Profesorul de poezie


Emanuel Modoc

          Pentru un autor precum Ion Pop, criteriile de valorificare a operei sunt discutate aproape automat, graţie autorităţii simbolice consolidate pe parcursul a peste patruzeci de ani de activitate, în termeni de excelenţă şi desăvârşire tehnică. Poezia sa nu face rabat de la aceste criterii: odată cu cel mai recent volum al său (Casa scărilor, Bucureşti: Cartea Românească, 2015), cel mai avizat critic al avangardelor româneşti demonstrează rezistenţa (şi relevanţa) în timp a poeziei şaizeciste, lucru reuşit de foarte puţini autori aparţinând acestei generaţii (mă gândesc, aici, la un Constantin Abăluţă sau Angela Marinescu). Rămâne totuşi ieşit din comun faptul că unul dintre cei mai exigenţi interpreţi ai poeziei româneşti, cu o remarcabilă abilitate de a epuiza toate resorturile unei poezii date şi în faţa căruia orice operă lirică ajunge zdrobită sub greutatea demersului său critic, atunci când coboară de pe acel veritabil high horse al criticului pentru care Poezia zace pregătită să i se aplice tratamentul hermeneutic, ajunge să devină, în propria scriitură, un umil ucenic al Ei.
          Volumul se articulează pe câteva arte poetice bine definite (Mâna ruptă, Casa scărilor, Cravata lui Gellu Naum), care pornesc de la pretexte surprinzătoare, căci eteroclite. Bunăoară, unul dintre poeme se construieşte pe intensităţi izvorâte din banale accidente biografice – reţetă a poeziei contemporane, bine prizată de autor şi utilizată cu deosebită măiestrie: „Dar am văzut odată şi nişte cioburi/ de vitraliu, cu mâna lui Isus ruptă, –/ a mea, cea de-acum, îmi pare/ că seamănă puţin cu a Lui,/ (dar numai puţin, desigur).// Şi-am mai simţit cândva începutul morţii/ în somnolenţa din tălpi, în ciudata/ dorinţă de a urca pe socluri/ rămase goale. Acum,/ la un capăt de mână ruptă,/ începe un fel de zare, pipăitu-mi tresare-n ceaţă,/ ca şi cum ar fi dat/ de puţin Dumnezeu“. Altă artă poetică îşi trage seva din poezia unui strămoş totemic al autorului, pe urmele căruia porneşte într-un discurs subtil ironic, fără a se feri de referinţe livreşti sau de mecanisme neomoderniste: „Cravata trăgea, nu-i aşa, spre cravată, –/ de gâtul meu tânăr, apoi tot mai uscat,/ atârnaseră câteva zeci, de toate culorile,/ dar mai ales sobre, ca şi cum/ le-ar fi purtat un triunghi,/ ori un pătrat, ori un tetraedru“. Pansiv, dar cumpătat, poetul jonglează cu diversele convenţii cu deosebită acribie: „Tu mă salvezi atunci, cravată a lui Gellu Naum,/ un gât mai ţeapăn printre atâtea capete moi, plecate/ printre atâţia muşchi tatuaţi cu ţâţe/ de vedete, inimi/ săgetate, dragoni şi ancore,/ insigne şi decoraţii, –/ bietele tălpi amorţite,/ genunchii ruginiţi, unghiile-nvechite/ parcă mai prind un pic de curaj –/ nu strică, se vede, să-ţi scoţi/ din când în când/ din omenire capul de piatră/ ori piciorul de bronz [...]/ De la o vreme, mă tem însă că până şi linia/ se apleacă, o îndoaie un soi de vânt,/ poate că ar fi mai potrivită/ metafora aceea a trestiei,/ cam uzată şi ea“.
          Tot aşa, referinţele livreşti sunt variate şi ating note surprinzătoare pe alocuri. În Casa scărilor, de pildă, factorul declanşator al discursului fluvial e reprezentat de textul unui poet contemporan cu care împărtăşeşte această afinitate faţă de narativitatea aluvionară a poemului (aici, referinţa este evidentă): „Fiindcă, de fapt, mă şocase/ mai ales un pasaj din poemul unuia dintre ei,/ în care, după ce vorbise emoţionat despre «Träumerei»,/ adică «Reveria» lui Schumann,/ s-a şi ruşinat în versul imediat următor, povestind cum într-o discotecă/ cu tineri semidrogaţi, o fată/ aţâţată de ritmurile dezlănţuite/ şi-a ridicat brusc rochia/ să le arate amicilor/ ce avea mai concret sub ea. Iar poetul/ ne-a spus şi el tuturor/ exact ce-a văzut Acolo“. În alte locuri, motivul Scării e transpus literal, în crâmpeie biografiste cu nuanţe ludice: „eram odată şi eu/ un fel de Ionic Scărarul, –/ copil, urcam pe fuşteii de lemn/ spre gura podului, către zumzete/ aurii de viespi, – se-mprăştia o lumină-n muzici/ cum pot auzi doar sfinţii/ când îşi ascultă aureolele, –/ ori către podul şurii, înspre miresme de fân,/ aproape dormind,/ cu mii de greieri în mine...“ Deopotrivă ludic şi didactic, în poemul-manifest Am citit atâtea parabole, autorul ne oferă un veritabil (dis)curs de(spre) poezie: „De când poezia tot spune lucrurilor pe nume,/ pentru ca nu cumva sensul să obosească/ până la capătul versului,/ de când chirurgii şi-au scos mănuşile/ şi-ţi umblă de-a dreptul cu unghiile prin măruntaie,/ de când interjecţia şi onomatopeea/ au devenit desuete eufemisme/ pentru scrâşnet şi urlete,/ iar «noi muncim, nu gândim»,/ poate că singurul lucru cu-adevărat/ cinstit şi în pas cu vremea poetică/ ar fi să ieşim în stradă şi noi, ăştia,/ pentru o ultimă, definitivă manifestaţie,/ şi să strigăm din rărunchi: «Jos cu noi!»“
            De departe cea mai evidentă trăsătură a poeziei din Casa scărilor e cea a evazionismului asumat. În vremuri de nelinişte şi de tot atâtea pluralităţi câte relativizări, Ion Pop alege poezia ca singura cale de a mai pătrunde în sfera ideaticului. De aici şi contrastul izbitor între dimensiunea dramatică (cu note chiar tragice, dacă e să ne referim la poemele despre moarte) a poeziei lui Ion Pop şi lumea mult prea puţin dramatică şi mai deloc tragică. Şi de aici, poate, şi unele reticenţe în receptare, cu atât mai mult cu cât, dacă avem în vedere faptul că, de la începutul anilor ’90, poezia avea să refuze evazionismul funciar de altădată pentru a formula un nou pact cu realitatea, o astfel de poezie i-ar putea bucura doar pe paseişti. Între aceste coordonate s-ar putea înscrie şi motivul obsedant al formelor geometrice, în siajul poeziei pure a unor Blaga, Barbu sau, mai târziu, Nichita Stănescu: „Tot aşa şi cu triunghiul/ pe care-l ghiceşti, după miros, putrezind/ sub pletele zeiţelor de odinioară,/ în văzduhuri de focuri stinse, turtit în capete aplecate/ pe care nu le mai taie nicio sabie, –/ dar poţi oare să-i spui triunghiului «mă boule!»,/ fără să fii trăsnit de fulgerele lui Dumnezeu?// Şi ţie, fereastră iubită, supapă/ a bietei mele singurătăţi şi melancolii cronice, anacronice,/ cum să-ţi înjur, tocmai eu, fragilul, statornic pătrat,/ despre care am, totuşi, nu rareori,/ cele mai groaznice bănuieli?/ Şi, Doamne, dreptunghiul, – ştiu eu de ce/ de dreptunghi mi-e teamă,/ trebuie să-l las neatins, în cartea de Geometrie“, sau revizitările unor tehnici datate (poanta, autoreferenţialitatea): „Dacă îmi amintesc şi zicala conform căreia/ murim, fiecare, singuri,/ descopăr imediat intertextualitatea.// Reiese/ că nu am trăit chiar degeaba,/ că n-am urmat în zadar/ celebra Facultate de Litere“. Textele aparţinând ultimului ciclu (Ocazii, momente, întâmplări) sunt mostre de poezie a discreţiei şi a firescului, a faptului mărunt şi a locurilor comune care pot, iată, adăposti, încă, poezie. Astfel, dintr-un mănunchi de fapte şi întâmplări în aparenţă anodine, Ion Pop extrage crâmpeie de o remarcabilă forţă poetică: „Nu m-am uitat de mult la pământ./ Dau acolo şi de o biată râmă –/ un poet profund şi dedat cu gustul simbolurilor/ ar putea spune că ţine pentru o clipă/ în palmă tainele Universului“.
          E evidentă (şi îmbucurătoare) senzaţia că poemele din Casa scărilor reuşesc să împace formule consacrate (şi clasate) cu mecanisme mai mult sau mai puţin în vogă, totul într-o poetică a reconcilierii, în care propriile limite existenţiale sunt dezvăluite cu degajare şi optimism, cu un dozaj bine cumpătat de autoironie. Profesionistă (impecabilă tehnic şi tematic), onestă, fără tribulaţii patetice, fără diatribe vitriolante, fără excese, fără intenţii demolatoare şi fără pretenţii exclusiviste, poezia lui Ion Pop rămâne, pur şi simplu, poezie.

Emanuel Modoc

Profesorul de poezie (Ion Pop, Casa scărilor. Bucureşti: Cartea Românească, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)