Conştiinţa românească modernă a spaţialităţii

Ovidiu Pecican

 

          Cum istoriile globale ale literaturii române par să îşi fi epuizat posibilităţile prin cărţi de dimensiuni monstruoase – de la clasicul op călinescian la mai recentele replici (Marian Popa, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu şi Ioan Holban), intră în modă abordările secvenţiale pe bază de decupaje tematice. Încă la începuturile anilor 1990, Mircea Opriţă părea să inaugureze această modalitate pe terenul beletristicii româneşti, publicând – până azi în vreo patru ediţii şi cu titluri diferite – Istoria anticipaţiei româneşti (Anticipaţia românească: Un capitol de istorie literară, 1994; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2003; 2007 etc.), adică trecerea în revistă a literaturii ştiinţifico-fantastice româneşti. Radu Cernătescu dădea, şi el, la iveală Literatura luciferică: O istorie ocultă a literaturii române (2010), preocupat de tradiţiile ezoterismului autohton exprimate cu mijloace literare.
          Acum, cunoscutul istoric literar şi universitar Mircea Anghelescu aduce la cunoştinţa publicului sinteza Lâna de aur: Călătorii şi călătoriile în literatura română (Bucureşti: Cartea Românească, 2015, 336 p.), o admirabilă istorie literară a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea de literatură de voiaj aşa cum s-a conturat ea prin contribuţiile oamenilor de cultură, nu doar scriitori, români sau din teritoriile româneşti. Ea poate fi citită pentru ceea ce oferă: recuperări de autori şi texte mai puţin cunoscuţi şi mai puţin frecventate, identificare a unor puncte de interes geografic preferate de români; dar fără îndoială că poate fi înţeleasă şi ca prim exerciţiu de recapitulare a paşilor pe care, treptat, i-a făcut conştiinţa spaţialităţii la români, în modernitate, fapt deloc indiferent. Adeseori cititorul român al cronicarilor moldoveni şi munteni se întreabă cum de aceştia sunt atât de vagi şi de parcimonioşi atunci când vine vorba despre ţări care nu sunt direct învecinate cu Moldova şi cu Ţara Românească. La fel, până la scriitorii noştri paşoptişti, cunoştinţele despre spaţiile străine de cel în care se vorbeşte româna, ca şi despre propria noastră ţară, sunt mai degrabă sumare, expediate.
          La celălalt pol de interes se găseşte filosoful Lucian Blaga, care îşi întemeiază un întreg pilon al concepţiei filosofice proprii pe ideea de spaţialitate, transpunând-o, kantian, într-un aprioric românesc, îi conferă, apoi, un caracter etnic-civilizaţional (în termeni de descendenţă herderiană) şi o plasează în inconştientul colectiv, după un ancadrament ideatic jungian. Trebuie recunoscut că saltul între cei doi poli, cel al dezinteresului, dacă nu al ignorării, de-a dreptul, şi cel al maximei abstractizări filosofice, s-a făcut cu totul neaşteptat, într-un ritm uimitor şi într-o manieră pe care simplul parcurs bibliografic al vieţii intelectuale blagiene nu îl poate explica. Din această perspectivă, cartea lui Mircea Anghelescu poate deci oferi puncte de sprijin în înţelegerea traseului, a etapelor lui semnificative, a numelor de reţinut pe parcursul lui, conducând spre dezvoltări în care filosofia lui Blaga, oricât de seducătoare şi de importantă ar fi, nu ocupă, fireşte, locul de final al unei serii.
          Asta chiar dacă ambiţiile auctoriale nu au mers în această direcţie şi nici atât de departe. „Am simţit nevoia unei perspective istorice, care să integreze toate tipurile de aşezare în scris a călătoriilor noastre, din momentul în care nu mai este vorba de iniţiative întâmplătoare şi izolate, adică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea“ (p. 5), spune Mircea Anghelescu. Valorizarea acestui exerciţiu este însă îndreptată, încă din start, într-o altă direcţie, mai degrabă interesată de receptarea paginilor de literatură de călătorie şi semnificativă pentru valorizarea sentimentului peisajului propriu ca parte a identităţii naţionale: „Sper ca dintr-o asemenea ordonare şi discuţie a tipurilor de călători să reiasă şi o privire mai motivată asupra literaturii de călătorie şi a contribuţiei sale la maturizarea unor teme, la dezvoltarea unor percepţii în spaţiul public şi, în ultimă instanţă, la constituirea şi la afirmarea unui puternic sentiment naţional pe baza căruia s-a împlinit statul în sine“ (p. 6). Lectura la care sunt supuse paginile călătorilor nu este deci nici neutră, nici valorizantă în direcţia esteticului, cum poate ar fi fost de aşteptat. Ea se interesează de impactul emoţional şi de germinarea ataşamentului patriotic românesc pe această cale; cu alte cuvinte, de procesul creării naţiunii, de saltul de la premodern la modern în implicarea românilor în afirmarea unei conştiinţe naţionale. Or, astfel, sinteza lui Mircea Anghelescu vine să se aşeze mai degrabă alături de cartea istoricului Ştefan Lemny din 1986, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, chit că acest titlu nu pare să se regăsească printre referinţele volumului anghelescian.
          Trebuie spus însă că, aşa cum se întâmplă uneori, şi în acest caz intenţiile programatice îşi găsesc confirmarea în paginile succedente celor în care au fost formulate doar într-o anumită măsură. Discursul reconstitutiv şi comentariul auctorial, mereu bine informat şi echilibrat, cu formulări temperate şi economice, dar deopotrivă expresive, nu alunecă obstinat înspre vreo demonstraţie tezistă. Regretabil este doar că din antologia propusă lipsesc nume mai sonore sau mai puţin cunoscute, dar frecventabile, ale culturii noastre. Cel mai frapant este că Mircea Anghelescu s-a dispensat de valorizarea excursiilor de studii ale lui B. P. Hasdeu, consemnate cu relativă promptitudine de autorul lor în rapoarte recuperate ulterior (prin revista Manuscriptum, de pildă) ori publicate chiar de protagonistul lor prin publicaţiile pe care le edita el însuşi (Columna, Columna lui Traian), când nu în corespondenţa cu cele două Iulii. Călător interesat de manuscrisele istorice valoroase prin arhivele poloneze, prin Transilvania şi prin Ungaria, în Occident (Franţa, Anglia), Hasdeu a dat seama cu conştiinciozitate de impresiile lui, nu atât de factură turistică, cât interesând mai ales diferenţele civilizaţionale şi atmosfera din mediile savante. (Dar câte pagini din înseşi studiile istorice hasdeene, mai cu seamă din Istoria critică a românilor, nu ar fi meritat atenţia analistului, căci ele dau seama despre reflecţia cu privire la raportul dintre om şi natură a istoricului, influenţată de istoricul britanic al civilizaţiei Henry Thomas Buckle...) În acelaşi sens se puteau pune la lucru şi alte rapoarte oficiale, cum au fost cele care au urmat expediţiilor de documentare în ţări străine ale unor spirite ilustre ce urmăreau punerea pe baze compatibile cu Europa a învăţământului românesc (o problemă care, nu-i aşa, revine periodic în atenţie şi care preocupă, din nou, astăzi). Nu îşi găseşte locul, din păcate, în paginile acestei prime ediţii nici raportarea la natură a lui Constantin Noica din Jurnalul filosofic interbelic. („Nu lucruri, nu peisaje; oameni.“ Şi: „Filozofia nu e posibilă decât în oraş, printre oameni... [...] Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile (sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) – şi undeva, lângă o scară de serviciu, se va naşte un filosof.// E încă prea multă natură în România.“) Dincolo de expresivitatea literară a paginilor cu pricina, ceea ce merita luat în discuţie, cu siguranţă, era mutaţia de sensibilitate spaţială şi tipul de reflecţie referitoare la diferitele medii ale locuirii, adică un alt mod al saltului în metafizic al geograficului.
          Ceea ce s-a făcut este însă bine făcut şi, în afara speranţei că într-o eventuală ediţie secundă paginile se vor îmbogăţi cu alte capitole şi momente ale parcursului, este de consemnat că, oricum, sinteza originală şi bine-venită a lui Mircea Anghelescu merită deplin atenţia publicului. Ea prilejuieşte nu doar o segmentare judicioasă a literaturii de călătorie din cea de a doua modernitate românească, cea occidentalizantă (dacă mi se concede că prima, cea levantinizantă, nu trebuie să înşele prin aromele ei orientale, fiind, la rându-i, tot o modernitate, dar de altă factură), ci şi întâlnirea cu călători surprinzători, precum, să zicem, Slavici în Italia. În fond, istoricul literar propune înţelegerea procesului prin care românii – sau mai degrabă elitele lor cărturăreşti – au ajuns să se „acomodeze“ cu lărgimea şi întinderea spaţială a lumii. Când tânărul Cioran ajunge, în 1936, să viseze o România „cu populaţia Chinei şi destinul Franţei“, era semn că bună parte din complexele izolaţioniste şi ţinând de o presupusă subdezvoltare fuseseră deja depăşite, măcar în planul proiecţiilor de factură utopică.

Ovidiu Pecican

Conştiinţa românească modernă a spaţialităţii (Mircea Anghelescu, Lâna de aur: Călătorii şi călătoriile în literatura română. Bucureşti: Cartea Românească, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 5 (312)