Vinovaţii fără vină

 

George Neagoe

          Se caută vinovaţi şi justificări în cel mai recent roman semnat de Vasile Igna (Ora închiderii, Editura Cartea Românească, 2016). E semn de laşitate şi de necredinţă din partea personajelor, care, deşi teologhisesc, nu-l simt prieten pe Hristos. Andrei Ionescu, bucureştean cu origini fanariote multietnice, comite o imprudenţă. Calcă înaintea tuturor pragul cafenelei „Consul“ de pe strada Docenţilor. Proprietarul, ştersul Popescu, îi garantează un premiu de fidelitate. Îi acordă dreptul de a dispune, după cum consideră, de o masă la alegere. Neasumarea generozităţii gazdei lărgeşte spirala situaţiilor-limită atrase inconştient de aşa-zisul norocos. Oaspetele de vază primeşte darul, în absenţa harului de a-i împlini rostul. Privilegiul aparent se dovedeşte un proces de înrobire. Beneficiul se menţine pe durata funcţionării cafenelei. Din nefericire, patronul stârnise în Andrei Ionescu apetitul pentru proprietate şi pentru posesiune, amintindu-i de meditaţiile pe marginea unei cărţi de Petru Dumitriu (Ed. Dacia, 1991). Bărbatul trecut de floarea vârstei nu pricepe nimic din regulile casei şi din consecinţele inevitabile. Departe de a fi un inocent, îi lipseşte discernământul. Chemat cel dintâi să se aşeze, se căzneşte să stea în capul mesei şi să-şi invoce statutul. Or, dorinţa de a demonstra un lucru cunoscut se transformă în semeţie.
          Vasile Igna scrie un roman de adâncimi înfricoşătoare, cu referiri biblice, despre vrednicia de a participa la ospăţ, la comuniune: „Dar dreptul primului ocupant, ius primum ocupantis, nu era unul al stăpânirii, ci al prezenţei, iar Andrei nu făcuse niciodată parte din cei ce considerau numărul, statistica, ponderea, printre argumentele de drept irefutabile. Avea deci vreo importanţă că se afla acolo singur sau însoţit?“ (p. 229). În nicio clipă, primul apostol primit nu ştie să folosească bunăvoinţa lui Popescu. I se oferă un mijloc, dar, muncit de voci interioare, vede numai scopul. Refuză să se statornicească în spaţiul comparat de naratorul omniscient cu o grădină a uitării (Raiul) şi cu o biserică unde se pierde timpul ca să se câştige veşnicia (anticamera Edenului). Invitatul pleacă şi revine după bunul-plac, alergând după timpul lui. El nu a fost anunţat că, prin jertfa hristică, s-a întrerupt distincţia între istorie şi eternitate. Ca atare, încă se zbate să caute un sens al vieţii, tocmai când l-a găsit Cine trebuia. Se mulţumeşte ca locul lui să fie ţinut „Rezervat“, printr-un anunţ inscripţionat pe o tăbliţă. E indolenţa slugii care îngroapă talantul, crezând că-l precupeţeşte, şi nu-l sporeşte. Andrei Ionescu preferă să rămână căldicel, dar astfel lucrează cu vicleşug.
          El nu răspunde apelului categoric la respectarea posturii acordate. Absentează de la întâlnirile obligatorii. Într-o măsură, repetă al doilea păcat adamic. După neascultare, a căutat pretexte să se ascundă. Mândria, vinovăţia şi ruşinea au atras mania persecuţiei şi spaima de pedeapsă. Protagonistul este cuprins de remuşcări şi, la fel ca strămoşul veterotestamentar, nu simte nevoia să-i ceară iertare Grădinarului. Aici se ascunde un indiciu roditor pentru roman. Din favoarea iniţială nu se deduce neapărat că Andrei Ionescu ar fi mereu bine-venit. Ar fi, probabil, bine primit. I se acordă un interval de graţie nelimitat. (Judecata nu se derulează după setea omenească după dreptate, ci după mila divină.) E poftit să-şi ocupe definitiv scaunul, să-şi accepte crucea şi să se bucure de răsplată. Numai că, din neglijenţă, invitatul riscă să trădeze taina, ieşind ca Iuda cu firimiturile nemestecate şi împrăştiate pe barbă şi pe mustăţi. Încă nu i se ia posibilitatea de a participa la veselia comună, fiindcă, apăsat de concubinajul cu demoni erotici, n-a ştiut cine l-a întâmpinat: „Puteam să o iert pe Elisabeta doar pentru că era frumoasă? Nu cumva o femeie mai puţin frumoasă ar fi beneficiat de o mai mare îngăduinţă?“ (p. 245). Dumnezeu nerevelat îl înţelege pe cel deplin înstrăinat. Până să pornească spre El, omul se nevoieşte să se întoarcă la sine.
          Amfitrionul, care nu-i socoteşte celui buimac ezitările, îl aşteaptă să se poarte firesc, adică să-i dezlege pe semeni de greşeli. Marele datornic nu ştie că, dacă nu colaborează cu instanţa creatoare, nu se va ridica. Andrei Ionescu se lasă prins de rădăcini afective nesănătoase. Se afundă în golul alimentat (nu provocat) de Elisabeta, atât în timpul legăturii, cât şi după brusca ei plecare din ţară, în septembrie 1983. Frământat de false probleme, clientul ignoră faptul că, perseverând în greşeală, le va târî în prăpastie pe toate rudele după trup şi după suflet. Propunerea de a sta la banchet este rostită pentru întreg neamul, aşa încât, dacă măcar unul se va smeri, le va deschide porţile şi alor săi. Îl vor însoţi, având speranţă că-şi va limpezi minţile, Matei Alupei, Marcu Popoviciu, Luca Hossu, Ioan Hristu şi Augustin Steriu. Referinţele sunt transparente. Singurul „intrus“ e un părinte al Bisericii: „Rupeau din când în când din aluatul subţire şi bine rumenit al focacciei, străduindu-se să păstreze cât mai mult în gură gustul duios al uleiului de măsline şi boarea răcoritoare a rozmarinului. Dar ciudata lor împărtăşanie nu-şi găsea împlinirea decât în însoţirea imediată cu vinul roşu ce aştepta în paharele pântecoase din faţa lor“ (p. 218). Scena cuminecării este împărătească în Ora închiderii, confirmând încă un strat valoric.
           Cei patru evanghelişti au sosit mai târziu, dar s-au învoit să stea la masa „Rezervată“. Ei sunt lucrătorii viei, tocmiţi în ceasul al unsprezecelea tot pentru câte un dinar. Cu toate că ajung mai pe urmă, nu sunt excluşi. Exegeza lui Augustin – cel logoreic, protosocialist, rousseau-ist avant la lettre, obsedat de explicarea păcatului, copleşit de regrete şi traumatizat de copilul său din flori – limpezeşte cadrul livresc: „Matei e omul; Marcu e leul; Luca e taurul; Ioan e vulturul. Dar Andrei cine e? De unde ştim cine e Elisabeta?“ (p. 219). Răspunsul privitor la identitatea personajului poate fi aproximat prin raportare la îndemnul lui Hristos: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile“ (Matei 22, 29). Prezenţa evangheliştilor e indispensabilă, însă nu vindecă slaba orientare sau entuziasmul. Proza indică, în multe secvenţe, înclinaţia personajelor către formalism. Ritualurile se îndeplinesc, fără a se desăvârşi. Vasile Igna îl aşază pe Andrei într-o notă estetică. Ştim din Ioan (1, 41) că întâiul chemat la propovăduire i-a vorbit fratelui său, Simon Petru, că l-a descoperit pe Mesia. Este o posibilă sărăcire duhovnicească, fructificată în Ora închiderii, deoarece risipa de energie înainte de vreme seamănă cu o rătăcire, cu un dialog satanic:

– Îţi mai aminteşti cum se intitulează primul capitol din Maestrul şi Margareta?, întrebă Matei.
Cel întrebat fu Luca, destul de rezervat până în acele moment.
– Da, răspunse el: Nu vă lungiţi la vorbă cu necunoscuţii!
– Asta sunt Dumitru, Elisabeta, Terezia. Aştia suntem, probabil, tu, eu, ceilalţi. Nişte necunoscuţi. (p. 182-183)

Anonimatul la care se referă Matei Alupei este o îmbrăţişare. Sosiţi chiar înainte de Ora închiderii, oaspeţii nu resimt distanţa faţă de Stăpân. Părtaşi la proprietate, nuntaşii nu se mai gândesc la diferenţe şi nu-şi mai scrutează conştiinţele. Totuşi, cine nu-şi îngrijeşte propria demnitate – asemănarea cu Dumnezeu – va auzi interogaţia: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut“ (Matei 22, 12). Răspunsul bun îl oferă naratorul omniscient, care, la final, ne permite să-i bănuim numele: „La urma urmei, şi trăznetul, şi ploaia fac parte din aceeaşi mereu indivizibilă şi imprevizibilă stihie“ (p. 313). Andrei Ionescu e aşteptat încă să-şi afle calea.
          Ora închiderii de Vasile Igna e un roman parabolic tensionat, valabil atât în citirea pericopelor, cât şi în lectura integrală.

George Neagoe

Vinovaţii fără vină (Vasile Igna, Ora închiderii. Editura Cartea Românească, 2016)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)