Festinul expierii



Ana Ionesei

          Festen (Sărbătoarea, 1998) este primul film din mişcarea de avangardă Dogme 95, prin care Thomas Vinterberg şi Lars von Trier pledează pentru purificarea producţiilor cinematografice de facilităţi tehnologice, prin valorificarea strictă a conţinutului narativ şi a potenţialului actoricesc.
           În stagiunea actuală a Teatrului Maghiar clujean, a fost reluată versiunea scenică a peliculei lui Vinterberg, Születésnap (Aniversarea, premiera – 4 octombrie 2011), semnată de András Visky şi Robert Woodruff. Spectacolul aproape că devansează estetic filmul, cu atât mai mult cu cât publicul este inserat în decor, iar proximitatea actanţilor creează un câmp de rezonanţă neaşteptat de intens.
          La petrecerea prin care Helge (Zsolt Bogdán) aniversează cincizeci de ani, fiul său Christian (Ervin Szűcs) face cunoscută oroarea unui secret de familie, ce datează din copilăria sa şi a surorii sale gemene, Linda (Anikó Pethő). Astfel, pulsiunile până atunci latente vor deveni transparente şi active, după cum indică, prin contrast, pavilioanele de sticlă din jurul sălii festive, unde luxul şi tiradele găunoase ale părinţilor lui Christian menţin o atmosferă opacă de încordare şi ipocrizie.
          În acest nucleu dramatic, putem depista o schemă cvasihamletiană fin orchestrată: Christian îndură ani de-a rândul o tăcere corozivă, iar prin demascarea vinovatului, propriul său tată, ajunge un ţap ispăşitor. Christian se delimitează de Hamlet, prin momentul de ezitare în care îşi retrage acuzaţia faţă de Helge, într-un dialog privat. Mai apoi, redevine „Hamlet“, răspunzând prin tăcere, atunci când tatăl său dezvăluie celorlalţi istoria tulburărilor psihice ale fiului său.
Hamlet alege tăcerea şi simulează nebunia, ştiind că nu este nebun, spre a dobândi în acest mod un răgaz de întocmire a planului de a-şi răzbuna tatăl ucis de propriul unchi. În schimb, pentru Christian, tăcerea accede treptat la o formă de nebunie, care nu reprezintă cauza denunţului propriu-zis, ci tocmai efectul păcatului patern.
          Îndoiala şi amânarea formează rădăcina comună ce face din tăcere un complice pentru Hamlet şi un adversar pentru Christian. Ca şi Hamlet, acesta din urmă nu este „nebun decât dinspre nord-nord-vest“, însă dacă Hamlet este mai degrabă nebun în luciditatea sa, Christian este lucid în nebunia sa.
          Pe un alt plan, Helge şi celălalt fiu, Michael (Gábor Viola), sunt fideli tipologiei „marilor păcătoşi ai lui Dostoievski“, după formula Ilenei Mălăncioiu: tatăl nu-şi recunoaşte vina, lipsindu-se de şansa ispăşirii, ceea ce-l obligă la (auto)excludere din societate, iar Michael reacţionează prin violenţă pură, fără să acţioneze în mod veritabil împotriva răului. În acest sens, virează parţial spre Hamlet, care nu izbuteşte să oprească seria fărădelegilor inaugurate prin regicid.
Prin originalitatea şi coerenţa viziunii, Aniversarea pare a evoca un catren de János Pilinszky: „Înfăptuim ce nu înfăptuim/ şi nu înfăptuim ce făptuim./ Undeva e-o linişte cumplită./ Într-acolo gravităm“ (Hommage à Isaac Newton).

Ana Ionesei

Festinul expierii

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)