Ziua păcălelilor 

 

Kosztolányi Dezső

                                                                                                1

     − Mâine-i ziua păcălelilor – îmi aducea aminte Viktor.
     − Da, tu – îi răspundeam –, ar trebui să născocim ceva nou anul ăsta.
     Ne-am sfătuit în doi în camera căminului studenţesc din strada Üllői. Vorbeam despre Bálint, colegul nostru de cameră, pe care niciodată n-am reuşit să-l păcălim.
     Ne-nvârteam prin cameră. Ideile noastre ţâşneau ca nişte artificii.
     − Nu e bine – ne întrerupeam unul pe celălalt. – Nici asta nu e bine. E nevoie de ceva nou. Ceva complet nou şi surprinzător.
Viktor şi-a aprins mica pipă englezească.
     − Am găsit! – îmi spunea. – Te bagi în dulap.
     − Şi apoi?
     − Apoi stai acolo.
     − Şi apoi?
     − Apoi aştepţi.
     − Şi apoi?
     − Apoi o să-l pândeşti ce face când e singur, când nu bănuieşte că se uită cineva la el. Ce zici de idee?
     − Nu-i rău.
     − Mai apoi începi să scoţi sunete ca o fantomă. Vei scârţâi puţin scândurile. Vei tuşi înăbuşit. Stingi lampa înainte să ajungă. Eu o să stau ascuns pe hol şi îţi dau semn când vine. Mâine e miercuri, are curs de scrimă, ajunge acasă pe la zece.
     Am improvizat o repetiţie generală. Am deschis, am examinat cu atenţie dulapul mare din lemn de nuc. Era înalt şi spaţios, chiar punând înăuntru un scaun, încăpeam în el în mod confortabil. Am scos un nod din lemnul uşii. Prin gaură observam tot ce se întâmpla în cameră.
     − Tu – i-am spus –, mi-am amintit ceva. Dacă n-o să vină singur? Dacă-l aduce cu el pe Jolán?
     − Cu atât mai bine.
     Ne sclipeau ochii ca la pisicile sălbatice.
     − Şi dacă se culcă imediat ce ajunge?
     − O să fie interesant şi asta.
     − Şi dacă pleacă de acasă?
Viktor şi-a scos o carte de vizită şi a scris pe ea cu stiloul: Dragă Bálint, te rog să ne aştepţi, venim după tine la ora unsprezece, noi am coborât la cafenea.
     − Mâine lăsăm pe masă bileţelul ăsta – îmi şoptea. Când va aprinde lumina îl va observa imediat.



                                                                                                2

     A doua zi când ne-am trezit, era o dimineaţă strălucitoare şi nebunatică. Şuiera un vânt tăios. Rafalele scuturau florile de primăvară. Într-un moment strălucea soarele, în următorul ploua, cerul vărsând lacrimi ca o isterică smintită. Furnicături de emoţie se stârneau în inimile noastre, am fi dorit să plângem şi să râdem în acelaşi timp.
     Dimineaţa cu emoţii şi dureri de cap a fost urmată de o după-amiază fără de sfârşit. Mă împiedicam la tot pasul, am scăpat din mână stiloul, paharul, am spart farfurii şi m-am simţit tare nenorocit. Până la urmă a sosit seara. S-a înseninat. Lumina lunii s-a aşternut peste acoperişurile umede, iar lângă horn şi-a făcut apariţia un motan tigrat.
     Porţile căminului au fost închise, în camere s-a aşternut liniştea. Noi am stat la pândă.
     − Eşti palid – observa Viktor –, ţi-e frică?
     − Nicidecum! – îi răspundeam plin de sine.
     Am aprins lampa cu ulei şi am aşezat-o în mijlocul mesei. O stingeam la fiecare foşnet, nu cumva să observe vreo dâră de lumina pâlpâitoare. Unde zăboveşte atât de mult? Poate nici nu va veni?
     Dintr-odată se auzi soneria. Am stins din nou lampa. Viktor a ieşit pe coridor şi s-a întors după câteva clipe.
     − E aici.
     − Cine? – întrebasem prostit de emoţii.
     − Bálint. Hai, du-te odată.
     − Unde?
     − Păi aici... în dulap... grăbeşte-te odată. Şi nu mai chicoti. Dacă nu poţi să te abţii din râs, muşcă-ţi batista...
     − Dar...
     − Grăbeşte-te, că-i aici...
     M-am băgat în dulap. Iar Viktor – nu-mi dădeam seama de ce – m-a încuiat, apoi a ieşit tiptil. Nu aşa a fost înţelegerea noastră.
     Am rămas singur. Auzeam doar scârţâitul mobilei când s-au lăsat scândurile sub mine. Mai apoi vibra doar liniştea.
     Aşteptând astfel m-a stârnit râsul. Un spasm stupid, intens şi crud, care făcea să doresc să râd, să hohotesc, să urlu ca freneticul vânt de aprilie. Mi-am strâns palmele reci şi transpirate peste gură.
     Dar de ce venea aşa de încet? Oare s-a speriat? Aş fi vrut să ies de acolo, dar nu puteam.
     S-a auzit un zornăit slab dinspre clanţă.
     Bálint a aprins lampa şi s-a uitat impasibil jur-împrejur. A observat cartea de vizită. A citit-o, apoi s-a aşezat.
     − Ce interesant – îmi trecea prin cap –, crede că-i singur.
     Un timp mă complăceam în situaţia dată. Îi vedeam clar fiecare mişcare. În faţa mea se înălţa falnic şi puternic flăcăul de la ţară, plin de vigoare şi lat în umeri. Lumina lămpii strălucea pe părul lui negru ca de ţigan. Mă holbam la el cu ochii mari.
     Se mişca fără să bănuiască nimic. Şi-a şters fruntea. Apoi a băut apă. Altădată nu aşa bea. Nu e atât de neglijent şi lejer. Acum nu bănuieşte că e observat. Moşmondea cu indiferenţă şi plictiseală. Faţa îi era gravă, dar într-un mod ciudat. Părea obosit şi foarte flasc. Aproape urât. În jurul ochilor avea cearcăne gri-cenuşii. Cu toţii avem astfel de feţe când suntem pe deplin singuri. Ochii se fac mici, nasul pare mai lung, paşii devin obosiţi şi nesiguri, căci pozăm doar pentru noi înşine când ne uităm în oglindă. De aceea ne speriem când ne surprinde cineva în singurătatea noastră. Atunci tresărim: ne adunăm repede comorile împrăştiate.
     Nu mi-a mai venit să râd.
     Aveam în faţa mea un om cu o faţă pocită de oboseală şi de teribilă singurătate. A început să citească, dar s-a plictisit repede, a băut apă din nou, a căscat.
     Săracul ne aştepta pe noi, avea încredere în noi. Ce-o să fie, ce-o să fie, Dumnezeule mare?  M-am uita la ceas. Era aproape unsprezece. Trecuse de mult o jumătate de oră. Trebuia să mă mişc, să mă foiesc.
     Aici n-o să mai rezist mult timp. Curând a început să-mi fie frică de el, dar şi de mine. Oare ce-o să facă? Dacă-mi aruncă în ochi – prin gaura prin care îl pândesc – o privire în care stă ascuns secretul unei întregi vieţi şi-o să-mi pierd minţile din cauza lui? Dacă va începe să strige sau să vorbească în dodii? Dacă va face o grimasă, îmi va arăta o faţă schimonosită, urâtă şi rece, pe care îndrăzneşte să o arate numai când e singur, o aparenţă înşelătoare cu care el este deja obişnuit, dar cu care ar putea zdruncina credinţa mea şi aş uita instantaneu întreaga mea viaţă? Dacă s-ar duce acest băiat bun, curat şi cinstit la sertarul meu unde-mi ţin banii şi l-ar sparge apoi ca un tâlhar sumbru, cu intenţii criminale, mi-ar lua banii şi i-ar pune, în faţa mea, în buzunarul său? Şi toate acestea în faţa ochilor mei. Nu, asta n-aş putea suporta. Şi totuşi trebuie să rămân aici. Dacă mă trădez acum poate va înnebuni de spaimă, sau îi va crăpa inima, sau ar încărunţi. Am aşteptat mut şi amorţit. Mi-am tras capul printre umeri şi mă îneca o spaimă îngrozitoare. Ceasul îmi ticăia în mână. Spaima tot creştea, am simţit cum umple întreaga cameră cu unde invizibile, cuprinzându-mă fără de scăpare.
     Ceasul de perete bate ora unsprezece şi jumătate. Aş vrea să strig după ajutor, i-aş cere să mă scape cumva, dar nu pot, nu îndrăznesc. M-aş speria, aş leşina auzind propria-mi voce.
     Bálint se pregăteşte să vină după noi la cafenea. Se spală, se îmbracă, îşi scoate pieptenele şi peria, se uită în oglindă, îşi ţuguie buzele. Pozase ca o fată. Apoi, de parcă ar fi auzit un zgomot ciudat, aprinde o lumânare şi începe să caute dibuit în cameră. Se teme oare el, eroul, maestrul farsorilor, şeful ştrengarilor? Dar palid mai eşti, mieluşel singuratic. Oare bănuieşte ceva? Luminează sub pat, pipăie hainele de pe cuier, apoi vine în faţa dulapului, încearcă să deschidă uşa, dar uşa este încuiată şi cheia a fost luată de Viktor. Flacăra lumânării luminează prin gaura cheii. Interiorul dulapului este inundat de o sclipire roşiatică.
     Să aştept, să aştept, trebuie să aştept.
     Dar până când?
     Chiar că este ziua nebuniilor.
     Doar un criminal ascuns, care îşi aşteaptă victima cu pistolul în mână, poate să simtă aşa ceva.
     În cele din urmă s-a îmbrăcat, şi-a luat haina şi a suflat în lampă. Pleca. Simţeam că acum trebuie să strig. Viktor a dispărut, m-a închis în dulap, mie mi-a făcut o farsă. Din gâtlej mi-a ieşit tremurând un sunet subţire, deloc uman, pe care nu l-a auzit. Deschide uşa, este deja pe hol, iar pe mine mă lasă în dulap, în bezna din dulap, până dimineaţă. Am început să urlu cât îmi ţinea gura:
     − Scuză-mă... sunt aici în dulap. Deschide... m-am ascuns... ajutor...
     S-a întors din hol. A aprins lumânarea. A deschis dulapul forţând uşa. Avea faţa palidă. Calm, încet şi mirat, îmi spune:
     − Tu eşti?
     L-am îmbrăţişat şi am izbucnit în plâns:
     − A fost o glumă proastă… Nu am ştiut că o să fiu singur… Şi mi-a fost aşa de frică… Eu sunt păcălitul de ziua nebunilor.
     − Dar nu mai suntem în 1 aprilie – îmi spunea uitându-se pe ceas. E miezul nopţii şi două minute. Suntem în 2 aprilie.
     Tremuram ca frunza de plop în vânt şi nu îndrăzneam să mă uit în ochii lui.
Bálint mi-a turnat apă într-un pahar.
     − Bea, că eşti palid ca un mort. Ce-i cu tine? – A aprins lampa, şi-a scos haina, s-a aşezat pe un scaun şi ţinându-mă de mâna se uita în ochii mei cu ochii lui calmi, deştepţi şi negri:
      − Boule! – îmi spunea cu blândeţe, cu acea gingăşie angelică cu care numai studenţii pot pronunţa acest cuvânt: boule. 

 

Traducere de LUKÁCS JÓZSEF

Kosztolányi Dezső (traducere de Lukács József)

Ziua păcălelilor

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)