Iorga şi Catalonia

Xavier Montoliu Pauli

Anul trecut s-au împlinit 75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga, la 27 noiembrie 1940. Când a aflat vestea, în 1942, Institut d’Estudis Catalans din Barcelona: Academia catalană, s-a alăturat manifestărilor de doliu.
          Rândurile de faţă se vor nu doar un modest exerciţiu de memorie istorică, despre legăturile strânse catalano-române de atunci, ci şi un omagiu adus marelui istoric român, bun cunoscător al istoriei catalane.

          În anul 1930 a apărut, la Editura Casei Şcoalelor din Bucureşti, cartea lui Nicolae Iorga O mică ţară latină: Catalonia şi exposiţia din 1929. Se încadra în seria de volume publicate de el după fiecare călătorie într-o ţară străină, ale căror texte erau, iniţial, conferinţe ţinute în România, după notele lui de drum. Ca de obicei, volumul prezenta, pe lângă istorie, fenomenul artistic naţional – artă şi literatură –, văzut ca materializare a ideilor specifice poporului respectiv. Li se adăugau aici câteva „probe“ de traduceri în română din poezia catalană.
          Cartea apărea după a doua vizită a lui Iorga în Catalonia. Mai trecuse pe aici puţin mai înainte, cu ocazia unei scurte călătorii în Spania, descrisă şi ea într-un volumaş, Câteva zile prin Spania, apărut în 1927 la aceeaşi editură.
          În cea de-a doua călătorie, făcută, cum se vede şi din titlu, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Barcelona, Iorga avusese timp să vadă, să mediteze şi apoi să descrie destul de detaliat această „mică ţară latină“. La Barcelona îşi întâlnise colegi, de care îl lega deja o prietenie strânsă. De altfel, anii interbelici au fost perioada celor mai strânse legături şi contacte culturale şi literare dintre intelectuali catalani şi români.
          Întrucât cuvintele scrise de Iorga în urmă cu aproape un secol merită cunoscute, mă voi mărgini aici a reproduce câteva citate extrase din cele două volume menţionate mai sus, însoţite de un minim fir discursiv, doar pentru a le lega şi a uşura lectura cititorului de astăzi.
          În scurta prefaţă la volumul Câteva zile prin Spania, Iorga îşi exprima regretul că, deoarece călătoria lui fusese de doar zece zile, nu putuse vizita decât câteva oraşe („am zărit numai în treacăt capitalele de odinioară“), printre care Tarragona. În Catalonia vizitase Barcelona şi Girona:

când te întorci prin Catalonia, întâlneşti o altă viaţă: o viaţă comercială, cu clasele populare nemulţămite, căci se cred exploatate, şi numai mâna de fier, venită în ultimul moment, le-a smuls de la anarhia de odinioară. Oraşele au, din această pricină, un caracter morocănos, care aminteşte ceea ce e mai puţin simpatic în centrele mai cunoscute ale Europei.

„Mâna de fier“ se referă la dictatura militară a lui Primo de Rivera1, care exercita un control riguros al revendicărilor sociale şi, mai ales, al mişcărilor anarhiste (manifestate chiar prin luptă de stradă armată, ceea ce a făcut că Barcelona să fie cunoscută ca o capitală a anarhiştilor) care voiau o anumită emancipare economică şi culturală a muncitorimii, mai ales a femeilor. „Dictatura, mi se spune din cercurile finanţei, a adus un folos. E linişte. «Nu te mai temi ca la Barcelona să fii împuşcat pe stradă». Astfel judecă şi stânga, mai ales intelectualii.“
          Dar chiar cu stigmatul anarhismului, Barcelona era în avans.

Trebuie să adaog că în Sud [sudul Spaniei] femeile ies foarte puţin din casă: sunt doamne care nu  merg la teatru pentru că socot că nu e decent. Vorbind cu cutare din popor şi întrebându-l de ce nu se însoară, mi-a răspuns: „e greu să ţii o nevastă!“ –„Dar lucrează şi nevasta“. –„La Barcelona, în fabrică, dar la noi nu se poate.“

În conferinţa despre Poporul (catalan), Iorga consemna: „Catalanul are un spirit deosebit şi astăzi şi un ideal politic înăbuşit pentru moment şi foarte desagreabil oficialităţii spaniole“.

Deocamdată – nota mai departe – pot spune că în Catalonia au venit atâtea elemente de aiurea, că Barcelona are astfel atât de multă nevoie de Spania întreagă şi oraşul comercial ar pierde aşa de mult din caracterul local care se păstrează în regiunea satelor, încât realisarea integralităţii, dacă ar fi o mare lovitură pentru Spania, ar fi o catastrofă pentru Catalonia.

Şi sfătuieşte: „Nu trebuie confundată trezirea amintirilor istorice cu revoluţiile de ordin politic, ale căror consecinţe economice pot fi catastrofale“.
          Iorga furnizează cititorului şi o etimologie a toponimului Catalonia, pe care îl pune în relaţie cu poporul migrator al alanilor din secolul al IV-lea e.n.: „În ce priveşte pe Alani, ei s’au aşezat în Catalonia, în triunghiul dintre Pirinei, Marea Mediterană şi Ebru, teritoriu ocupat de Alani împreună cu Goţii, din care causă numele Catalonia, care vine din Got-Alania. Nu s-a găsit nicio altă etimologie mai satisfăcătoare, şi această este foarte acceptabilă“.2 Iar în ce priveşte capitala catalană, Iorga este de părere că „numele de Barcelona vine de la Barca, unul din conducătorii Cartaginei în epoca de cucerire“.
          Vizita în Catalonia este descrisă în două capitole: unul (X) închinat Cataloniei (iberice), altul (XI), Cataloniei franceze: „Aici e graniţa de acum o mie de ani între provinciile romane ca şi acum între cele romanice. Dar nu şi graniţa limbii catalane şi a trecutului istoric catalan…“
          În capitolul al X-lea, descrierii oraşului i se acordă mai multe rânduri:

Le Prat3 ‘Livada’, e întunecatul cuib de fabrici, în mijlocul veselului câmp verde. Apoi iarăşi fumegă furnalele. Imensa Barcelonă se strânge în jurul pătratelor turnuri gălbii ale înaltelor ziduri cu terasă […] Cu părerea de rău de a nu fi putut vedea pe prietenul şi colegul mieu de la Academia de Inscripţii Puig i Cadafalch4 odinioară preşedintele cultural al mişcării catalane, acum suprimate5, trebuie, pentru astă dată, să străbat numai marele oraş, care e unul din principalele porturi ale Europei, dar şi capitala unui Ţinut cu caracter special. Străzi fără caracter, în care se încearcă, fără niciun rost, şi împodobiri arabe. Tramvaiele roşii le străbat în răgaz. Aceleaşi căruţi cu înalte roţi. O mulţime foarte amestecată, în care se deosebesc toate tipurile. Nici urmă de vre-o deosebire în costume, care sunt cele obişnuite [...] În această lipsă de netedă osebire pe toate terenurile stă slăbiciunea catalanismului care-şi cere autonomia. E adevărat că o lungă desfăşurare istorică, neîntrupată însă în monumente, a precedat starea de azi. Tot aşa de adevărat că o dulce limbă, mai apropiată de provenţală decât de castiliană, se vorbeşte aici şi în împrejurimea rurală până la Ebru; tot aşa de adevărat că această limbă a dat, în prosă şi poesie – jonglieri de o parte, de alta cronica lui Ramón Muntaner, care vorbeşte şi de ‘Valahia’ noastră balcanică în expunerea isprăvilor catalane – opere remarcabile [...] După unirea regatelor, vitalitatea tuturor provinciilor spaniole a curs aici, şi creaţiunea modernă e astfel resultatul unei solidarităţi umane care trece peste limitele Cataloniei. Problema e, astfel, mai complexă de cum pare, şi resolvirea ei nu poate fi decât larg transacţională [...] Din această mişcare a resultat însă pentru omenire învierea unei literaturi şi mai ales o admirabilă căutare a tot ce priveşte ţara cea mică.

Cele două mişcări la care se referă Iorga sînt „la Renaixença“, „Renaşterea“, la sfârşitul secolului 19, şi „el Modernisme“, la începutul secolului 20. Cea dintâi, de sorginte romantică, a pus bazele „căutării“ şi recuperării trecutului nu doar literar, ci şi, mai ales, a istoriei medievale, când Catalonia – independentă statal – a atins apogeul dezvoltării ei comerciale şi a atins o excepţională înflorire literară. Marea Mediterană a fost spaţiul în care Catalonia s-a manifestat ca putere economică, ajungând chiar să se implice în apărarea Bizanţului.6 Despre aceste evenimente a scris în 1315 cronicarul Ramón Muntaner, de care s-a ocupat cu interes Iorga în cartea Ramón Muntaner et l’empire byzantin (Paris: Gamber, 1927). Cea de-a doua mişcare, de la începutul secolului 20, a fost „modernismul“ – corespondentul curentului art nouveau european, cu o înflorire de excepţie în Barcelona.
          De literatura modernistă catalană, Iorga se va ocupa mai pe larg – publicând şi câteva „probe de traduceri“ – în cartea apărută doi ani mai târziu, când a revenit la Barcelona, în noiembrie 1929 (pe 19, după ziarul La Vanguardia, care anunţa sosirea „diplomatului român“), cu ocazia participării la congresul internaţional de istorie în cadrul Expoziţiei Universale de la Barcelona (proiectată de Puig i Cadafalch), unde România a avut un pavilion propriu, foarte apreciat. 
          Volumul lui, O mică ţară latină: Catalonia şi exposiţia din 1929. Note de drum şi conferinţe, este un document excepţional, întrucât este prima carte scrisă în limba română închinată doar Cataloniei, unde Iorga îşi poate exprima mai pe larg, cu multe detalii, părerile despre cultura şi istoria catalană, atât din perspectiva  omului de ştiinţă, cât şi din aceea a omului politic. Cartea, de aproape o sută de pagini, este împărţită în:
          I. Note de drum
          II. Două conferinţe despre Catalonia
          III. Probe de poesie catalană


I. Note de drum

          Iorga ajunge la Barcelona prin Italia şi Catalonia franceză, cu un popas la Girona («încă o dată Gerona, cu strădiţele ei curăţele, cu fronturile de blocuri negre, cu mulţimea în calea trenului…“). Primul lucru care îi atrage atenţia, după trecerea graniţei, este situaţia politică: „Cel d’intăiu ziar din Barcelona, «La avanguardia» [de fapt, La Vanguardia], (text spaniol, anunciuri catalane), se discută în primul articol succesiunea dictaturii. Cum să fie partidele de mâni? Nu de vitrină şi pentru aplause, ci cu soluţii în chestia socială. Interesant…“
          Barcelonei îi este dedicat un capitol important, căruia i se adaugă unul legat de Expoziţia Universală, în care autorul oferă o viziune mai detaliată, mai clar conturată despre capitala catalană, în comparaţie cu observaţiile transcrise în cartea anterioară:

Oraşul? Ce nu se află întru’însul! Mai ales marele avânt de azi, un avânt de nobilă ambiţie, de muncă distinsă, cu ceva aristocratic şi aproape poetic în ea, de îndeplinire scrupuloasă a datoriilor economice şi sociale, orice lucru fiind îngrijit cu drag de orişicine, de mândrie discretă a marii opere îndeplinite, şi, trebuie s’o spun şi aceasta, de bucurie liniştită, fără strigăte care displac, fără laudă de sine şi sfidare, şi fără înţepeneală pentru ce a resultat [...] Vechea cetate trăieşte şi azi, ca pe vremuri, parcă n’ar fi vecine largile „avenide“ şi pieţele imense. E una din ciudăţeniile multor oraşe moderne această dualitate între evul mediu, strâmt, întunecos, plin de frumuseţi ascunse, şi actualitatea care afişează, proclamă, strigă, totul […] S’a încercat a i se da şi biserica modernă cu ţuguieturile şi enormele turnuri bortilite, cu întrările de stalactite „Renaştere“7 de la Templul Sfintei Familii, un fel de Montmartre al splendorilor de astăzi.

La Barcelona îşi regăseşte prietenii:

Oameni de ştiinţă lucrează asupra miilor de mii de documente din Arhivă, pentru descoperirea şi luminarea unui trecut catalan de care sunt, pe dreptate, aşa de mândri. Un Puig i Cadafalch, un Nicolau d’Olwer8, un Valls i Taberner.9 Dar mai ales venerabilul istoric şi poet Rubió i Lluch.10 L-am găsit în „singurătatea supremă“ a casei lui de curând văduvită, unde totul aminteşte tovarăşa care s’a dus, şi, la fiecare pomenire a ei, lacrimi răsar în obosiţii ochi dureroşi pe cari i-a dăruit Ştiinţii. Mic, alb, dar puternic încă la cei şaptezeci de ani trecuţi, istoricul expansiunii catalane pănă în ţerile şi mările Orientului bizantin arată coperţile numeroase în care aşteaptă tiparul copiile de documente aragono-catalane, cutiile în care se adună corespondenţa lui cu oamenii de frunte din trei-patru generaţii. Şi dulcea vorbă potolită vorbeşte, nu atât de trecut, ci de planurile urmărite, de lucrul ce este de făcut, de cărţile ce vor apărea.

Iorga descrie Expoziţia Universală de la Barcelona („pentru ca noua exposiţie universală să biruie pe cea columbiană de la 1888“), vorbind despre amenajările noului spaţiu pe muntele Montjuïc – „întregi complexe de ziduri, menite să rămâie, au răsărit pe locul pustiului aspru“. Aici „locul nostru e bine ales, bine caracterisat şi, împotriva criticelor pretenţioase şi interesate, foarte bine presintat“.
          Alte câteva capitole sînt dedicate oraşelor din vecinătatea Barcelonei, vizitelor la câteva monumente şi muzee de aici, cu multe amănunte: Terrassa, Sant Cugat del Vallès. Ajunge de data această şi în Tarragona şi mai face o excursie la Vic şi la Ripoll. 

II. Cele două conferinţe

sunt, de fapt, mici introduceri în istoria literaturii şi, respectiv, artei. În cea de-a doua vorbeşte despre arhitectură (dând câteva exemple: biserica Santa Maria del Mar din Barcelona sau cele din Sant Cugat del Vallès şi Terrassa), sculptură sau pictură (populară, religioasă până în sec. XV), cu exemple legate în continuare de oraşele vizitate de el, analizând influenţele străine „destul de timpurii“, care pot explica „complexitatea deosebit de interesantă“ a artei catalane.
          Prima conferinţă, despre literatură, debutează cu o întrebare retorică: „Cea d’intăiu întrebare pe care şi-o pune cineva când aude vorbind de literatura catalană este dacă există întăiu de toate o naţionalitate catalană, o naţionalitate deosebită de aceia care alcătuieşte naţionalitatea spaniolă“. El însuşi răspunde imediat:

Desigur că această naţionalitate catalană există – fără ca aceasta să supere pe nimeni – şi de aceia există o limbă catalană şi o literatură. Aceasta nu poate fi pus la îndoială de nimeni. Dar lucrurile acestea sunt mai mult complexe decât par la întăia vedere. Dacă există o limbă catalană şi o literatură catalană, ele presintă un caracter foarte curios.

Urmează schiţarea unui parcurs al literaturii catalane medievale, sigur, la început, legat de literatura provensală şi de mişcarea provensală, care

s’a potolit însă repede […]. Dar literatura catalană nouă este deosebită de cea provenţală, care n’a fost un mijloc de lucru, o mişcare populară. Niciodată nu a fost în gândul începătorilor şi conducătorilor să se facă purtătorii de cuvânt al unei tendinţi de autonomie populară, cum este casul cu mişcarea catalană. Nu discut ce se înţelege prin această autonomie. Autonomia poate să fie începutul unei forme de Stat, dar poate şi să nu fie. Regimul actual al Cataloniei nu este, desigur, acela pe care ţara îl doreşte mai mult. Catalanii nu aveau prea multă simpatie pentru Primo de Rivera, care ca orice politician căutase la început să întrebuinţeze elementele provinciale pentru a se putea ridica şi pentru a uita îndată pe cei cari s’a ridicat. În afirmarea voinţii lor de a trăi deosebit intervine însă o mare dificultate asupra căreia trebuie să stăruim întrucâtva, dar pentru a nu supăra pe nimeni o să spun lucrurile numai cu jumătate de cuvânt: Mişcarea catalană în Franţa este un lucru imposibil, fiindcă, între Catalani, limba catalană nu se ceteşte în Franţa, cum nu se ceteşte în general literatura de altă limbă [...] Există o literatură catalană, care se împarte în două, divisiune care corespunde cu aceia a literaturii provenţale. Numai cât, iarăşi, în loc să găsim aici o mişcare de modă, găsim o literatură de luptă. Noua literatură provenţală se manifesta în domenii în care nu s’a manifestat niciodată cea catalană. Este în ea un spirit lipsit de o tradiţie puternică, pe când între literatura catalană mai veche şi cea de astăzi este o legătură mult mai strânsă.

Nu putea să nu apară o întrebare, firească la Iorga, preocupat mereu de „locul românilor în istoria universală“: „dar avem dreptul să ne întrebăm, aici unde sântem noi: literatura aceasta ar avea ea oarecare legături cu literatura românească? Legătură în sensul de apropiere între ceia ce a produs fiecare“. Răspunsul aparţine faţetei pragmatice a lui: Constantin Marinescu,

acuma profesor la Universitatea din Cluj, s’a dus după sfatul mieu în arhivele din Barcelona, care sunt din cele mai bogate şi cele mai puţin cercetate din lume. Sunt acolo lucruri care privesc Orientul, Constantinopolul; de acelea care să ne privească pe noi mai puţin, desigur, sau numai în mod indirect. Cu acest material d-sa a pregătit o frumoasă lucrare despre Alfons de Aragon, rege în Neapole, ce va fi tipărită pe socoteala Catalanilor, cari nu au un Stat cu subvenţii şi de aceia lucrează particularii. D. Marinescu e şi membru corespondent al Academiei catalane, o Academie mică prin proporţiile ei, dar mare prin opera pe care a îndeplinit-o.11

În ceea ce priveşte literatura,

Catalanii sunt cunoscuţi la noi printr’o singură traducere a unui mare scriitor, a unui distins poet, Maragall. Cred că această carte, de o inspiraţie cu totul deosebită de a noastră, n’a avut prea mult succes.12 Totuşi, dacă nu există legături mai strânse între Catalani şi noi, când îl auzi vorbind, şi mai ales când vezi limba aceasta scrisă, comunitatea de rasă şi de spirit se impune. Noi nu ne mirăm fiindcă suntem deprinşi să găsim cuvintele noastre în toate limbile romanice. Este însă interesant să se vadă plăcuta uimire a Catalanilor când găsesc în româneşte câte un cuvânt care samănă cu acela al lor.

Ca să poată prezenta traiectoria literară catalană, aceasta „trebuie incunjurată de istoria societăţii în care această artă sau această literatură apare“. Aşadar, schiţează un parcurs istoric foarte precis, chiar cu câte un paralelism pedagogic cu istoria României, ca de pildă: „Am putea spune, pentru a face o comparaţie cu noi, că Muntenia ar fi Castilia, Moldova este Aragonul şi Dobrogea ar fi Catalonia. Acele trei ţeri s’au adunat apoi aici, la noi, după cum s’au adunat cele trei corespunzătoare acolo, în Spania“.13
          Iorga ajunge să menţioneze indirect şi războiul de succesiune din 1700, încheiat în 1714, când trupele bourbonice ale lui Filip al V-lea, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, au intrat în Barcelona şi toate legile catalane au fost abrogate şi înlocuite cu cele din Castilia.

Iar, pe de altă parte, Statul spaniol i-a distrus comerţul. Catalanii au fost, fireşte, foarte nemulţămiţi şi într’un moment s’au ridicat: atunci când murise ultimul Habsburg şi moştenirea era disputată între Filip de Franţa şi între acela care a fost apoi Împăratul Carol al VI-lea. S’a dat o luptă teribilă; oraşele catalane au fost bătute cu tunurile. După aceasta Catalonia a devenit un district spaniol ca oricare altul, pentru ca, pe urmă, odată cu romantismul, Catalanii să înceapă a întrebuinţa literatura lor ca armă de luptă.

După începuturile literare odată cu trubadurii catalani, notează Iorga, „se trece la o literatură foarte interesantă: la o literatură de aventuri, de o parte, şi la o literatură de gâciri metafisice din domeniul religios, de alta. În amândouă domeniile avem două nume mari, care sânt astfel pentru întreaga literatură universală“. Se referă la Ramón Muntaner (1265-1336) şi la Ramon Llull (1232-1316). Primul

înfăţişează isprăvile Catalanilor cari au stăpânit Imperiul Bizantin pe la o mie trei sute şi ceva, supt Roger de Flor14 aventurierul de origine germanică ajuns Cesar în Bizanţ. Niciodată nu s’a văzut în lumea bizantină o ambiţie străină aşa de îndrăzneaţă, dar nicio pradă aşa de mare pentru un aşa de ambiţios străin. Împărăţia de Răsărit a fost prădată metodic, cu „contabilitate“ [...] Dar aceşti aventurieri catalani au creat un Stat. Limba catalană s’a vorbit în umbra Partenonului. Un om admirabil, d. Rubió i Lluch, care a scris câteva lucrări istorice în limba spaniolă, dar cea mai mare parte din opera sa în limba maicii sale, în limba catalană, a făcut pentru aceasta pelerinagiul Greciei şi acolo, supt lumina puternică a soarelui oriental, şi-a pierdut vederea, pe care apoi şi-a recăpătat-o în parte, atâta cât să poată lucra mai departe în umbra cabinetului său. Nimic mai frumos decât un om ca acesta care, lângă şaptezeci de ani, luptă cu infirmitatea pentru a continua trecutului naţiei munca sa […] Ramón Muntaner a urmărit pe ai săi, cu iubire, pas cu pas, ca un colaborator credincios [...] Celălalt, misticul, este Ramon Llull, care se socoate şi astăzi un inspirator al literaturii catalane. Dacă întâlnim şi astăzi la mulţi scriitori catalani acest misticism medieval, această metafisică rafinată, această ieşire cutezătoare dincolo de margenile logicei obişnuite este tradiţia lui Ramon Llull.

Următorul autor menţionat este Jacint Verdaguer (1845-1902), preot şi poet romantic, „principalul represintant al noii literaturi catalane, poet liric şi religios, mistic, bogat în mijloace retorice. E greu a transpune în altă limbă aceste versuri de foc, strâns legate de o credinţă care nu ne face să vibrăm“.


III. Probe de poezie catalană

          În sfârşit, în a treia parte, intitulată Probe de poesie catalană, Iorga ilustrează cu un evantai de poeme istoria liricii catalane cu câteva poeme traduse de el însuşi. Alege şase poeme din repertoriul popular catalan, printre care „Munţii de la Canigó“, o poezie medievală a poetului Jordi de Sant Jordi, şi, pentru a încheia volumul, câte un poem din poeţi moderni: Teodor Llorente, Magí Morera i Galícia, Miquel Costa i Llobera, Manuel Milà i Fontanals, câte două din Joan Maragall şi una anonimă „Corrandes“, pe care o reproducem:

Ai o viaţă, două ai.
Când viaţa îţi revine,
Viaţa mea tu ştii c’o ai.
Două vieţi încap în tine.

Note
          01. Instaurat în 1923, regimul autoritar al generalului Primo de Rivera a început imediat o politică anticatalanistă. Sfârşitul dictaturii (1930) va aduce proclamarea republicii spaniole şi abolirea monarhiei şi, în Catalonia, proclamarea republicii catalane de către Lluís Companys şi instaurarea guvernului autonom catalan, Generalitat de Catalunya, în frunte cu Francesc Macià ca primul preşedinte.
          02. Nici până astăzi nu există o explicaţie unanim acceptată a numelui Cathalonia (prima atestare documentară în 1114). O propunere mai validă s-a considerat derivarea numelui catalans din catalauni, un trib celtic din Franţa, remarcat în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (451), unde romanii şi vizigoţii i-au învins pe huni.
          03. El Prat de de Llobregat, oraş, acum din aria metropolitană a Barcelonei, unde se găseşte aeroportul El Prat (numele comun înseamnă, de fapt, „pajişte“, nu „livadă“).
          04. Arhitect (între altele al frumoasei case Amatller, de pe Passeig de Gràcia din Barcelona), istoric de artă şi politician catalan, Josep Puig i Cadafalch (1867-1956) a fost cel de al doilea preşedinte al Mancomunitat de Catalunya, o instituţie cu atribuţii administrative (dar cu mare valoare politică şi simbolică) în teritoriul catalan, activă între 1914 şi 1923, care reprezenta prima recunoaştere făcută după 1714 de statul spaniol a personalităţii şi a unităţii teritoriale catalane.
          05. Se referă la Mancomunitat.
          06. Interesului lui Iorga pentru Imperiul Bizantin i se datorează organizarea în 1924, la Universitatea din Bucureşti, a primului Congres Internaţional de Studii Bizantine, al cărui preşedinte a fost, rolul de secretar revenind lui Constantin Marinescu. La Congres va participa Puig i Cadafalch cu comunicarea „Les églises de Moldavie“; Rubió i Lluch, în schimb, va trimite o contribuţie despre cucerirea Tebei.
          07. Faţada Naşterii Domnului, proiectată şi ridicată, ca şi întreaga bazilică Sagrada Família, de arhitectul catalan Antoni Gaudí.
          08. Lluís Nicolau i d’Olwer (Barcelona, 1888 – Mexic, 1961), om politic şi scriitor catalan. Deputat în Congresul Deputaţilor şi ministru al economiei în guvernul republican (1931). În 1939, după cucerirea Barcelonei de către trupele franchiste, s-a exilat în Franţa, apoi în Mexic. Iorga şi Nicolau i d’Olwer s-au cunoscut la Belgrad cu ocazia celui de al doilea Congres de Bizantologie, din 1927. Nicolau i d’Olwer a publicat, printre altele, volumul (în catalană) L’Expansió de Catalunya en la Mediterrània oriental (1926).
          09. Ferran Valls i Taberner (1888-1942), jurist, om politic şi istoric medievist catalan.
          10. Antoni Rubió i Lluch (1856-1937), istoric şi om de litere catalan. Începând cu 1907 a fost numit primul preşedinte al academiei catalane, Institut d’Estudis Catalans. Specialist în cultura greacă şi în prezenţa catalană medievală în ducatele din Atena şi Neopatras.
          11. Se referă la Reial Acadèmia de Bones Lletres din Barcelona, unde Marinescu a fost membru corespondent începând cu 1927. Constantin Marinescu venise cu o bursă la Barcelona la începutul anilor ’20, învăţase catalana ca să poată cerceta în Arhivele din Barcelona, unde intrase în legătură cu intelectualii catalani prieteni şi cu Iorga.
          12. Cartea, Laude, a fost tradusă de Al. Popescu-Telega şi publicată în 1922 la Editura Cultura Naţională.
          13. „Adunarea“ a fost doar personală, prin căsătoria reginei Isabel de Castilia cu Ferdinand, conte de Barcelona şi rege al Aragonului, în 1469.
          14. Roger de Flor (1267-1305) a fost comandantul Companiei catalane din Orient, o armată creată de el însuşi, formată din mercenari, care a fost contractată în 1303 de împăratul bizantin Andronic al II-lea pentru a apăra imperiul şi a lupta împotriva Imperiului Otoman. Roger de Flor s-a căsătorit cu nepoata împăratului. Faptele Companiei vor fi descrise în cronica lui Ramón Muntaner.

Xavier Montoliu Pauli

Iorga şi Catalonia

» anul XXVII, 2016, nr. 3 (310)