Eminescu pe înţelesul tuturor



Constantin Cubleşan

           Plictisit (probabil) de atâtea interpretări… subtile, contorsionate, tendenţioase ş.c.l., câte s-au scris despre Eminescu în ultimii ani, Alex Ştefănescu, fără teama de a fi considerat  ca lipsit de organ (cum spuneau bătrânii ardeleni) pentru speculaţiile filosofice (şi nu numai) de ultimă oră, pare a zice: la loc comanda! Iniţiativa sa de a realiza un serial analitic al operei eminesciene, Eminescu, poem cu poem (primele două volume: Luceafărul şi Călin file de poveste, Bucureşti: Editura Allfa, 2015), este, fără îndoială, o demonstraţie de exerciţiu didactic în cel mai pur şi practic (dacă mi se permite) înţeles al cuvântului. E o iniţiativă care ar trebui să-i facă pe elevi (în primul rând) să înţeleagă poezia eminesciană, ca să existe cât mai puţini dintre aceia care să afirme: mie Eminescu nu-mi spune nimic.
          Volumele sunt alcătuite cât se poate de simplu: mai întâi este publicat textul poeziei, urmat de comentariul critic al lui Alex Ştefănescu. Se începe, aşadar, cu Luceafărul, capodoperă a literaturii române, după cum este considerat în accepţia generală, titlul căruia a fost translat, de obicei, asupra poetului însuşi: „poetul a fost numit – spune exegetul – până la saţietate «luceafărul poeziei româneşti»“, etichetă pe care o consideră ca fiind o expresie uzată şi „aparţine limbii de lemn a omagierii lui Eminescu“, întâlnită „numai în discursurile oficiale“.
           Pentru Alex Ştefănescu, poemul, explicându-l ca să înţeleagă copii, este „o construcţie epică“, o „poveste de dragoste (fără happy-end)“. Şi continuă: „Protagoniştii sunt luceafărul şi fata de împărat, care au fiecare câte un «sfătuitor». Luceafărul pe Demiurgos, iar fata de împărat – pe Cătălin“. Cum ar putea fi înfăţişată mai simplu schema de interacţiune a personajelor dintr-o alcătuire epică, dintr-o naraţiune care, obligatoriu, trebuie să aibă personaje şi o intrigă conflictuală? Cititorul este avertizat asupra acesteia: „Povestea de dragoste este imposibilă, pentru că îndrăgostiţii sunt incompatibili. El nu este un bărbat propriu-zis, ci o stea strălucitoare, cea mai strălucitoare de pe cer, iar ea – o femeie, fie şi fiică de împărat. El este nemuritor, ea – muritoare“. Iar femeia „suferă de un fel de bovarism cosmic“ (Oare n-ar trebui explicat copiilor ce e bovarismul? Pentru că, dacă aceştia au cunoştinţă de asemenea subtilităţi interpretative, simplificarea poveştii de dragoste din Luceafărul mi se pare cu totul deplasată.) Comentariul continuă, atrăgându-ne atenţia că asemenea „iubiri irealizabile“ sunt nenumărate în „memoria noastră culturală“, de la „aceea dintre Zeus, stăpânul cerului, şi Europa, prinţesa feniciană, din vechea mitologie greacă“, până la „aceea dintre riga Crypto şi lapona Enigel din poemul lui Ion Barbu“. Contextul în care este plasat „straniul love-story din Luceafărul“ e perfect, numai că ar fi de ştiut dacă programa şcolară cuprinde şi asemenea incursiuni în cultura lumii, altfel trimiterile rămân deopotrivă enigmatice pentru cititorii comentariului hermeneutic. Spun asta, pentru că se avertizează, din capul locului, că „istorisirea care urmează este un basm şi nu relatarea unor fapte reale“, aceasta în ciuda faptului că „uluitoarele întâmplări pe care le va povesti [Eminescu] în cuprinsul poemului par desprinse dintr-o poveste, dar sunt adevărate“. Formula introductivă („a fost odată ca-n poveşti“) este „un exemplu de folosire subtilă a tehnicii narative […] Explicaţie din care rezultă, indirect, că nu este vorba de o poveste“. Până aici, totul este cât se poate de limpede!
          Portretul fetei de împărat, zice Alex Ştefănescu, „este unul stilizat la maximum, ca sculptura lui Brâncuşi care o reprezintă pe «domnişoara Pogány»“, versul „o prea frumoasă fată“ sugerează „abstracţia unei feminităţi încântătoare“. Ea este singură la părinţi, „deci o răsfăţată, obişnuită ca părinţii să-i aducă, dacă ea îşi doreşte, şi luna de pe cer“. Apoi, ea este „mândră-n toate cele“, criticul simţindu-se dator a explica acest cuvânt: mândră, urmând astfel: „Nu ştiu dacă un tânăr de azi are în minte sensul înalt al adjectivului «mândră», care, în limbajul popular, nu înseamnă neapărat «orgolioasă», «infatuată», ci mai degrabă «demnă de admiraţie». Când vorbea despre iubita lui, un tânăr de altădată nu-i spunea «gagica mea», ci «mândra mea»“. După cum se poate remarca, se face mereu şi expres raportarea la modul actual de a gândi şi a înţelege lumea. Aşa bunăoară, „episodul îndrăgostirii Cătălinei de luceafăr este de o eleganţă romantică. Fiecare scenă pare gândită de Visconti“. (Iarăşi ar fi de ştiut dacă elevii, care îşi au „gagicile“ lor, mai vizionează azi filmele regizorului italian de acum câteva decenii.) Prezenţa femeii pe sub bolţile palatului privind spre cerul unde… o aşteaptă luceafărul „evocă un mod aristocratic de a iubi şi prefigurează o iubire nepământeană“; luceafărul „nu este numai un reper, un far din ceruri, ci este cel care duce corăbiile, ca şi cum le-ar remorca, legate cu odgoane nevăzute […] remarcabilă este şi descrierea căilor maritime“. Ei bine, „Cătălina se îndrăgosteşte de el“ şi, „printr-un fenomen de inducţie (misterios nu numai în fizică, ci şi în psihologie, fie ea şi o psihologie metafizică), începe şi el s-o iubească“. Numai că „niciunul dintre cei doi nu analizează practic situaţia“, căci „aparţin unor lumi diferite“ şi, „în ce ar consta ritualul apropierii lor? Cum s-ar îmbrăţişa cei doi? Ce şi-ar spune?“ Ei bine, convine criticul, „la un concurs pe această temă s-ar da, fără îndoială, multe răspunsuri hilare, iar unii participanţi, mai lucizi, s-ar retrage din competiţie“. Totuşi, Eminescu „a reuşit să imagineze cum ar decurge întâlnirile dintre cei doi îndrăgostiţi“, iar în continuare comentatorul Luceafărului se opreşte pe-ndelete asupra acestor întâlniri, în factologia lor. Prima întâlnire dintre cei doi „are loc în vis. Şi nici în vis nu apare chiar luceafărul, ci imaginea lui oglindită. Această dublă filtrare a realităţii, această dematerializare reprezintă o formă de participare la o dragoste pură, prenupţială“. Numai că fata de împărat doreşte o „dragoste-dragoste“. Chiar dacă Luceafărul „nu este o autobiografie“, criticul indică a fi aici „ceva din veşnica divergenţă dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle“. Este momentul ca Alex Ştefănescu să facă trimiteri la neînţelegerile dintre poet şi iubita sa, cu care tot amâna să se întâlnească (după cum reiese „din relatările unor memorialişti“), întrucât „pentru Eminescu, Veronica Micle era mai curând o iubită abstractă. Ea deşi ştia bine că iubeşte un poet de geniu, ar fi vrut ca el să coboare pe o rază şi să-i pătrundă în casă“. Se reiterează astfel versiunea schemei conflictuale din Luceafărul, lansată de I. Al. Brătescu-Voineşti, cum că „poemul poate fi citit ca un poem cu cheie, Cătălina fiind Veronica Micle, Cătălin, I. L. Caragiale, luceafărul, poetul însuşi, iar Demiurgos – Titu Maiorescu“. Evident, ripostează Alex Ştefănescu, avem de-a face cu o „interpretare vulgară“ şi falsă, dar „nu este o invenţie“. Iată şi argumentaţia teoretică a comentatorului actual: „Când cineva, cinic, le spune unor îndrăgostiţi că sărutul nu este decât un schimb de salivă, el spune ceva real, care nu cuprinde însă emoţia trăită de un bărbat şi o femeie care se sărută“.
          Revenind la poemul în sine, justificându-şi demersul decriptării subiectului, Alex Ştefănescu vine cu argumentul fundamental: „Ca să-l înţelegem pe Eminescu nu trebuie neapărat să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, aşa cum cred unii. Trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme“. Iată, expusă limpede, calea urmată în comentariul său.
          Coborârea luceafărului în camera fetei de împărat se face „alunecând pe o rază emisă de el însuşi“. Şi, cum criticul este atent mereu în a face trimiteri explicative (comparative) la actualitatea noastră imediată, urmează astfel: „Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filmele de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţând o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecând apoi pe această frânghie“. De aceea, oferă imediat un exemplu edificator în acest sens: „În natură există păianjenul care coboară astfel uneori, pe un fir foarte subţire produs de el însuşi. Dar la păianjen nu mai suntem în stare de multă vreme să ne uităm cu admiraţie, vedem în el doar o insectă terifiantă care trebuie strivită“. Ceea ce nu e cazul cu luceafărul. Azi „bărbatul din visurile erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ adus din cer de un elicopter“. Dar vremea în care scria Eminescu era „vremea fetelor de pension“, deci o astfel de descindere romantică era cât se poate de firească. Numai că, pentru a se putea înţelege cu fata, luceafărul „îşi traduce identitatea într-un cod terestru: din astru strălucitor devine un «mândru tânăr» […] Această metamorfoză, înainte de a fi fabuloasă, este un necesar gest de politeţe. Este ca şi cum un englez ar avea grijă să vorbească franceza cu o franţuzoaică“. Lucrurile însă „nu sunt deloc simple“. Transformat în om, luceafărul „nu este om. Este ceva care seamănă cu un om. Şi este în esenţă altceva“. Eminescu, datorită „formidabilei sale maşini de visat“, îl imaginează „pe acest bărbat fabricat din materie stelară“ ca pe un Făt-Frumos şi „un strigoi în acelaşi timp“. Descrierea lui „culminează cu o caracterizare sintetică, desprinsă parcă dintr-un roman horror: «Un mort frumos cu ochii vii…»“; de aceea, „cererea în căsătorie adresată fetei din palatul împărătesc“ ar fi bine, „ne gândim“, ca ea „să nu-i dea curs“. La a doua descindere pe pământ a luceafărului acesta „se prezintă ca fiu al soarelui şi al nopţii (la prima, părinţii evocaţi de el fiind cerul şi marea)“. În spiritul său polemic, Alex Ştefănescu intervine oarecum persiflant:

S-au depus mari eforturi – inutile – pentru explicarea acestor simboluri, ca urmare a predispoziţiei multor eminescologi de a face hermeneutică. În realitate, nu e nimic de descifrat, nici aici şi nici în altă parte. Poezia, în general, nu este un mesaj secret, decât pentru cei insensibili la frumuseţea ei, care constă într-un joc de aparenţe. Aceşti comentatori, incapabili să trăiască o emoţie estetică, simt mereu nevoia – în compensaţie – să ajungă „dincolo de aparenţe“, ceea ce înseamnă dincolo de poezie.

Explicitările privind povestea din Luceafărul sunt făcute în litera acestei… concepţii.
          Întâlnirea luceafărului cu o fiinţă extraterestră este raportată la filmul Întâlnire de gradul trei, în care

se întâlnesc oamenii nu într-un restaurant sau într-o sală de şedinţe, ci într-un spaţiu nemărginit, noaptea, sub cerul plin de stele, în faţa imensei lor nave circulare, etajate, cu ferestrele luminate misterios-intermitent. Dacă până şi prozaicii oameni de azi intuiesc măreţia unui moment şi încearcă, în felul lor tehnologic-spectaculos, să creeze atmosfera necesară, cum să fi ignorat un romantic grandoarea coborârii luceafărului pe pământ?

Întâlnirea lui cu fata de împărat „în stilul său magnanim“ îl face, desigur, pe cititorul de azi „să se gândească la «marele Gatsby»“.
          Nu altfel este explicitată întâlnirea luceafărului cu Demiurgos, pe care, „în manieră postmodernă“, l-am numi „şeful luceafărului“, „într-un fel de audienţă […] ca să obţină renunţarea la nemurire“. Călătoria prin spaţiu până acolo unde „creatorul lumii locuieşte“– „în nici un film ştiinţifico-fantastic, realizat cu mijloace tehnice sofisticate, n-am văzut o asemenea panoramă a universului“ –, dar este „lipsită de logică“, „o asemenea călătorie are însă o logică artistică“. Demiurgos nu dă curs cererii luceafărului, dar, „pentru a-şi dovedi bunăvoinţa, enumeră darurile pe care i le-ar putea oferi oricând lui Hyperion, în afară de condiţia de muritor“. Dându-şi seama însă că „vorbeşte în zadar“, aruncă „în joc, ca un Iago celest, o informaţie – pe care n-o putea obţine decât prin indiscreţie – despre infidelitatea femeii iubite“. În această situaţie, „luceafărul se întoarce «în locul lui menit din cer»“, privind cum jos, pe pământ, Cătălina e „ameţită de îmbrăţişări“, ale lui Cătălin, fireşte, aşa că „se retrage pentru totdeauna în impersonalitatea veşniciei lui…“
          Am insistat pe detaliile acestui comentariu, oferit de Alex Ştefănescu, căutând a ne convinge că e vorba de o demonstraţie parodică, de un exerciţiu polemic strălucit de altfel, în afront deschis cu prea numeroasele interpretări ultrasofisticate, până la propuneri aberante de înţelegere… filosofică, ale Luceafărului, din ultima vreme, datorate unor pretinşi eminescologi. Altfel, dacă ar fi să luăm în serios tot acest discurs, ar fi să constatăm o hermeneutică de o îngrozitoare platitudine şi vulgaritate, modalitate de care criticul nu numai că s-a ferit întotdeauna, dar în combaterea căreia s-a pronunţat mereu, dobândindu-şi renumele de tăios ironist la adresa oricărui amatorism critic.

Constantin Cubleşan

Eminescu pe înţelesul tuturor (Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem (primele două volume: Luceafărul şi Călin file de poveste). Bucureşti: Editura Allfa, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)