Scenografiile nuanţei



Iulian Boldea

          Preocupat cu deosebire în cărţile sale de metoda, statutul şi mersul criticii literare, de metamorfozele şi rolurile ei, Mircea Martin distinge trei funcţii mai importante ale criticii (descoperire, valorizare şi orientare), aflate în raport de „consecuţie“, de interconexiune. În virtutea acestei axiome, critica literară mediază receptarea optimă a valorilor estetice, contribuind la ascuţirea şi nuanţarea sensibilităţii literare: „Critica este eficace prin faptul că, pe căi diverse, grăbeşte conştiinţa de sine a scriitorilor, interpretând obsesiile centrale ale unei literaturi ca simptome ale unei epoci; prin faptul că, impunând un anumit tip de exigenţă, determină alunecări importante ale sensibilităţii şi ale receptivităţii literare“. Echilibrat în enunţuri, ponderat în atitudini, reţinut în reacţii, cultivând austeritatea rafinată în formă şi erudiţia în fond, Mircea Martin e posesorul unei fizionomii critice care decurge din urbanitate desăvârşită şi demnitate, chiar dacă sunt de găsit în opera sa şi pagini polemice, în care e apărată integritatea ameninţată a criticii, sau esenţa etică ce se regăseşte în filigranul oricărui demers cultural. Repudierea tabuurilor, precum şi refuzul oricărei forme de idolatrie oglindesc relieful unei opţiuni critice în care se împacă, într-un firesc corelativ estetic, geometria şi spiritul de fineţe, expresivitatea radicală şi empatia nuanţărilor necesare.
          Radicalitate şi nuanţă (Editura Tracus Arte, 2015) este, în ciuda caracterului în aparenţă compozit, eterogen (se regăsesc în sumar transcrieri ale unor conferinţe, texte radiofonice, evocări, referate de doctorat, interviuri, fragmente din volume colective), o carte în care geometrizările teoriei şi fineţea analizei de text se conciliază, alcătuind o pledoarie pentru lectura vie, dinamică, aptă să surprindă în egală măsură mobilitatea intermitentă a detaliului şi statornicia întregului. Studiile şi articolele despre G. Călinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Matei Călinescu, I. Negoiţescu sau Marian Papahagi aprofundează relieful criticii literare româneşti în datele şi figurile sale esenţiale. O secţiune aparte e cea finală, consacrată Şcolii păltinişene, cu texte despre Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul lui Gabriel
          Liiceanu, analizate cu aplomb şi simţ al proporţiilor. Percepţia lucidă a beneficiilor radicalităţii este îndreptăţită de unele „cazuri“ de flagrantă detentă etică, în care a fost pusă în cauză libertatea de gândire şi de creaţie, producându-se rezistenţa în faţa ideologiei desfiguratoare sau disidenţa făţişă dinaintea Răului comunist:

După 1990 s-au putut manifesta şi în spaţiul public românesc poziţii radicale de ordin politic, până atunci interzise. Singurele cu adevărat legitime, adică având o acoperire morală, au fost însă cele aparţinând victimelor regimului şi oponenţilor săi. Numele lui Paul Goma, al Doinei Cornea şi al lui Vasile Paraschiv se cer amintite în primul rând. Oamenii aceştia au avut curajul de a se opune dictaturii în timp ce se aflau (încă) sub dictatură, au fost radicali în viaţă, altfel spus cu propria viaţă.

Apelul la nuanţă a fost experimentat foarte rar şi intermitent în cultura românească, cultură ce pare mai aproape de cultul radicalismului, de expresia provocatoare şi ofensivă, de agresivitatea lozincii sau de retorica polemicii, cu sau fără obiect precis. Iar faptul că mai există, şi astăzi, intelectuali care ignoră nuanţa, o desconsideră sau nu îi înţeleg rostul şi mecanismele de funcţionare este deplâns de critic:

Chiar şi pentru anumiţi intelectuali, din păcate, nuanţa pare un accesoriu facultativ, o revendicare neglijabilă, insignifiantă. Pentru alţii, nuanţarea, ca intenţie şi ca operaţie, nu e doar inutilă, dar chiar neproductivă, obstruantă („încurcă lucrurile“, întârzie concluziile). În fine, o altă categorie de gânditori o consideră un mod de evaziune, de ezitare, de evitare a opţiunii, când nu o califică drept concesie făcută preopinentului, probă de nesiguranţă, de slăbiciune, ba chiar o dezicere de sine.

Deloc întâmplător, Mircea Martin consideră, tranşant, că „nuanţa şi [...] conştiinţa ei reprezintă cîştiguri certe ale modernităţii“.
          Cartea lui Mircea Martin este centrată pe distincţia, sau chiar complementaritatea, dacă se poate spune astfel, dintre radicalitate şi nuanţă. Radicalitatea, observă autorul, păcătuieşte prin parţializare sau generalizare, prin exclusivism sau reducţionism, prin distincţii tăioase ce ignoră complexitatea sau printr-un refuz net al dialogului. Nuanţa e dialogică, deschisă, imponderabilă, mizând pe o percepţie atentă, răbdătoare şi subtilă, analitică şi introvertită, în vreme ce discursul radical e impulsiv, ofensiv, retoric şi pătimaş. Mircea Martin articulează, cu o plastică dicţiune a ideaţiei, particularităţile, atuurile şi dezavantajele celor două tipuri discursive, mecanisme maniheice, de fapt, care le subîntind anatomia conceptuală, dar şi modul în care ele se adaptează, printr-o fiziologie teoretică suplă, la contextul unei pieţe a ideilor atât de convulsivă şi de imprevizibilă cum e cea românească:

Dacă radicalitatea este [...] absolutizantă, categorică, neconcesivă, ba chiar, nu o dată, excesivă, antrenează gesturi tranşante, apelează la verbe casante; poate împinge intransigenţa până la intoleranţă, nu acceptă alternative, este intratabilă şi „inadaptabilă“, fermitatea ei este ameninţată de rigiditate şi dogmatism. O gândire nuanţată mobilizează alte resurse şi vizează alte ţinte: este moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte şi la realităţi, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă şi discretă în vreme ce radicalitatea se face întotdeauna vizibilă, nu fără ostentaţie – şi chiar cu aroganţă uneori.

Fragmentarismul textelor, unele circumstanţiale (recenzii, articole omagiale), altele dictate de presiunile unor exigenţe interioare sau de urgenţele contextului, este atenuat de recurenţa temelor care le străbat, aceleaşi toposuri obsesive care coagulează gândirea critică a lui Mircea Martin, critic de idei şi de atitudine care îmbină retorica problematizării, pasiunea interogaţiei şi demonia teoriei. În prima secţiune a cărţii, Explorări, sunt reunite efigii, portrete, incursiuni atente şi nuanţate în peisajul criticii româneşti de ieri şi de azi – Recitindu-l astăzi pe Călinescu, Actualitatea lui Tudor Vianu, Freamătul erudiţiei (Edgar Papu), O critică a „hranei spirituale“ (Mircea Zaciu), Criticul „nepereche“ al literaturii române postbelice (Nicolae Manolescu), Ion Pop şi legitimarea modernistă a Avangardei româneşti etc. Portretul lui Nicolae Manolescu e revelator pentru spiritul de fineţe şi pasiunea nuanţei dovedite de Mircea Martin, atunci când surprinde calităţi dominante, rolul şi importanţa demersului manolescian în epocă, dar şi unele fisuri de conduită critică, între care minimalizarea contribuţiilor altor critici sau ambiţia singularizării:

Plăcerea (feminină?) de a atrage privirile, de a acapara scena se remarcă nu doar în ticuri ale scriiturii („E de mirare că nu s-a observat până acum...“, „cum să spun...“, „vai“ etc.), ci şi în răsturnarea cu mult aplomb a opiniilor acreditate, în minimalizarea sistematică a contribuţiilor celorlalţi critici, fie aceşta congeneri sau predecesori iluştri. La urma urmelor, ambiţia singularităţii, şi chiar a supremaţiei poate fi considerată pozitivă, stimulatoare pentru sine şi provocatoare pentru alţi; cu condiţia să implice şi o autocritică: cine vrea să îi depăşească pe alţii ar trebui să fie în stare să se depăşească şi pe sine.

În mod paradoxal, beneficiile unui discurs radical se pot percepe numai în măsura în care energiile acestuia sunt corectate sau personalizate de infuziile de autenticitate ale nuanţei, cea care imprimă elocvenţei un timbru dubitativ, eufemizând expresivitatea ofensivă a radicalităţii: „Nuanţa este reverenţa pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăşi impetuozitatea exerciţiului său. De fapt, nuanţa este reverenţa pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărui singur deţinător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalităţii – că este“. Comentariul despre Jurnalul de la Păltiniş din finalul cărţii este un model de obiectivitate şi de obiectivare critică; sunt explicate aici mecanismele care au condus la legitimarea grupului de filosofi din jurul lui Noica, pe o scenă a culturii dominată de literatură, în care sunt puse în joc mecanisme şi strategii de seducţie, de extracţie elitară, care, cel puţin în cazul discipolilor lui Noica, au avut efect şi succes, conducând la asediul şi apoi acapararea arenei culturale româneşti:

Dacă situăm Jurnalul de la Păltiniş în contextul epocii şi, mai exact, în anii ’80 ai comunismului târziu, începem să înţelegem că poziţia autorului, comportamentul său busculant nu se datorează patimii oarbe cât unei strategii sau tactici de autoafirmare. Deloc oarbă, cum riscă să pară, patima susţine un veritabil program pe care autorul ştie să-l facă eficient fără să-l declare. Obiectivul era ocuparea unei poziţii centrale în cultura română contemporană. În vederea atingerii lui, nu era productivă o confruntare cu alţi filosofi (nu intră în discuţie ideologii oficiali), care aveau, oricum, un alt limbaj şi un ecou public extrem de redus. Atacul trebuia declanşat pe o scenă mult mai largă şi chiar împotriva protagoniştilor ei.

Reflecţiile lui Mircea Martin despre critici şi critică literară, despre ideologii şi contexte din Radicalitate şi nuanţă sunt tot atâtea pledoarii pentru legitimarea nuanţei în discursul cultural românesc, într-o carte pasionantă prin verva ideilor, prin savoarea enunţurilor, dar şi prin claritatea unei gândiri ce a făcut din vocaţia nuanţării nucleul tare ale unui program critic şi teoretic de incontestabilă anvergură.

Iulian Boldea

Scenografiile nuanţei (Mircea Martin, Radicalitate şi nuanţă. Editura Tracus Arte, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)