„Fenomenul post“ şi o întrebare fără răspuns

 

Mircea Braga

          Într-o primă instanţă, ceea ce vom numi în continuare „fenomenul post“ trădează neputinţa cuvintelor, respectiv acea inadecvare funciară a formelor la esenţe, sesizabilă încă la Platon, pentru care Ideile nu pot fi identice cu limbajul, cel din urmă – ca înveliş comunicativ al percepţiei – dînd contur doar „umbrelor“, aparenţelor. Argumentul, rapid asimilat teologic îndeosebi în consecinţa tezelor lui Plotin, rămăsese totuşi, mult timp, într-o zonă oarecum sedimentară, chiar momentul raţionalist abandonîndu-l mai degrabă ca element al unei strategii de ordinul sofismului. În ipostaza pe care o cunoaştem astăzi, problematica infirmităţii limbajului a fost însă autoritar deschisă de Nietzsche, în textele căruia cuvîntul este privit doar ca „mască“, una dintre multele măşti aduse în scenă de filozof, fundamentînd un principiu astfel stabilizat de Heidegger şi întărit, apoi, de Gadamer. În consens, prin teoretizarea „gîndirii slabe“, Vattimo a adus şi argumentul diluării puterii raţionamentului, situaţie în care stabilitatea conceptului e fragilizată, noţiunile fiind părăsite elasticităţii şi duplicităţii prin relativizare. Şi, astfel, conceptele care, în istoria literaturii, au conferit (chiar şi cu vizibilă, dar acceptată, aproximare) notă diferenţiatoare unor curente sau epoci au fost declasate ca improprii, aparţinînd deci unei practici privite ca invalide. Dacă într-un timp al consistenţei conceptuale (şi vom simplifica, exemplificativ, la limită), realitatea post-clasicistă s-a numit romantism, iar cea post-romantică a fost acceptată ca modernism, procesul de-nominalizării şi-a făcut rapid apariţia, în veacul al 20-lea, cînd diversificarea disciplinară a propus post-structuralismul ca planşă generală a unei pluralităţi care poate însemna aproape orice, de la semiotică la, să zicem, deconstructivism.
          Era însă, şi acesta, simţit ca limitativ: cînd totul poate convieţui cu orice, cînd categoriile, genurile şi speciile sînt negate prin suprapuneri şi absorbţii, cînd „mişcarea deplasează liniile“ (Baudelaire) iremediabil, adică prin nelimitare şi indistincţie, atunci „spiritul veacului“ nu mai este o încercuire, ci o de-nominalizare. Paradoxal, globalizarea nu duce la coagulare, ci la dispersie pe orizontală, perspectiva consumîndu-se în imediat. Sau, altfel spus, a trăi în imediat rigidizează paradigma existenţialului, întrucît un „acum“ perpetuu, necunoscînd durata în şi prin timp, se autoconsumă prin continuă fragmentare, el îşi este propriul trecut şi propriul viitor doar prin variaţia formelor. Fiindcă „noi trăim în prezent, aproape numai în prezent“, consideră şi Ion Vianu, atunci şi „spiritul epocii noastre implică prezenţa în actual, eliminarea transcendenţei sub orice formă“, disciplinele moderne centrîndu-se „pe obiective definibile, pe limitarea în timp şi, mai ales, pe absenţa oricărei scheme teoretice“, eliminîndu-se arierplanul. Ceea ce se desprinde dintr-o atare paradigmă prelungeşte şi radicalizează, de fapt, efectul ruperii echilibrului dintre materialitate şi spiritualitate – teoretizat, încă în 1931, drept Criză a lumii moderne de René Guénon –, preeminenţa categoriei concretului excelînd ca supralicitare a cantităţii (exces pe care, cîteva decenii mai tîrziu, Jean Baudrillard îl va redefini ca „obezitate“).
          Putem constata, acum, că, deloc subversiv, „fenomenul post“ a ilustrat aproape toate secvenţele unei atari diagrame. Mai întîi, eliminarea arierplanului, despre care scria Ion Vianu, a avut nu doar consecinţa imediată – resursă a declaraţiilor tranşante ale ultimelor două-trei valuri de scriitori – de a absolutiza prezentul, înlăturînd şi desconsiderînd antecedentele de pe baricada unei actualităţi sans rivages –, dar şi pe aceea a dezimplicării oricărei tendinţe sistemice (ne limităm la disciplinele umaniste). Şi aceasta pentru că, aşa cum bine se ştie, sistemul presupune explorarea antecedentelor („tradiţia“ lui Guénon) în vederea constituirii normativului care să explice prezentul şi care să deschidă, după „definirea“ celui din urmă, orizontul unui posibil aflat în continuitate. Deşi, în cele din urmă, conturul sistemului se lasă simţit şi în gîndirea lui Nietzsche, ostentaţia refuzului său cu privire la o atare structurare a devenit aproape „program“ în filozofia post-nietzscheeană („literatura“ lui Cioran este, din acest punct de vedere, o ilustră descendentă). Nimic mai semnificativ decît mărturisirea lui Heidegger că marele obstacol al vieţii sale a fost Nietzsche, care ar putea fi tradusă şi ca înţelegere a faptului că, prin Sein und Zeit, a semnat actul de deces al sistemului. Prin Gadamer, Rorty şi Levinas (simplificăm lista), filozofia continuă a exista, dar ca disciplină a fragmentelor şi a „cazurilor“, incisivă, cu sensul de epuizare a compartimentalului din actualitate. În discuţie nu se află actul de comentare a vechilor sisteme, ci aderenţa acestora şi, cu deosebire, a principiului sistemic la ceea ce se arată, în prezent, ca extremă mişcare entropică în plan ontologic şi, mai ales, epistemologic şi gnoseologic.
          Coborîtă aplicativ, din varii normative filozofice, asupra fenomenului artistic, estetica a consumat, se pare, întreaga diagramă a crizei pe aproape întreaga durată a secolului al 20-lea, pentru a ajunge acum, explicit, în punctul negării. Şi din nou un paradox: negarea a venit, iniţial, chiar din interiorul sistemului filozofic (ne referim la Hegel), de fapt ca anticipare, ca premoniţie. În ultimul timp, cu ilustrări de strictă actualitate, teoreticieni ca Jean-Marie Schaeffer sau Leon Rosenstein susţin nefuncţionalitatea esteticii, din moment ce caracterul normativ al acesteia eşuează în faţa incontrolabilei expansivităţi şi diversificări a artei, a relativizării sale structurale şi formale, a unor imprevizibile modulări funcţionale şi în spaţiul incert al derutei în receptare. Implicit, criteriul axiologic devine lax, iar erodarea canonului se accentuează, situaţie în care apariţia unei „antiestetici“ (Paul Ziff) intră fără dificultate pe terenul normalităţii.
          În post-estetică, aşadar, mai rămîne spaţiu doar pentru teorii ale parţialităţii, pentru descrieri „reconsiderate“ ale antecedenţei istorice şi pentru comentariul de actualitate, de altfel cel mai extins. Neglijarea şi chiar contestarea „ariergardei“ sînt, la rîndul lor, fireşti, dacă nu uităm că, în 1960 şi, apoi, 1991, Arnold Gehlen şi, respectiv, Fukuyama ne plasau în post-istorie, cînd continuitatea e neesenţială, dezlegînd în bună măsură iluzia începutului perpetuu. În relaţie directă, sociologia literaturii, prin Stéphane Santerres-Sarkany, a sesizat coborîrea textului în zona efemeră a ceea ce a numit media-cultura (astăzi vorbim de mediu virtual), Giovanni Sartori, de pe poziţii politologice, a considerat cufundarea în civilizaţia imaginii drept post-gîndire (stadiul final al „prăbuşirii gîndirii“ despre care scrisese şi Alain Finkielkraut), în totul apropiindu-ne de teza lui George Steiner privind instalarea prezentului pe aliniamentului post-culturii. Pe modelul fizicii cuantice, însumînd cele de mai sus, „teoria unificată a cîmpurilor“ culturale pare a se identifica deci cu armătura post-modernităţii.
          Evident, vorbind doar despre cultură, postulăm o reducţie pe temeiul unei vizibilităţi sporite. Dar, în fapt, majoritatea autorilor menţionaţi pînă aici n-au ocolit ideea, dimpotrivă, că prezenteificarea a determinat apariţia unei noi paradigme a mentalului, în care pînă şi re-spiritualizarea, teză amplificată pe canale New Age, se prezintă ca proces definibil în orizontul post-religiei (Marcel Gauchet considera, ca punct final al Dezvrăjirii lumii, momentul instaurării „religiosului de după religie“). De aceea, o imagine cît mai cuprinzătoare a fenomenului devine dependentă de o amplă cercetare pluridisciplinară, în faţa căreia discuţii pe marginea, de pildă, situaţiei literaturii actuale îngustează specializat, ceea ce nu înseamnă totuşi de interes şi cu semnificaţii limitate; dacă vedem în literatură una dintre oglinzile mentalului – şi nu chiar cea mai neînsemnată –, atunci propunerea lui Noica despre „închiderea-care-deschide“ se dovedeşte a fi operaţională. Întrebările nu-şi mai pot decanta însă răspunsurile imediate decît în funcţie de suprafeţe şi de cantităţi, iar aserţiunea, întîlnită din cînd în cînd, că literatura se află în criză atît de facto, cît şi sub aspectul lecturii, nu se desparte de o retorică nesusţinută de aparenţe. O cercetare sociologică, fie ea şi sumară, ne arată că, atît în spaţiul tipografic, cît şi în cel virtual, se publică şi se citeşte enorm: obezitatea, pe care am amintit-o deja, a împins cantitativul la cote maxime, suprimînd cu desăvîrşire criteriile (acestea veneau din istorie...). Autorul de texte se doreşte prezent exclusiv în efectivitatea, în concreteţea, în materialitatea scriiturii, autocontrolul este refuzat ca speţă a autocenzurii (prelungire post-comunistă), iar „modelul“ dispare cînd continuitatea însăşi e refuzată; pe de altă parte, în febra imediatului şi sub provocarea continuă a superficiilor, cititorul a pierdut resursele acelei „lecturi în profunzime“ pe care Harold Bloom o considera drept pas esenţial în actul adevăratei canonizări. În faţa lui, „cît?“, „ce?“ şi „cum?“ sînt eliminaţi ca inoperanţi. Scriitorul afirmat pînă spre anul 1980 îşi trăieşte, la noi, noua condiţie resemnat şi sceptic. Noile generaţii îşi afirmă disperarea (resentimentul poate fi doar o mască), în condiţiile în care nu personajele îşi mai caută autorul, ci acesta din urmă trebuie să-şi găsească cititorul, oriunde şi cu orice preţ, iar aceste determinante explică deopotrivă ambalajul şi conţinutul (ca să ne reamintim că era este a consumismului).
          Cînd Ion Vianu ne asigură, cu o gesticulaţie estetă deja de mult pierdută, că „frumuseţea va mîntui lumea“, două supoziţii par a fi ascunse în spatele accentului definitiv. Cea dintîi se sprijină pe ideea că, în ciclicitatea evoluţiei, eventual pe spirala acesteia, dezechilibrele de natura amintită sînt ritmice, necesare, legice chiar. Cea de a doua, subsecventă, dar complementară, previzionează refacerea echilibrelor, cu beneficiul adaosului de sens şi al pragului depăşit. Poate ceva din această dinamică alimentează şi acele cîteva comentarii în care întîlnim marcajul „post-post-modernitate“, dublă prefixare pe cît de gongorică, pe atît de inutilă, eliberînd totuşi senzaţia poate de uzură, poate de nevoie a trecerii şi a pe-trecerii. Ne aflăm, de fapt, în interiorul unei întrebări care nu-şi prefigurează, încă, răspunsul: Ce va urma momentului în care saturaţia de prezent îşi va arde şi ultimele resurse?

Mircea Braga

„Fenomenul post“ şi o întrebare fără răspuns

» anul XXVII, 2016, nr. 4 (311)