Manuscrisul fanariot



Mircea Muthu

          Inventivitatea lexicală şi sinusoida amânărilor diegetice până la dezvăluirea, în final, a conţinutului din „manuscrisul fanariot“ (1796), certificând înrobirea „vlaşului“ Leun pentru că se însoţise cu ţiganca Maiorca, singularizează romanţul Doinei Ruşti – Manuscrisul fanariot, Iaşi: Polirom, 2015 –, construit pe o dimensiune constitutivă prozei româneşti ce – structural vorbind – se fundamentează pe povestire. Prioritatea, declarată, a oralităţii, adică a vorbei (la parole) preluate de cuvîntul scris (le mot), caracterizează o pittura evocativă de extracţie răsăriteană şi, restrângând aria, balcanică. Scrierea despre reflexul dramatic al înrobirii ţiganilor din Pravila lui Armenopol („un fel de zeu al sclaviei“) ilustrează însă şi afirmaţia de odinioară a lui Eugenio D’Ors, că excesul de culoare îngroaşă şi, după aceea, poate ucide desenul, observaţie referitoare – aici – şi la dificila traductibilitate a diegesisului de faţă într-o limbă modernă. În pofida incipitului, anume că „nicio poveste nu începe pe prima pagină a unei cărţi“, o veritabilă poetică a istorisirii compusă din cuvinte „ca nişte păianjeni“ intră în urzeala acestei epici elaborate parcă la un gherghef imaginar: „un cuvânt [id est: vorba – n.n.] e un vierme făcut să se înmulţească peste măsură“, iar „din vibraţiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac pândind să apară o emoţie încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte“, şi asta în Bucureştii de la finele de secol XVIII, adică „într-un oraş făcut din cuvinte“ şi în care „nu contează de unde vin, dacă sunt nemţeşti, greceşti sau chiar dintr-o limbă moartă“. Un vocabular compozit e scos în faţă după regulile karaghioz-ului oriental, în care iubirea năprasnică, moartea prin otrăvire, distracţiile târgului sau ceremonialele protipendadei asezonate cu politica timpului se articulează într-un theatrum mundi în grafie sud-estică. Elogiul spunerii este apodictic, istorisirea diseminează, mai exact, leagă şi dezleagă comportamentele/tipologiile umane localizate în creuzetul urban alogen, mai mult, explică originea unor antroponime/expresii într-un fel de gramatică istorică sau descrie fineţuri gastronomice amintindu-ne de Nicolae Filimon, via Ion Marin Sadoveanu până la Eugen Barbu et alii. Iată cum, „din gura Maiorcăi plutiră, pe rând, toate bunătăţile văzute în treacăt“, într-o descriere ce păstrează funcţia dublă, de spaţializare, dar şi de evocare a unei epoci revolute: „porcul în crustă de migdale măcinate, raţele cu afine şi moţuri de sparanghel, pulpele de miel mozolite cu dulceaţă de ardei iute, dropiile umplute cu găinuşe, coastele împănate cu seminţe de pin şi cu prune“ ş.a. E o natură moartă, e adevărat, opulentă, dar care nu păstrează nimic din tristeţea celei locuite altădată de viaţă, ca în pânzele Ţărilor de Jos. Amânările finalului – urmând logica unei serpentinata manieriste –, dar şi arabescul alcătuit din „mezelicuri“ lingvistice, multe de-a dreptul savuroase, toate acestea acompaniate, câteodată, de apelul la cărţile timpului (Noul Erotocrit, Imberie şi Margarona ş.a.), atmosferizează, fixează în primul rînd o r a ş u l, Bucureştii, cu „vorbele împotmolite în miere“, dar şi cu imaginea de coşmar a ciumei sau cu universul pestilenţial al Bozăriei. Este un oraş a cărui hartă de epocă e ataşată cărţii finalizate cu reproducerea manuscrisului descoperit de autoare la Biblioteca Academiei. Aici, în „oraşul-sugativă“ şi unde „orice şoaptă se înmulţea, umflînd toate faptele“, meglenoromânul „cândva Ioanis“, acum poreclit Leun croitorul, îşi va trăi destinul de rob, alături de soaţa lui, parafat în contractul transcris din chirilică. Nu mai ştim dacă, după semnarea acestuia, „cu alţi oameni de cinste marturi“, zilele lui – împreună cu ţiganca Maiorica – mai „fuseseră [de] zahăr topit în foile unei baclavale“.
          Ultimele pagini gravează însă o altă dimensiune, de astă dată istorică, dramatică, sugerată şi amânată (cam la fel cum procedase Emanoil Bucuţa cu turcoaica Vicie desfăcând hangerul lui Pasvantoglu din basmaua cu multe noduri în Fuga lui Şefki) pe un fundal temporal ce coincide cu status-ul primelor domnii fanariote, dar şi cu eforturile de eliberare ale grecilor de sub tutela Semilunii, asociate în acelaşi timp cu dorinţa multora de rapidă îmbogăţire în Principatele percepute ca un fel de Eldorado. Pe de altă parte, un personaj – „Riga din Veleştin“ – face şi el parte din „oraşul-sugativă“, dar mai mult sporadic şi oarecum parodic, deşi reperul real, Riga Velestinlis, care a trăit în Principate în vremea lui Caragea, Moruzi şi Mavrogheni, va deveni o personalitate simbolică pentru Grecia după uciderea lui de către turci, prin sugrumare, în anul 1798. Cele trei izvoare din gîndirea acestuia – Grecia clasică, modelul Bizanţului şi Franţa republicană – fuseseră fructificate în Manifestul revoluţionar şi, mai ales, în celebrul Thurios (sau Marş patriotic), ambele publicate la Viena în 1797 (cf. Leandros Vranoussis, Rigas – un patriot grec din Principate, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1980).
          Oricum, universul ficţional, desigur mai permisiv decât altele şi în care pianul adus la Curtea Veche este numit „o cutie cu draci“, permite distorsiuni antroponimice, caracterologice, faptice ş.a., menite să întreţină farmecul relatării epice, aceea – precumpănitoare în Manuscrisul fanariot – a povestitorului.

Mircea Muthu

Manuscrisul fanariot (Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot. Iaşi: Polirom, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)