De la Puşkin la Putin

 

Cristian Vasile

          2012 A fost un an de mari tulburări politice, de dezbinări (chiar în familii, între prieteni); a fost un moment în care România s-a aflat în preajma unei mari catastrofe (poate mai mult morale, dar nu numai). Iar în astfel de momente în special intelectualii (publici) sunt tentaţi să adopte gesturi radicale, de repudiere, respingere sau, dimpotrivă, de retragere, de alienare. S-a întâmplat inclusiv în 1990 şi în anii care au urmat. De pildă, îmi amintesc de o serată muzicală a lui Iosif Sava, în care – chestionat, cred, în privinţa cauzei răului, a răului politic, cu precădere, prin care trece România – poetul Dan Laurenţiu a făcut o mărturisire „vinovată“. Răspunzători în bună parte pentru înapoierea şi criza românească nu sunt doar comunismul şi regimul de tip sovietic impus de la Răsărit, ci inclusiv Rusia şi ruşii. A urmat o asumare a rusofobiei, spre nedumerirea şi dezaprobarea minunatului animator cultural şi realizator de televiziune. Raţiunea afirmaţiei tranşante şi simplificatoare era următoarea: devii rusofob în condiţiile în care observi cu stupoare că inclusiv societatea rusă a ajuns să se identifice în ultimele două secole cu regimul politic rus/sovietic, fie el tiranic, autoritar (sub ţari), fie dictatorial, totalitar (în timpurile comunismului leninist şi stalinist), un regim care îşi agresează şi supune vecinii prin ocupaţii, confiscări teritoriale sau prin impunerea de orânduiri sociale care suprimă libertatea.
          Ei bine, într-o situaţie-limită, cu ocazia altei crize, care a născut şi ea interogaţii şi căutarea surselor răului – v. şi volumul din 2012 al lui Lucian Boia, De ce este România altfel? –, Ioan Stanomir recurge la un gest în răspăr cu etichetarea generalizatoare a poporului de la Răsărit: încearcă să înţeleagă sufletul rusesc, nefericirea rusă, iar dovada este recenta sa carte – Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii, Iaşi: Editura Adenium, 2015, 248 p. Lucrarea s-a conturat după 2012; Ioan Stanomir avea şi până atunci solide lecturi din literatura rusă, dar începând din acel moment s-a întors la o lectură sistematică a beletristicii ruse. Scrise şi publicate între 2013 şi 2015 sub formă de eseuri şi recenzii în revista 22 şi pe platformele online Lapunkt.ro şi contributors.ro, textele – reunite de curând în volum – capătă o coerenţă remarcabilă.
            Cartea nu este doar o panoramă a literaturii ruse (inclusiv din exil), ci scoate la iveală un scriitor pătrunzător, ca şi un rafinat profesor de ştiinţe politice şi drept constituţional – pentru că autorul discută şi problema organizării politice în Rusia ţaristă şi sovietică; în fine, se vădeşte atât talentul de istoric literar, cât şi ochiul de critic de film, scenarist şi regizor (cititorul întâlneşte şi comparaţii cu arta cinematografică: trimiteri la Fritz Lang, comparat cu Vladimir Nabokov, la Claude Chabrol ş.a. – p. 138 şi urm.). Autorul nu propune neapărat o altă ierarhizare a scriitorilor ruşi; nu îi detronează pe F. M. Dostoievski şi Lev Tolstoi; dar, în acelaşi timp, A. P. Cehov, Ivan S. Turgheniev, Mihail Bulgakov şi chiar Nabokov sunt aduşi în preajma celor doi titani ai literaturii ruse. Iar pentru această „promovare“ există un criteriu estetic, dar şi unul cumva moral: absenţa dimensiunii profetice, milenariste şi slavofile din scrisul celor aduşi în prim-plan.
            Cititorul atent observă ponderea importantă acordată lui Vladimir Nabokov în economia cărţii (aproape 60 de pagini, dacă îl includem şi pe Nabokov-tatăl, din 240 de pagini). Sigur, o primă explicaţie este fascinaţia pe care o exercită Nabokov prin straturile biografice din romane, provocatoare pentru mulţi comentatori. Probabil se mai adaugă şi traducerea lui mai recentă în spaţiul românesc. Însă cred că este ceva mai mult decât atât. Pare că Ioan Stanomir se identifică empatic cu condiţia, scrisul şi ideile politice ale lui Nabokov. Autorul Lolitei a fost foarte frământat din cauza condiţiei sale de exilat; or, mulţi intelectuali români, poate şi autorul acestei cărţi, au trecut printr-o etapă de exil intern, de înstrăinare în faţa unei realităţi politice ostile. Dar mai sunt şi alte aspecte care nu trebuie neglijate: ataşamentul faţă de libertate, care e foarte vizibil la Nabokov, precum şi intransigenţa sa anticomunistă (care uneori merge până la diminuarea nedreaptă a lui Boris Pasternak, cu al său Doctor Jivago). Dar, dincolo de această maliţiozitate, Nabokov e fascinant, şi fascinează pentru că multe dintre creaţiile lui sunt învăluite şi de secrete, de enigme ce se sustrag decodării, rezonând astfel cu titlul cărţii; Rusia, ca atare, aşa cum potrivit remarcă autorul, „scindată, tulburată, neliniştită, îşi conservă enigma, asemeni unui sfinx care ne sfidează de la înălţimea tainei sale“ (p. 8).
          Prin cartea sa, Ioan Stanomir realizează o excelentă zugrăvire a contextului istoric în care au fost scrise romanele şi celelalte texte de ficţiune, oferind desluşiri politice şi estetice cât se poate de pertinente; în plus, autorul scoate în evidenţă în mod oportun atât confiscarea şi instrumentalizarea lui Puşkin, a decembriştilor sau a lui Herzen (p. 195-201), cât şi falsificarea marxist-leninistă, prin sofisme dialectice, a lui Dostoievski (p. 21). Fragilitatea liberalismului rus, ca şi renunţarea la ideile libertare şi umaniste ale lui Herzen, echivalează cu o imensă şansă pierdută de Rusia; va urma radicalizarea oarbă, împărţirea politică maniheistă (între revoluţionari şi călăi), precum şi catastrofa din 1917.
          Ioan Stanomir ne propune o carte de istorie a ideilor, o istorie intelectuală a Rusiei prin literatură şi memorialistică, scrisă cu pasionalitate şi luciditate. O tentativă, dezbărată de prejudecăţi, de a descifra enigma rusă se transformă într-un demers de dezvăluire amănunţită a nebuniei ideologice şi autoritare. În acelaşi timp, se vădeşte la Ioan Stanomir imensa empatie cu cealaltă Rusie, a scriitorilor ataşaţi de moderaţie şi pedagogia echilibrului, a poeticii ideologice şi literare ce refuză fanatismul. În final, intrând şi în problemele actualităţii politice internaţionale, remarcă amar: „noul imperiu al lui Putin nutreşte aceeaşi ambiţie ţaristă şi sovietică de a sugruma critica, de a controla şi veghea asemeni unui stăpân“ (p. 244). Rusia lui Putin este un bricolaj de vârste istorice în care trecutul ţarist şi cel sovietic sunt unite postmodern.

Cristian Vasile

De la Puşkin la Putin

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)