Un Cioran pentru fiecare

 Marta Petreu 

 

          Ciprian Vălcan a avut ideea ingenioasă şi totodată curiozitatea să intervieveze cîţiva autori – scriitori şi filosofi – care au scris despre Cioran şi să le ceară acestora părerea despre filosoful transilvănean devenit iubitor de mansarde pariziene. A rezultat volumul Cioran, un aventurier nemişcat: 30 de interviuri, cu o prefaţă de Dana Percec, Bucureşti: Editura All, 2015. Intervievaţii sînt de pe patru continente: Europa, America de Sud, Africa (Tunisia), America de Nord. Iată lista lor, din care se poate vedea că în volum se află şi cîţiva români, unii chiar din România: Patrice Bollon, Paulo Borges, José Thomaz Brum, Massimo Carloni, Nicolas Cavaillès, Livius Ciocârlie, Sylvain David, AurélienDemars, Antonio Di Gennaro, Joshua FoaDienstag, Philip Dracodaidis, Farkas Jenø, Michael Finkenthal, Aleksandra Gruzinska, AymenHacen, Liliana Herrera, Roland Jaccard, Ireneusz Kania, Fernando Klabin, Jacques Le Rider, Ger Leppers, Marco Lucchesi, Joan M. Martín, Dan C. Mihăilescu, Marta Petreu, Vincent Piednoir, Flamarion Caldeira Ramos, Mario Andrea Rigoni, Giovanni Rotiroti, Constantin Zaharia.
          Tuturor acestor comentatori Ciprian Vălcan le aplică un chestionar, nu standard, dar cu măcar cîteva invariabile: cum au ajuns să-l citească pe Cioran, în ce relaţie se află filosoful român faţă de opera lui Nietzsche, ce scriitor din secolul al XX-lea ar putea fi comparat cu Cioran. După ce am citit cartea, care este, trebuie s-o spun, încîntătoare, deoarece avem atîţia Ciorani cîţi intervievaţi sînt, adică 30, m-am gînditcît de emblematică este „povestea FriedgardThoma“, pomenită în carte, pentru mentalitatea curentă. Să ne amintim că doamna FriedgardThoma, profesoară şi autoare germană, a publicat cu ceva ani în urmă o carte despre cum l-a cunoscut ea pe Cioran şi despre povestea lor de dragoste, aducînd drept dovadă, dacă mai era nevoie, scrisorile primite de la Cioran. A fost atunci o furtună intelectuală pe tot continentul, un proces – pe care editorul sau numai doamna Thoma l-a pierdut. Iar cititorii bărbaţi ai cărţii au judecat-o aspru pentru indiscreţie. Regula, se pare că generală, ar fi: despre anumite lucruri nu se vorbeşte, despre ele se tace glorios. La fel s-a întîmplat şi cu trecutul politic al lui Cioran, pe care mulţi l-ar fi vrut îngropat pentru totdeauna în tăcere. Oricum, dacă ne luăm şi după acest volum alcătuit de Vălcan, povestea cu FriedgardThoma cade rău, doamna care i-a adus lui Cioran ultima mare bucurie este judecată cu multă asprime. Păcat. Eu sînt de altă părere şi, deşi nu mi s-a ivit niciodată prilejul să scriu despre frumoasa doamnă de care s-a îndrăgostit Cioran la 70 de ani, mă gîndesc la ea ca la un dar miraculos al destinului, pe care bătrînul filosof l-a primit aşa cum se cuvine, cu bucuria şi durerea aferente iubirii. Căci, să recunoaştem, nimic nu poate fi mai minunat decît să te îndrăgosteşti. Cioran însuşi, la începutul poveştii lui de dragoste, se declara fericit – şi nu avea nici un alt motiv de fericire decît existenţa acestei tinere femei care-i intrase în viaţă... Şi, poate, e mai profitabil să ne gîndim la Cioran nu numai prin textele lui, ci şi prin peripeţiile – inclusiv de dragoste – pe care el le-a trăit şi îndurat.  
          Partenerii de dialog ai lui Ciprian Vălcan au, fiecare, propriul lui Cioran. Unii îl socotesc filosof, alţii scriitor, unii îl socotesc mai profund decît Nietzsche; unii îi admiră stilul, alţii cred, după părerea mea mult mai exact, că stilul şi conţinutul lui, trăireagîndul pe care o exprimă, fac corp comun. Unii îl socotesc marcat de originea românească, alţii îl tratează aproape ca pe un balcanic, ieşit dintr-un spaţiu sibian „unde turca, greaca, româna, ebraica, germana, tătara şi multe alte dialecte aveau drept de cetate“ (p. 107); ideea din urmă m-a amuzat considerabil, căci este ieşită din lectura ad litteram a lui Cioran însuşi, iar nu din cunoaşterea particularităţilor naţionale şi lingvistice ale Sibiului... Ce se vede foarte clar în carte este că gloria lui Cioran, reală în Franţa, este relativă pe restul continentului, foarte subţire în cele două Americi... Poate va creşte, îmi spun eu, pe măsură ce accidentele de evoluţie de pe continentul nostru s-ar putea să-l confirme, Doamne fereşte, pe Cioran în sumbrele lui prevestiri despre amurgul Europei, şi-atunci el va apărea ca un adevărat profet. Ultimul... Tot ca observaţie generală aş spune că occidentalii spun despre el cuvinte mai mari decît românii; poate pentru că noi ştim că multe dintre „ideile“ lui Cioran nu sîntdecît stări de spirit care ţîşnesc în tot momentul din noi, locuitorii nefericiţi ai acestui frumos pămînt blestemat care e România. Dacă există într-adevăr un anumit fond românesc, eu cred că el constă într-o arhaică şi permanentizată depresie, într-o spaimă de viaţă şi de faptă, într-o, cum spunea Cioran, oboseală grea, care ne face adesea să exclamăm că mai bine nu ne-am fi născut ori că mai bine am muri.
          Oricum ar fi văzut Cioran, e cert că el a fost un succes universal, nu mai mic decît Ionescu şi Eliade. Să vedem ce mai urmează.
          Cît despre Ciprian Vălcan, să-l felicităm pentru existenţa acestei cărţi, care, fără pasiunea lui pentru Cioran, nu ar fi existat niciodată. 

 

Marta Petreu

Un Cioran pentru fiecare (Ciprian Vălcan, Cioran, un aventurier nemişcat: 30 de interviuri. Bucureşti: Editura All, 2015 )

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)