În general e foarte greu să pui în paralel cele două etape. Cred că trebuie să încep prin a vă spune că cel mai extraordinar lucru pe care l-am înţeles foarte greu şi l-am acceptat şi mai greu a fost faptul că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Adică este clar că a fi scriitor (şi încă un scriitor care, din când în când, era interzis) era ceva infinit mai important decât înseamnă acum a fi scriitor. Pot să vă spun o întâmplare foarte interesantă. Eram interzisă, cred că la sfârşitul lui ’88 sau la începutul lui ’89, când a venit în ţara noastră John Brownjohn, un poet englez, care era la ora respectivă preşedinte al Societăţii Scriitorilor Englezi şi cu care mă cunoscusem cândva, la un festival de poezie. Sosit la Bucureşti, a încercat să mă întâlnească. Şi nu ştiu ce i s-a spus, dar până la urmă a reuşit. În schimb, cu o altă ocazie, unui scriitor leton, care voia şi el să mă întâlnească, i s-a spus că sunt plecată din ţară, dar acesta s-a încăpăţânat şi a aflat că nu sunt plecată, ci sunt interzisă. Şi ştia că avem o casă la Comana, care e un sat la 40 de km de Bucureşti. A făcut autostopul şi ne-am trezit cu el la Comana... Leons ştia româneşte, pentru că era copilul unor deportaţi în Siberia, care s-au cunoscut acolo cu alţi deportaţi, din Basarabia, care aveau o fată. Şi s-au cunoscut, au crescut împreună şi s-au îndrăgostit şi acum erau căsătoriţi, ea basarabeancă, el leton... Şi se specializaseră, învăţaseră limbile reciproc şi traduceau reciproc din literaturile română şi letonă... Leon tradusese din Arghezi, tradusese Mioriţa şi voia să mă traducă şi pe mine şi mă căuta tocmai în acest sens. „Am venit la voi, am auzit că e minunată pădurea de la Comana. Nu vreţi să facem o plimbare prin pădure, împreună?“ Deci cunoştea sistemele de urmărire de tip comunist, îi era şi pentru noi, şi pentru el, frică. Şi ne-am dus în pădure şi am stat de vorbă despre traducere, despre toate. Şi el ne-a povestit ce se-ntâmplă în Letonia, şi pe urmă ce s-a întâmplat în sala Ateneului Român, unde se numărase, la 15 iunie 1989, printre invitaţii la Centenarul morţii lui Eminescu.  Ei bine – ne-a spus Leons cutremurat – Eminescu a fost comemorat aproape fără scriitori. Sala fusese înţesată de activişti, au vorbit câţiva membri ai Comitetului Central, iar tovarăşul Emil Bobu a transmis mesajul tovarăşului Ceauşescu. În cuvintele însoţitoare tovarăşul Bobu a subliniat, ca un merit deosebit de important al lui Eminescu, faptul că acesta a fost citit, încă din copilărie, de tovarăşul Nicolae Ceauşescu!

          Revin acumla John Brownjohn. El avea o funcţie, aşa că autorităţile române de atunci se purtau oricum mult mai bine cu el. Şi în cele din urmă s-a întâlnit cu mine, ne-am întâlnit în acea celebră cameră „de protocol“ de la Uniunea Scriitorilor, despre care se ştia că este împănată cu microfoane şi că numai acolo puteau avea loc întâlnirile cu străinii. Scriitorii străini nu intrau decât în camera aceea, iar noi, când mergeam la Uniune, nu vorbeam când treceam prin faţa ei, pentru că ştiam că se înregistrează tot, chiar când te apropiai de ea. Totuşi, John Brownjohn mi-a spus la un moment dat: „Dacă aţi şti cât vă invidiez!“ Şi eu am spus: „Vă bateţi joc de mine? Sunteţi preşedintele Societăţii Scriitorilor Englezi, trăiţi într-o ţară liberă şi vorbiţi cu mine, care nu am dreptul să public şi nu ştiu ce o să mi se-ntâmple mâine, şi-mi spuneţi că mă invidiaţi?“ La care el a răspuns: „Da, dar ceea ce nu înţelegeţi dumneavoastră este că dacă dumneavoastră spuneţi o silabă, toată lumea ciuleşte urechile, încercând să înţeleagă ce aţi vrut să spuneţi prin asta, adăugând propriile sensuri la ceea ce aţi spus, şi se produce o comunicare reală. În timp ce eu pot să mă duc în Trafalgar Square şi să strig «Jos Regina!» şi tot ce se va-ntâmpla e că maşinile vor avea grijă să nu mă calce! Nimeni n-o să fie impresionat...“ Vreau să vă spun că mi-am amintit de nenumărate ori, după ’90, de această discuţie, pentru că până la urmă asta era explicaţia: o poezie pentru care riscai scriind-o şi publicând-o avea o infinit mai mare importanţă decât una scrisă într-o libertate fără oprelişti.
În ceea ce priveşte evoluţia mea artistică (pentru că asta era de fapt întrebarea dumneavoastră), nu ştiu, este clar că s-a schimbat ceva... Mi s-a schimbat maniera de a scrie, în sensul că a evoluat poate mai spre adânc, mai spre metafizic. Nu cred că s-a schimbat în mod esenţial, dar – şi într-un fel chiar speech-ul meu de astăzi, din Aula Magna, o dovedeşte –, dincolo de această perspectivă metafizică asupra lumii, există o revoltă faţă de ceea ce se-ntâmplă... Adică nici acum nu sunt indiferentă. Şi nu pot să fiu indiferentă. Deşi ştiu că există mulţi scriitori (chiar mari scriitori) care spun: „Încep fără să ştiu ce vreau să spun şi îmi vin lucrurile de la sine, şi nu am niciun scop, şi nu mă interesează cui mă adresez!“ Trebuie să recunosc că nici eu nu mă gândesc niciodată cui mă adresez. Adică ideea că scriu ceva, pentru că vreau să spun cuiva ceva, nu intră în socoteli, este absurdă. Dar în acelaşi timp ideea că nimeni n-ar înţelege ce spun, adică faptul că aş fi complet ermetică şi că aş scrie o literatură din care n-ar pricepe decât zece oameni eventual ceva, şi asta mi-e la fel de străină. Eu cred că suferinţa pe care o simt în jurul meu este până la urmă materia primă din care se naşte literatura şi poezia. Cu deosebirea că, în timp ce literatura – adică proza, eseul – depinde de mine, poezia pur şi simplu face ce-i trăzneşte ei sau lui Dumnezeu prin cap.

Liviu Ţîrău: Acum, la final, trebuie să vă mulţumim foarte mult, să vă exprimăm gratitudinea noastră pentru ceea ce aţi făcut şi pentru faptul că, vrând-nevrând, de acum înainte şi în mod oficial suntem colegi. De asemenea, i-am promis domnului Ilie Rad că veţi transmite cândva direct, prin e-mail, răspunsurile la întrebările studenţilor Colegiului Studenţesc de Performanţă Academică, de la UBB, cărora le mulţumesc că au fost prezenţi aici, după cum mulţumesc onoratului auditoriu că a luat parte la această întâlnire, care este un preambul pentru un atelier de istorie şi recuperare a memoriei, care se va desfăşura, probabil, din luna octombrie a anului universitar viitor (dar în acest an calendaristic), cu participarea doamnei Ana Blandiana şi a domnului Romulus Rusan. (Aplauze)

Transcrierea textului a fost făcută de Andreea Nagy şi Ilie Rad

Ana Blandiana

Întâlnire cu studenţii de la Studii Europene

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)