Între spasm şi metafizică

Iulian Boldea

 

          În Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu distinge trei orientări fundamentale ale poeziei optzeciste. O primă orientare este cea postmodernă, cu două variante – soft şi hard:

O privire atentă asupra poeticilor individuale ale poeţilor proeminenţi ai cenaclului (ca şi ale celor din provincie care au aderat la formulă şi despre care voi vorbi ulterior) arată, de fapt, caracterul esenţial impur, aglutinant al demersului lor poetic, a cărui postmodernitate – incontestabilă – a înglobat însă ca o amibă elemente ale tuturor avatarurilor modernităţii din acest secol şi, uneori, şi din cele precedente. S-a conturat astfel acel postmodernism soft, tipic pentru optzecişti, despre care am vorbit. Celălalt postmodernism, varianta hard, a fost marginal în anii ’80, ca să devină central şi aproape exclusiv în deceniul următor.

A doua tendinţă este „minimalismul poetic“, manifestat, de asemenea, în Cenaclul de Luni, iar a treia orientare este cea neoexpresionistă:

Mai importantă – prin dimensiunea ei în provincie, dar mai ales prin faptul că a produs doi-trei dintre cei mai valoroşi poeţi ai anilor ’80 – e direcţia neoexpresionistă a generaţiei. E singura zonă poetică în care mai persistă, manifeste şi afirmate ca atare, „marile teme“ ale modernismului: moartea, iubirea, suferinţa. Poezia cu majusculă, discreditată de mult în întreaga poezie a lumii.

Poezia lui Ion Mureşan, a Martei Petreu, a Angelei Marinescu sau cea a lui Aurel Pantea, dar şi a altor poeţi din generaţiile noi, se încadrează în orientarea neoexpresionistă, prin aderenţa la o poetică a spaimei şi a traumei, prin recursul la vizionarism, la metafizică şi la tensiunea limitelor, dar şi printr-o pendulare secretă sau manifestă între extazul oniric şi destructurările unei ontologii dezafectate. Toate aceste teme sau atitudini sunt transcrise, de poeţii sus-amintiţi, printr-o scenografie intransigentă a interiorităţii proprii, printr-un timbru etic al urgenţei şi un egocentrism radicalizat, însumând în orizontul său accente ale negativităţii, imagini declinante, aporii identitare şi silogisme ale unei visceralităţi vitriolante.
          În „Cuvântul-înainte“ la Subpoezie: Opere complete (Editura Charmides, 2015), Angela Marinescu îşi precizează nu atât crezul liric, cât o reacţie la tot ceea ce înseamnă oficializare, etichetă, convenţie. Starea de revoltă e asumată ca atitudine esenţială a unui eu ultragiat, care trăieşte poezia în regim de exasperare şi expiere:

Cred, acum, că ceea ce am scris, în general, este nu atât cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deşi nu ar fi rău nici astfel), cât, pur şi simplu, anticultură. Pentru că niciodată, dar absolut niciodată, nu am crezut şi nu am avut conştiinţa înfăptuirii unui gest de cultură, scriind. Era mai degrabă o revoltă, în subtext, că am ajuns, împotriva dorinţei mele, să scriu şi nu să trăiesc.

Deloc întâmplător, Al. Cistelecan foloseşte, în portretul conturat în prefaţă, cuvinte tari, radicale (patologie, autodenunţ, sacrificial, absolutism, indecenţă dramatică etc.), care exprimă şi definesc, ele însele, specificul acestei poezii de un radicalism indiscutabil:

Poetica Angelei Marinescu e o formă radicală a patologiei autenticităţii şi a mărturisirii ca (auto)denunţ şi vituperaţie, o confesiune proiectată şi construită anume la limita celei mai nemiloase şi integrale expuneri de sine, dusă nu doar până la riscul indiscreţiei dintre biografie şi text, ci până la indecenţa dramatică a „sincerităţii“. [..] Angela sparge, prin excesivitate şi imperativitate, clasa poeţilor aflaţi sub blestem, aruncându-se direct în cea sacrificială. E o flacără romantică în absolutismul şi-n absolutismele Angelei, o credinţă violentă în natura sacrificială a poeziei. Lucrul nu e doar vădit în poeme, ci şi asumat ca opţiune esenţială în reflecţiile despre sine sau despre poezie (cam totuna) ale Angelei.

De altfel, şi Nicolae Manolescu, în Istoria critică pe înţelesul celor care citesc, observă radicalismul, repudierea convenţiilor, refuzul accidentalului şi al anecdoticului biografist:

Nici un poet din generaţia 1960 n-a reluat în egală măsură dispreţul lui Ion Barbu faţă de „poezia leneşă“. A trebuit să vină Angela Marinescu să reafirme că poezia nu trebuie să facă pactul cu accidentalul şi relativul. Patetică, poezia ei exclude explicit ironia, ludicul, anecdota, toată acea lapetitemonnaie la care au recurs mulţi dintre modernişti. Angela Marinescu a ştiut de la început ce poezie vrea să scrie. Aproape că nu există la ea evoluţie. Poezia ei este, tematic şi formal, matură de la debut, epurată de biografic, până la a restitui, după vorba lui Barbu, „figura spiritului pur“.

Trei dominante definesc scriitura Angelei Marinescu: poetica negativităţii, elanul neoexpresionist spre spasm şi metafizică şi predilecţia pentru expresia contrasă, liminară, albă („Rana,/ Nu e carne şi sânge,/ Căci e un trup fără trup,/ Un ţipăt fără gură“; „Orb trec printre lucruri/ Ca un animal căruia i s-a tăiat capul“). Desigur, relevant este şi radicalismul viziunii, alături de o atracţie a contrariilor care se apropie. Jocul antinomiilor prezenţă/absenţă, de pildă, este înscenat cu luciditate şi claritate în poemul Vecina („Eşti plecată de mult timp de-acasă?/ Vine o vecină, puţin tulburată, /Să mă întrebe./ Cum, plecată, îi răspund eu, nu vorbesc cu tine, acum,/ Plină de o evlavioasă politeţe şi de respect?/ Nu ţi-am mângâiat, adineauri, copilul cel mic,/ Pe creştetul blond?/ Nu ţi-am udat, dimineaţă,/ Când soarele abia răsărise, grădina?/ Voi toţi/ Aţi hotărât să ud eu grădina/ Voastră./ Nu te-am sfătuit aseară să-ţi laşi părul/ Lung împletit, într-o coadă pe spate?/ Doar eşti femeie şi eşti mamă./ Nu mă vezi?/ Nu, îmi spune ea şi mai tulburată“). Dincolo de aceste preferinţe, accente şi particularităţi, lirismul Angelei Marinescu mărturiseşte şi o stare de închidere, de izolare, de captivitate în infernul cărnii, în bolgiile materialităţii fiinţei, iar această dinamică abulică a retranşării nu poate decât să provoace un sentiment al alienării, o stază a aneantizării, într-o mişcare declinantă. Căderea devine, astfel, o metaforă dominantă în constelaţia tematică a acestei poezii care mizează pe concentrare, pe o energie negativă centripetă, din care se naşte universul de umbră, tăcere, teroare şi cenuşă desenat în aquaforte („Cum aş putea trăi fără tine, energie întunecată?“; „fără pleoape cu ochii aprinşi de/ lumină/ fără vedere în însuşi adâncul feţei/ ce nu mai este faţă“).
          Frapante, prin originalitate, anticonformism şi senzualitatea intensă, sunt poemele de dragoste, mai ales cele din volumul Blues, unde energiile unei intimităţi nesublimate se desfăşoară în volutele unui eros exasperat, ce pune în cauză înseşi limitele fiinţării, ale identităţii, ale separaţiei sexelor sau dilemele propriei interiorităţi („Cum aş putea să renunţ la iubirea mea pentru tine/ când eu sunt iubirea? cum să-mi strecor mâna printre coapsele/ tale când eu sunt mâna? cum să-ţi bei tu sângele/ când eu sunt sângele?/ dar pe noi ne desparte ceea ce nu sunt eu; tu, cu gândirea ta şi cu/ patima ta pentru alţii. Şi pentru altele. Aici îmi pun o piatră/ în mijlocul drumului pe care stau să mă pot ruga să privesc/ cum tresare pădurea/ cea mai adâncă pădure. cea mai virgină. cea mai pasivă/ şi mai tăcută pădure“). Notaţiile minimaliste conduc poezia spre scuturarea de orice ornamente sau convenţii, desenând o infrarealitate a instinctualităţii, sordidului („ringul ars de rigoare al femeilor viscerale de cartier/ înşelate de şmecherii de ţigani de rataţi zeloşi/ de tipi ce-şi introduc heroina direct în vena de la gât/ seminţele scuipate cu dispreţ cuvintele ce desemnează/ organele sexuale rostite cu buzele fardate violent/ de rujul violent al fetelor de cartier“). Poezia Angelei Marinescu este, aşadar, un alt tip de poezie, e o antipoezie, ce legitimează şi ilustrează sensul unor versuri cu timbru asertoric, ce fac din sinceritatea absolută, din autenticitate şi recursul la detaliul biologic articole programatice („aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic“).
          Poetica Angelei Marinescu este una a excesului, a denudării, a radicalizării percepţiei despre sine şi despre ceilalţi, într-o scriitură pur negativă ce înregistrează cu acuitate degradările corporalităţii, spasmele eului, ultrajul cotidian, într-o formă concentrată, esenţializată, contrasă („am fost o fată NU a lui Enrique Vila-Matas, am trecut prin vechiul/ şi straniul cartier şi am zărit, înfricoşată, scăldat în soare,/ Blocul NU / mi s-a întunecat privirea până în adâncul pupilei/ acolo abisul,/ tatăl, bătrân şi bolnav, înaintea morţii, îşi târa pe trotuar/ trupul NU, obscur, obscen şi profund precar,/ un tată NU./ blocul, înconjurat de copaci făcuţi din limfă rece era degradat până la structura de rezistenţă/ structură făcută din limfă de gheaţă“).
          Una dintre cele mai importante voci ale poeziei contemporane neoexpresioniste, Angela Marinescu îşi esenţializează suferinţa în versuri tranşante, violente, acute, din care orice seducţie, orice amăgire este exclusă. Angela Marinescu îşi expune, în această cuprinzătoare antologie, în mod direct, fără ornament stilistic, propria intimitate, marcă a unei trăiri liminare, ce refuză narcoza estetizantă sau expierea prin autoflagelare, în beneficiul adevărului ultim al fiinţei.

 

Iulian Boldea

Între spasm şi metafizică (Angela Marinescu, Subpoezie:Opere complete. Editura Charmides, 2015 )

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)