Portrete literare


Ion Buzaşi

          Pe lângă opera sa didactică (manuale şi cursuri de literatură pentru copii), istorico-literară (monografiile despre V. A. Urechiă şi Hasdeu şi un interesant volum despre istoricul polemicii literare româneşti), profesorul Vistian Goia, care a împlinit de curând 80 de ani, are câteva remarcabile cărţi de memorialistică: Glasul memoriei, Cu berlina printre munţi ş.a., la care se adaugă acum şi recent apăruta Nu trecem singuri prin lume: Portrete şi evocări, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2015. Aş zice, deşi nu-mi plac prea mult ierarhizările, căci mai totdeauna sunt relative, că este cea mai bună carte de memorialistică a sa.
Titlul ei vădeşte pe Vistian Goia pedagogul, care ştie că în devenirea noastră morală şi profesională, pe lângă zestrea genetică, un rol considerabil au oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am convieţuit şi, fără îndoială, ne-au influenţat. Aşadar, „nu trecem singuri prin lume“. Cartea de faţă – spune autorul –

se încadrează în ceea ce numim memorialistică […] simţind de timpuriu că mă asemăn cumva cu moraliştii sinceri, m-am obişnuit să-i observ atent pe intelectualii cu care am avut norocul să convieţuiesc, să mă compar cu ei, ori chiar să mă condamn pe mine însumi, învăţând mereu de la aceştia anumite conduite, ceva din cultura şi înţelepciunea lor. La fel, unele obiceiuri, metehne şi mentalităţi pe care nu le-am putut uita deloc. Am purtat în memorie chipul şi distincţia care i-au particularizat pe fiecare, ca pe o haină de duminică, dragă în tinereţe, şi pe care o păstrez în garderobă, îmbrăcând-o numai la marile sărbători ale anului calendaristic. (p. 5)

Spirit metodic şi ordonat, Vistian Goia face o clasificare acestor pagini de memorialistică după domeniul ştiinţei umaniste pe care l-au ilustrat cei evocaţi: literaţi şi folclorişti (Ion Vlad, Mircea Zaciu, Iosif Pervain, Dumitru Pop, Mircea Curticeanu, V. Fanache, Adrian Marino, Augustin Z. N. Pop, Alain Guillermou), lingvişti (Romulus Todoran, D. D. Draşoveanu, G. G. Neamţu, Ştefan Hazy, Tiberiu Weiss), istorici (C. Daicoviciu, David Prodan, Alexandru Husar, Ion Gostar, Ioan Bogosavlievici), filozofi, pedagogi, metodicieni (Ion V. Mesaroşiu, Dumitru Salade, Georgeta Munteanu, Voicu Lăscuş), colegi de studenţie (Mircea Popa, George Armăşescu, Aurel Răduţiu, Dumitru Mateescu, Ioan Vultur), cărturari blăjeni (Ion Buzaşi, Ioan Popa, Iacob Goia) şi, în sfârşit vecini (Ioan Mihuţ, Remus Pop). Cei mai mulţi sunt universitari clujeni, iar dintre aceştia cei mai mulţi de la Facultatea de Filologie sau, cum se spune acum, Facultatea de Litere, unde a profesat şi autorul acestor evocări al cărui student la practică pedagogică am fost. De aceea mi-a plăcut să înşir aceste nume ca într-un remember, pentru că pe majoritatea i-am cunoscut şi această înşiruire mi-a adus în memorie crâmpeie din anii studenţiei mele clujene.
          Evocarea figurilor universitare clujene mă duce cu gândul la două cărţi cu titlu asemănător: o carte mai veche a lui Eugeniu Sperantia, Figuri universitare, şi una mai recentă a lui Mircea Popa, Figuri universitare clujene. Aceste cărţi erau medalioane literare, în care o parte substanţială o reprezenta componenta biobibliografică. Vistian Goia nu are intenţia întocmirii unor asemenea „fişe de istorie literară“, ci prezentarea unor momente sau secvenţe semnificative şi, adeseori, introduce elementul anecdotic tocmai pentru valoarea lui caracterizantă. De altminteri autorul, care a fost preocupat şi de scriitorii moralişti, găseşte acea trăsătură dominantă, acea „faculté maîtresse“ cum spuneau criticii impresionişti francezi, pe care apoi o dezvoltă în pagina evocatoare: Ion Vlad – universitarul exigent şi intolerant, Mircea Zaciu – profesorul refractar retoricii universitare, Dumitru Pop – bunătatea universitarului, Adrian Marino – un spirit enciclopedic, D. D. Draşoveanu – lingvistul original şi pitoresc, Constantin Daicoviciu – un orator neasemuit, Alexandru Husar – o personalitate fascinantă, Mircea Popa – eruditul şi polemistul generaţiei noastre, Remus Pop – „Misterele“ Mongolului.
          Farmecul acestor pagini memorialistice constă mai ales în fixarea unor momente anecdotice din viaţa universitară. Un asemenea moment este cel relatat despre Georgeta Muntean, „o domnişoară şefă de catedră“. Era şefa Catedrei de metodică, la care a lucrat în primii săi ani universitari ca asistent Vistian Goia. Noi ştiam că este rudă cu Raluca Ripan, care într-o vreme a fost rector al Universităţii clujene. Cursurile sale de metodică şi de literatură pentru copii erau destul de monotone, monotonie accentuată şi de aceeaşi rostire molcomă moldovenească. Accepta cu greu înnoirile propuse de asistentul său la manualul de literatură pentru copii cu poeţi din generaţia ’60: Nicolae Labiş, Marin Sorescu ş.a., dar la examene nu era lipsită de umor şi de subtilă ironie pedagogică:

Am asistat-o la multe examene şi am constatat că pe studentele filoloage le cam chinuia, iar pe studenţi îi menaja. Nu pot uita niciodată răspunsul unui student, care fiind întrebat ce bibliografie a citit în preajma examenului, acesta a răspuns cu seninătate că i-a citit pe Chiosu şi pe Micioru! În realitate erau două profesoare bucureştene, Clara Georgeta Chiosa şi Elena Miciora. Auzind, Georgeta Munteanu îi spune studentului: Bine, du-te, bre, şi bea o bere cu Chiosu şi cu Micioru!

Sau farsa crudă făcută de câteva studente îndrăzneţe profesorului Tiberiu Weiss, care

se îndrepta spre sala de seminar, dar, în urma lui, se vedeau şerpuind „nojiţele“ de la indispensabile deşi ne aflam în luna mai! Când a deschis uşa şi voia să intre în sală, două studente au călcat pe nojiţele respective şi bietul latinist era ţintuit cu un picior pe coridor şi cu celălalt în sală! Atât studentele dinăuntru, cât şi cele de pe coridor izbucnesc într-un râs contagios de răsuna coridorul. (p. 100)

Cursurile lui Ion Vlad de teorie literară speriau la început pe „balicii“ veniţi din licee sau şcoli normale în care predarea literaturii respecta rigidele canoane ale realismului socialist, impresionând printr-un bogat lexic neologistic de specialitate. Dar pentru autor, ca şi pentru atâtea generaţii de filologi, aceste cursuri le-au întărit convingerea că prioritară în pregătirea lor profesională trebuie să fie literatura română şi însuşirea unui limbaj critic de specialitate. Iosif Pervain este îndrumătorul tezei sale de doctorat despre V. A. Urechiă, recomandându-i bibliografie utilă, iar după susţinere îl sfătuieşte să-şi publice teza în colecţia „Universitas“ a Editurii Minerva, coordonată de Z. Ornea; vedem un Zaciu mâhnit la Cenade, în 1982, la centenarul Agârbiceanu, pentru că se dă cuvântul la festivitatea dezvelirii bustului unor „oficiali“, şi nu unui cunoscător temeinic al operei lui Agârbiceanu, cum era profesorul nostru; îl vedem pe Dumitru Pop, veşnic amabil, întâmpinându-şi colaboratorii şi foştii studenţi cu un zâmbet încurajator şi colegial; cu profesorul Augustin Z. N. Pop, un informat documentarist, membru în comisia de susţinere a doctoratului său, trăieşte un moment dramatic, căci invitându-l să prânzească la un restaurant, în sală izbucneşte un scandal iscat de un beţiv zurbagiu, care îl sperie pe blajinul eminescolog, dar din care scapă amândoi cu bine ascultând recomandarea lui Vistian Goia de a mima indiferenţa; Adrian Marino, cel care se autodefineşte în autobiografia sa „omul singur“, invitându-l în apartamentul său şi punându-i înainte un pahar de bere, începe un lung monolog, o prelegere doctă; Goia este convins că are în faţă un enciclopedist, lipsit însă de căldura comunicării afective; iată-i pe tinerii universitari V. Fanache, I. Şeuleanu, Gligor Gruiţă, Cornel Robu şi Vistian Goia într-o pauză adunaţi într-un fel de moromeţiană „poiană a lui Iocan“, antrenaţi într-o conversaţie amicală, pigmentată de glumele şi calambururile inteligentului ironist V. Fanache, care le spune că profesorul Vlad şi-a luat doi asistenţi: un rob (Cornel Robu) şi un mut (Mircea Muthu).
          Cea mai amplă evocare este consacrată unchiului său Iacob Goia, călugăr dominican sau „duminican“, cum îi spuneau femeile din Roşia de Secaş, satul său natal. Absolvent al Teologiei blăjene, se stabileşte la Paris, se împrieteneşte cu Alain Guillermou, un francez pasionat de opera eminesciană, cu o familie numeroasă, dar cu o viaţă conjugală tensionată, pe care înţeleptul dominican găseşte de câteva ori metode s-o reconcilieze. După 1990 vine în ţară, este dezamăgit şi de viaţa religioasă, şi de cea politică, are lungi convorbiri pe teme filosofice şi etice cu nepotul său şi, întors la Paris, în ultimii ani de viaţă, singur şi trist, este chinuit de Alzheimer, repetând mereu: „Vreau să merg la biserică“.
           Cei mai mulţi dintre cei evocaţi de Vistian Goia sunt „oameni care au fost“, vorba lui N. Iorga. Şi totuşi încheierea nu este tristă, căci ultima evocare este consacrată lui Remus Pop, celebrul Mongolu, prietenul scriitorilor şi artiştilor clujeni, patronul restaurantului Metropol, un fel de Capşa clujeană. Acestuia, poetul Horia Bădescu îi închină un fel de villonesc „envoi“ (închinare):

Precum e scris ne-om duce-n rând
şi risipi-ni-se-va stolu,
dar pentru tot plătim c-un cânt
preacuviosului Mongolu.

E „cântul amintirii“ rostit nostalgic de Vistian Goia!

 

Ion Buzaşi

Portrete literare (Vistian Goia, Nu trecem singuri prin lume: Portrete şi evocări. Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)