Despre Culianu

 

Alexander Baumgarten

          Deşi nu se întemeiază pe nicio necesitate, este totuşi aşteptabil şi obişnuit pentru orice exegeză să ne întrebăm dacă teza de licenţă a lui Ioan Petru Culianu – Marsilio Ficino şi problemele neoplatonismului în Renaştere, traducere de Dan Petrescu, Iaşi: Polirom, 2015, dedicată lui Marsilio Ficino „şi problemelor neoplatonismului din Renaştere“ anunţă întrucâtva teme ale metodei filosofiei religiilor proprii savantului (mă gândesc mai ales la mecanismul generării arborelui gnozelor sau la raportul dintre eros şi magie din aceeaşi epocă) sau chiar teme ale prozei sale (unde am în vedere mai ales tema călătoriilor sufletului în lumea de dincolo). Această teză, susţinută la Universitatea din Bucureşti sub coordonarea Ninei Façon în 1972, recuperată apoi numai sub forma copiilor neînregistrate oficial (potrivit prefeţei Terezei Culianu-Petrescu), este o mostră de uimitoare erudiţie şi instinct nestăpânit de comparatism în domeniul istoriei religiilor şi a simbolurilor pe care tânărul Culianu o aduce cu foarte puţin timp înainte de plecarea sa definitivă din România.
          Răspunsul posibil la această întrebare îl pot identifica în pasajele care debutează cu pagina 97 a prezentei ediţii. Până aici, tânărul licenţiabil construise o succesiune de tablouri erudite privitoare la cultura Italiei secolului al XV-lea. Astfel, un cadru politic al vieţii agitate, pline de crime politice şi crize religioase care opun oraşele Italiei centrale şi de nord, deschide calea unei priviri spre filosofia Renaşterii în care Bruno, Pico, Ficino sunt personajele centrale, iar mesajul lor este fundamentat pe importanta turnură în istoria gândirii pe care a oferit-o redescoperirea textelor lui Platon şi Plotin, de care Marsilio Ficino se apropie ca traducător şi comentator. Intrarea lui Plethon în Italia devine astfel o adevărată copula historiae, pentru ca autorul tezei să noteze atent, imediat după evocarea acestui important moment al istoriei gândirii, reacţiile negative din mediile latine la prezenţa lui Plethon în Italia, contemporană încercării de unificare a bisericilor. Aceste reacţii i-au pus, într-adevăr, lui Plethon eticheta unui gânditor şi a unui transmiţător al unei tradiţii ezoterice, în care Platon, apoi Plotin, ajungeau inevitabil asociaţi Oracolelor caldaice sau corpus-ului hermetic.
          În acest mozaic cultural al reintrării lui Platon în cultura latină se situează interesul selectiv al detaliilor la tânărul Ioan Petru Culianu: el subliniază, începând cu pasajul amintit, faptul că această intrare în literatura latină aduce cu sine o teorie a unei unităţi magice a lumii, a unei (re)descoperiri a sufletului drept unitate a universului şi drept copula mundi. Tema, să notăm în trecere, nu putea fi şocant de nouă pentru literatura medievală, de vreme ce una dintre sursele ei importante, Nemesius din Emesa, era citit încă din secolul al XII-lea, iar Pico della Mirandola se inspirase copios din el în Tezele... sale. Dar Culianu selectează acest aspect pentru a conduce o argumentaţie subtilă şi bine informată, potrivit căreia Marsilio Ficino îmbină o lectură a lui Platon (unde soteriologia dialogurilor de maturitate este mereu citită în lumina – mai clasicului, deja, pentru medievalii latini – Timaios) cu o lectură a Enneadelor lui Plotin şi a corpus-ului hermetic din perspectiva unei unităţi a lumii date totuşi de indicarea subiectului ca loc predilect de recunoaştere a acestei unităţi. Este interesant faptul că autorul tezei recunoaşte augustinismul acestei idei, chiar dacă nu merge mai departe în a remarca eclectismul absolut al amestecării hermetismului cu augustinismul sau să remarce cum acest augustinism ar putea corespunde, de fapt, ultimului val al unei persuasiuni latine de revenire la Augustin, omniprezente în universităţile medievale încă din secolul anterior lui Ficino. Dimpotrivă, erudiţia lui Culianu îl îndreaptă mai degrabă spre un comparatism religios, adesea cu spaţii orientale, în particular cu teme ale religiei indiene. Însă mereu unghiul de vedere este acelaşi: neoplatonismul grec este recuperat de Renaştere sub forma unui compozit de teze gata să se diversifice doctrinar, reunite în jurul temei sufletului-centru şi liant al lumii, care se desăvârşeşte pe sine prin cunoaştere şi îşi transformă introspecţiile în călătorii în lumea de dincolo. Din această perspectivă, răspunsul la întrebarea iniţială este, desigur, unul afirmativ.

 

Alexander Baumgarten

Despre Culianu (Ioan Petru Culianu, Marsilio Ficino şi problemele neoplatonismului în Renaştere. Traducere de Dan Petrescu. Iaşi: Polirom, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)