Ştefan Pascu, momentul de răscruce

Ovidiu Ghitta


          Până într-un punct, povestea formării intelectuale şi a carierei lui Ştefan Pascu se desfăşoară ca una de succes, fără poticneli. Poate fi inclusă între exemplele de reuşită în viaţă a unor români ardeleni de condiţie ţărănească decişi să înveţe carte şi, implicit, să îşi schimbe condiţia socială. Este o poveste despre încununarea unor aspiraţii personale, dar şi despre şansele oferite acelei categorii în ambianţa instituţională şi culturală de după anul 1918 şi, mai ales, de după crearea Universităţii româneşti din Cluj.  
          Şi în cazul lui Ştefan Pascu, născut în 1914, ceea ce se remarcă înainte de toate e munca depusă pentru atingerea obiectivului: o muncă tenace, îndârjită, hrănită de ambiţia copilului de la ţară de a învinge greutăţile şi de a ajunge pe piscul visat. „Îl caracterizează lăcomia de a şti. Cu muncă susţinută şi perseverenţă a reuşit să devină unul dintre medieviştii noştri cei mai buni“, va spune, peste ani, Iosif Pervain, marele profesor de la Filologia clujeană, care-i fusese coleg de şcoală. „A fost un student talentat şi de o silinţă nemaipomenită. Muncea zi şi noapte pentru a obţine cele mai bune rezultate“, îşi aminteşte Iuliu Tömlö, coleg de facultate, ajuns profesor în Reteag. În anul 1963, într-o autobiografie necesară înscrierii în partid, atent la sensibilităţile ideologice din epocă, Ştefan Pascu va vorbi astfel despre anii instruirii sale şcolare şi universitare:

Sînt fiul unei familii de ţărani mijlocaşi cu 6 copii din com. Apahida din apropierea Clujului. La vîrsta de 2 ani am rămas orfan de tatăl meu, care a murit pe cîmpul de luptă din primul război mondial [...]. În această situaţie a trebuit să lupt cu mari greutăţi pentru a învăţa carte. Parcurgînd distanţa de la Apahida la Cluj uneori, adăpostit prin orfelinate alteori, lipsit deseori chiar şi de strictul necesar unui elev sărac am putut termina 4 clase gimnaziale; apoi restul liceului l-am urmat la Gherla [...] M-am înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia istorie-geografie a Univ. din Cluj [1934]. Student sărac, fără casă şi masă în oraş, am continuat timp de o jumătate de an, pe ploaie şi zăpadă, drumul zilnic de la Apahida la Cluj. Pe la mijlocul anului I am obţinut o bursă la căminul I.O.V.R. [căminul orfanilor de război] unde am locuit în acel an. În anul II, pe baza rezultatelor la examene, am obţinut o bursă în căminul studenţesc „Avram Iancu“, bursă pe care mi-am menţinut-o tot timpul studiilor universitare. Pentru acoperirea celorlalte nevoi – îmbrăcăminte, cărţi – am fost nevoit să dau tot timpul meditaţii unor elevi de liceu, iar în timpul verii, atît ca elev cît şi ca student, să ajut familiei la muncile agricole. Pe la mijlocul anului III de studii [în 1936], în urma strădaniilor şi a rezultatelor la învăţătură, am fost angajat ca bibliotecar onorific la Institutul de Istorie Naţională, retribuit uneori cu mici sume de bani din fondurile interne ale Institutului. Această slujbă modestă dar utilă pentru instruirea mea am deţinut-o pînă la sfîrşitul studiilor universitare.

Un self made man, s-ar putea zice, citind aceste rânduri. Un tânăr care învinge greutăţile de unul singur, prin propriile forţe, pornind de jos. Imaginea este construită de nevoie aşa, deoarece numele celui care îi remarcase calităţile intelectuale şi îi oferise tot sprijinul pentru a-şi urma vocaţia de istoric nu putea fi pomenit atunci, în 1963. Proscris, după ce trecuse şi prin calvarul unei detenţii la Sighet, Ioan Lupaş, ctitor al învăţământului istoric românesc la Universitatea din Cluj, nu avea cum să fie amintit într-un asemenea text, conceput conform tipicului, cât mai corect posibil din punct de vedere politic. Nu apare menţionat nici în legătură cu teza de licenţă în specialitatea „istoria românilor, secundar istorie universală şi geografie“, susţinută de Ştefan Pascu în 1938 („Mişcările premergătoare izbucnirii revoluţiei de la 1848 în Transilvania – martie-octombrie 1848“), nici cu cea de doctorat în „Litere şi Filosofie, specializarea istoria românilor şi istoria universală“, din 1942 („Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea“), ambele distinse cu „magna cum laude“. Elevul nu şi-a uitat însă profesorul, contribuind major – la sfârşitul anilor ’70, alături de Pompiliu Teodor – la readucerea operei lui în circuitul istoriografic românesc. „Profesorul Ioan Lupaş a fost magistrul meu. L-am iubit, l-am respectat şi i-am urmat sfaturile“ – va mărturisi el în 1994, cu câţiva ani înainte de a muri. Sub spiritul său tutelar şi-a desăvârşit Ştefan Pascu pregătirea de specialitate (inclusiv ca bursier al Şcolii Române din Roma între 1939 şi 1942), a fost angajat la Institutul de Istorie Naţională (în 1943, trecând, în foarte scurt timp, de la condiţia de asistent provizoriu la cea de şef de lucrări) şi a publicat cele dintâi articole şi cărţi. Primele apariţii editoriale ale tânărului universitar relevă ataşamentul lui faţă de direcţiile de cercetare şi maniera de a scrie istoria specifice institutului care funcţiona în cadrul Universităţii din Cluj, aflată, din 1940, în refugiu la Sibiu. Mai mult, ele arată că Ştefan Pascu urma îndeaproape exemplul mentorului său. Era interesat, la rându-i, de o tematică de investigaţie largă, de abordarea unei game cât mai variate de subiecte din istoria medievală şi modernă a românilor, fie ca studii de caz bazate pe documente inedite, fie din perspectivă monografică. În 1944, un an foarte rodnic pentru el, i-au apărut primele cărţi de mai mare întindere: Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului XVI (Sibiu, 1944, 312 p.) şi Istoria Transilvaniei (Blaj, 1944, 382 p.). A intrat în cel de-al treilea deceniu de viaţă cu motive de optimism, cu o poziţie profesională în plin proces de consolidare, iar în plan personal, ca proaspăt căsătorit. Aşa l-a prins turnura politică de la 23 August, care avea să-i împingă destinul în meandre existenţiale greu de anticipat atunci.

          Când s-a reinstalat în Cluj, la mijlocul anului 1945 – odată cu Universitatea românească –, Ştefan Pascu trăia, fără îndoială, satisfacţia revenirii la matcă, în oraşul de unde instituţia pe care o slujea fusese nevoită să plece. Războiul se încheiase, Transilvania de Nord reintrase în hotarele României, Universitatea şi Institutul şi-au redobândit sediile, familia i se lărgise prin naşterea fiicei sale. Domiciliul şi l-a stabilit alături de socrii lui, în imobilul acestora de pe strada ce avea să-şi schimbe numele din Vörösmarty în Văcărescu, iar mai apoi, în Braşov. Sentimentul reintrării în normalitate, al aşezării lucrurilor în ordinea lor firească e de bănuit că începea să se amestece şi în cazul lui cu acela neliniştitor că Alma Mater pătrundea într-o zodie a schimbărilor precipitate, pline de neprevăzut, de pericole. Încă de la Sibiu s-a stârnit valul ameninţător care viza destituirea din funcţii şi chiar îndepărtarea din instituţie a celor acuzaţi de colaborare cu puterea politică recent înlăturată. Cuvântul de ordine ajunsese să fie „democratizarea“ Universităţii, adică demascarea şi sancţionarea „reacţionarilor“, a „fasciştilor“. Pus în mişcare prin iniţiative legislative succesive şi, mai ales, prin campanii de presă susţinute de ziarele dirijate de comunişti, procesul s-a bazat pe interpretarea şi aplicarea abuzivă a articolelor 14 şi 15 ale Convenţiei de armistiţiu încheiate la Moscova în septembrie 1944. S-a netezit astfel calea preluării conducerii instituţiilor de învăţământ superior de către personaje dispuse să coopereze cu noua putere executivă de la Bucureşti, dominată, din martie 1945, de adepţii orientării prosovietice. Politicul învăluia tot mai strâns instituţia, tentacular. Fusese prezent şi anterior în viaţa universitară, favorizând accederea la poziţii parlamentare şi guvernamentale (ca în cazul corifeilor învăţământului istoric clujean interbelic, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir). Făcea deja parte din cultura acelui mediu socioprofesional, figura ca o alegere importantă pentru cei care alcătuiau lumea academică. În noua ambianţă, caracterizată şi prin limitarea tot mai vădită a autonomiei universitare, mizele majore ale vechiului joc s-au modificat. Criteriul opţiunii politice începea să devină de acum decisiv atât în articularea reţelelor interne de autoritate, cât şi, mai grav, în păstrarea postului didactic sau de cercetare deţinut în universitate. Nu peste mult timp, el avea să atârne greu chiar în menţinerea libertăţii personale. Animozităţi şi disensiuni preexistente în interiorul corpului profesoral, acutizate, au găsit în acea conjunctură teren propice de a se manifesta. Ele au stat, de fapt, la baza denunţurilor înaintate comisiei de epurare. Adevărat instrument de eliminare a adversarilor, comisia şi-a intensificat activitatea odată cu intrarea sub preşedinţia rectorului Emil Petrovici, impus în fruntea Universităţii imediat după instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza. O altă universitate se clădea practic, din aproape în aproape: una ideologizată progresiv şi forţat dintr-o singură direcţie, o instituţie preocupată să-i scoată din schemă, să-i „epureze“ pe cei care contraveneau tendinţei. În evaluarea loialităţii şi a utilităţii se insinua o nouă unitate de măsură.
          „După 23 august 1944 am fost dezorientat la început în faţa transformărilor radicale şi rapide ce se petreceau în România, aşa cum au fost cei mai mulţi intelectuali educaţi de şcoala şi societatea burgheză“ – va mărturisi Ştefan Pascu în deja pomenita autobiografie din 1963. Dincolo de volutele autocriticii făcute – un procedeu obligatoriu atunci când s-a produs exerciţiul de memorie –, răzbate clar sentimentul naratorului că, în acea vară, a pătruns într-un răstimp bulversant, în care existenţa şi deciziile i-au fost puternic influenţate de ritmul schimbărilor survenite. În septembrie 1944, la Sibiu, în plin război cu Germania, „informat greşit cu privire la aşa-zisele gărzi Iuliu Maniu, crezînd că acestea au misiunea de a da ajutor armatelor româno-sovietice în lupta împotriva armatelor hitleriste din Transilvania pe baza lozincii Totul pentru front [...], am întocmit o listă cu vreo 50 de tineri“. Mai precis, universitarul, simpatizant al Partidului Naţional Ţărănesc, publicase în ziarul local România Nouă, al lui Zaharia Boilă, un apel la înscriere în numitele gărzi, apel căruia, în scurt, timp, i-au dat curs studenţi şi muncitori. Perspectiva eliberării Transilvaniei şi, implicit, a Clujului prinsese contur, încurajând la angajare entuziastă. Ştefan Pascu a mai rămas o vreme în anturajul naţional-ţărăniştilor. O ştire publicată în acelaşi ziar, la 7 noiembrie 1944, îl menţionează printre participanţii notabili la o conferinţă găzduită de organizaţia sibiană a partidului. Câteva luni mai târziu s-a implicat din nou în susţinerea efortului de război al României, în mişcarea desfăşurată sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie“. La 7 aprilie 1945, pentru această cauză a „subscris suma de 1.350“. E chiar ziua înscrierii întregului personal al Institutului de Istorie Naţională în Sindicatul Universităţii.
          Purtat la rându-i de curentul care răscolea în străfunduri lumea universitară şi o împingea în ritm alert, pe măsura derulării evenimentelor, spre noi calcule şi planuri de afiliere politică, Ştefan Pascu va ajunge să se şi înregimenteze politic. În mai 1945, conform propriei precizări, s-a înscris în Partidul Social-Democrat. A sesizat înspre ce parte începuse să încline balanţa şi a ales un partid de stânga „istoric“. Şi-a dezvăluit astfel preferinţa pentru o formaţiune cu tradiţie în viaţa politică românească, o entitate ce înregistra o semnificativă creştere numerică. A optat, să observăm şi asta, pentru partidul ministrului de atunci al educaţiei naţionale, Ştefan Voitec, partid în care intrase şi Ioan Moga (directorul Institutului de Istorie Naţională şi titularul Catedrei de istoria Transilvaniei şi a Europei Centrale) atunci când a simţit că este în pericol de a fi epurat ca „reacţionar convins“.

          Medievist reputat, Moga îi urmase lui Ioan Lupaş (maestrul şi protectorul său) la conducerea Institutului, după ce profesorul, în vârstă de 64 de ani, fusese scos din învăţământ prin pensionare forţată, la 1 aprilie 1945. În prealabil, Lupaş trecuse prin experienţa prevestitoare de rău a unui atac dur la adresa lui în România liberă şi, mai ales, prin aceea de a fi cercetat pentru „activitate prohitleristă“ de o comisie instituită de Ministerul Educaţiei Naţionale. Creatorul de şcoală a părăsit, aşadar, precipitat şi hăituit scena. Brutal a fost înlăturat din universitate şi „reacţionarul“ Silviu Dragomir, un alt dascăl de care Ştefan Pascu era apropiat. A făcut parte din lotul celor 80 de profesori pensionaţi prin decizia din 2 octombrie 1947 a ministrului Voitec. Încă nu împlinise 60 de ani. Stâlpii de rezistenţă ai şcolii de istorie de la Cluj dispăreau unul câte unul din instituţie, prin ingerinţa decisivă a politicului, iar aceasta nu putea să nu-i pună pe gânduri pe cei rămaşi în activitate. 
          Vântul schimbării stârnit după 23 August 1944 l-a readus pe Constantin Daicoviciu în poziţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, poziţie pe care o ocupase pentru prima dată în 1940. Îl înlocuia în fruntea instituţiei pe filosoful D. D. Roşca. Daicoviciu a fost singurul dintre decanii de dinainte de 1944 repus în funcţie la Universitatea „Regele Ferdinand I“ de noile autorităţi de la Bucureşti. Alesese să intre în Partidul Comunist.
          În 1947 i-a lăsat locul de decan lui Ioachim Crăciun, pentru a deveni ministru subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii şi Prevederii Sociale (1.01-1.04 1947), la Ministerul Industriei Grele (1.05 1947-13.04 1948) şi la Ministerul Învăţământului Public (1.03 1948 – 31.01 1949). A părăsit în anul 1949 acea sferă de decizie, se pare că şi din pricina opoziţiei sale la măsura scoaterii lui Lucian Blaga din învăţământul superior, odată cu desfiinţarea Catedrei de filosofia culturii. Daicoviciu rămâne, în schimb, foarte puternic la Cluj, în universitate, unde va juca roluri de prim-plan. În 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei.
          Chiar dacă a evitat funcţiile de conducere, în creştere de autoritate printre istoricii clujeni se afla şi David Prodan, afirmat ca intelectual de stânga anterior schimbării politice din 1944. Bibliotecar-arhivist la Biblioteca Universitară şi colaborator al Institutului de Istorie Naţională (ca şef de lucrări suplinitor, invitat de Ioan Lupaş), el va face în 1948 saltul la statutul de membru corespondent al Academiei şi la cel de profesor universitar. Nu a renunţat însă imediat la postul de bibliotecar, preferând să-l menţină o vreme ca principal, iar activitatea didactică să-i fie una secundară. Probabil aşa se explică de ce apare în statul de plată al Universităţii, ca profesor, de-abia din februarie 1950.   
          În noua ecuaţie de putere, Ştefan Pascu s-a plasat în preajma lui Ioan Moga, şeful lui direct la institut. La 18 iunie 1945, acesta din urmă i-a solicitat ministrului Voitec să-l numească pe colaboratorul său (ca suplinitor) în postul de director de secţie eliberat prin demisia profesorului Teodor Bodogae, care alesese să rămână la Sibiu.

Cunoaşterea limbilor latină, maghiară, germană, italiană şi franceză, atât de necesare studiului istoriei române şi mai ales al celei transilvane, în care dl. Şt. Pascu lucrează cu multă sârguinţă şi pricepere, apoi pregătirea ştiinţifică şi didactică deosebit de temeinică – în ţară şi în străinătate –, precum şi activitatea de cercetător desfăşurată fără întrerupere din anul 1936 şi până astăzi îndreptăţesc pe dl. Pascu mai mult ca pe oricare altul să suplinească acest post.

Cererea directorului Institutului – formulată, de fapt, în urma unei autopropuneri – a fost aprobată de minister la 21 septembrie 1945. Ioan Moga va încerca să-i consolideze lui Ştefan Pascu poziţia şi în cadrul facultăţii, prin atribuirea unei părţi a cursului (catedrei) de istoria Transilvaniei. Pe cei doi discipoli ai lui Ioan Lupaş i-a prins alături marea schimbare introdusă în sistem prin reforma învăţământului din 1948, al cărei text a fost publicat în Monitorul Oficial din 3 august. Parte a programului comunist de demantelare a instituţiilor tradiţionale de cultură şi educaţie, în locul cărora trebuiau edificate unele după model sovietic şi aservite ideologic, reforma i-a impus Universităţii româneşti din Cluj (denumită, din mai 1948, „Victor Babeş“) o nouă schemă de organizare. Din ea nu mai făcea parte, printre altele, Facultatea de Litere şi Filosofie. Era înfiinţată, în schimb, o facultate de Istorie şi Geografie, avându-l pe Ioan Moga în poziţia de decan. Primele luni de după reformă îi vor prilejui lui Ştefan Pascu un pas înainte. La 1 noiembrie 1948 a fost inclus în corpul profesoral al acelei facultăţi, cu gradul de conferenţiar. Mai mult, la 1 mai 1949 ajunge şef de secţie la Institutul de Istorie şi Filosofie RPR din Cluj, creat, în contextul desfiinţării institutelor existente în universităţile din România, ca unul dintre centrele regionale de cercetare în domeniile respective.
          Era gândit, mai precis, ca o filială a unicului Institut de Istorie şi Filosofie din România, înfiinţat în 1948 la Bucureşti şi condus de Petre Constantinescu-Iaşi. Merită relevat însă că, la început, noua formulă organizatorică de la Cluj nu a fost desprinsă administrativ-contabil de universitate. Componenţii „secţiilor“ de cercetare din domeniul Istorie, bunăoară, figurează, între iulie 1949 şi iunie 1951, în statele de plată ale Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii „Victor Babeş“. Mai mult, până în martie 1951 apar consemnaţi în document (cu gradele lor tradiţionale: şef de lucrări, asistent, preparator) fără a fi diferenţiaţi în vreun fel de persoanele care aveau exclusiv sarcini didactice (şi exact aceleaşi grade). În atari tabele, în care numele erau înşirate pur şi simplu descrescător, din vârful ierarhiei spre bază, îl întâlnim şi pe acela al lui Lucian Blaga, ca profesor, niciodată mai jos de poziţia nr. 7 (salariul lunar brut consemnat în dreptul lui fiind de 22.800 lei, identic cu al lui Ioan Moga, Ioachim Crăciun, David Prodan sau Nicolae Lascu). Blaga era, de fapt, „profesor de Institut“ – o titulatură insolită, creată ad-hoc pentru a-i menţine indemnizaţia la nivelul postului deţinut anterior îndepărtării din învăţământ –, ceea ce însemna că filosoful trebuia să se limiteze strict la prestarea unei munci de cercetător. Nu sunt evidenţiaţi în document, de regulă, nici cei care făceau parte din ambele categorii, „cumularzii“, cadre didactice cu funcţii de conducere în institut (directori şi şefi de secţie). De altminteri, catedrele de istorie ale facultăţii şi colectivele institutului împărţeau aceleaşi clădiri: cea de pe strada Jókai (azi Napoca), nr. 11, şi cea de pe strada Bastionului (azi C. Daicoviciu), nr. 2. Membrii institutului arondaţi din punct de vedere contabil Facultăţii de Istorie şi Geografie vor fi individualizaţi în statul de plată al acesteia, ca un colectiv aparte, de-abia în luna aprilie a anului 1951. De la 1 iunie 1951, ei vor trece în structura Academiei RPR şi în administrarea financiară a acesteia. Să reţinem şi că în anul 1949, în momentul înfiinţării Institutului (de fapt, a filialei) din Cluj, în schema sa erau nu mai puţin de şase directori remuneraţi: Constantin Daicoviciu, Ioan Moga, Edgar Balogh, David Prodan, Gheorghe Pavelescu şi Pavel Apostol.
          Moga deţinea, aşadar, două funcţii de conducere, fapt ce, bănuim, i-a înlesnit lui Ştefan Pascu includerea în ambele colective rezultate din aplicarea în România a politicii sovietice de separare a învăţământului superior de cercetare. Cei doi nu au apucat să colaboreze multă vreme în noul context. În toamna anului 1949, Ioan Moga s-a îmbolnăvit grav, starea sănătăţii deteriorându-i-se galopant. Din septembrie, salariul i-a fost ridicat şi predat familiei de Ştefan Pascu, apropiatul său, care îi va şi lua locul la decanat (ca interimar, începând din luna decembrie a acelui an), din momentul când nu mai exista nicio speranţă de însănătoşire. Va muri la începutul anului 1950.

          Dispariţia lui Ioan Moga nu a fost singura lovitură primită de Ştefan Pascu atunci. În anul 1949, altfel fast pentru cariera sa instituţională, istoricul a trecut prin experienţa frisonantă a unei verificări politice. Cealaltă activitate în care se lăsase antrenat din 1945 ajunsese să-i complice periculos existenţa. Era, din 1948, membru al Partidului Muncitoresc Român. Nu-i foarte clar însă ce afiliere politică avea în momentul când a făcut acel pas. Informaţiile care ne stau la îndemână sunt contradictorii. Din raportul întocmit la 8 aprilie 1950 de Vasile Bob, şeful Serviciului cadrelor din Universitatea „Victor Babeş“, reiese că universitarul obţinuse deja statutul de membru al PCR: „în anul 1947 în septembrie trece în Partidul Comunist Român, dar numai din oportunism şi pentru a-şi ascunde trecutul“. Ştefan Pascu, pe de altă parte, în autobiografiile din 22 ianuarie 1961 şi 10 februarie 1963, prezintă astfel lucrurile: „În P.S.D. am activat până la unificarea lui cu P.C.R., devenind membru P.M.R. În tot acest timp am colaborat cu tovarăşii comunişti în cadrul Frontului Unic Muncitoresc de la Universitatea «Victor Babeş» şi în cadrul Frontului Democrat Universitar al cărui preşedinte am fost timp de 2 ani“; „cu ocazia unificării P.C.R. şi P.S.D. am lucrat direct cu tov. Al. Roşca, care avea misiunea să se ocupe cu această problemă în cadrul Universităţii“. Cântărind versiunile, mai credibilă pare totuşi cea oferită de istoric. De ce ar fi ascuns el un detaliu ca acela furnizat de şeful de la „Cadre“?; detaliu care i-ar fi putut sluji foarte bine profesorului în anii când a dat informaţii despre atitudinea sa politică de la sfârşitul deceniului 5. Sigur este că, înainte de a intra în rândurile PMR, Ştefan Pascu a fost martor direct la frământările interne din PSD din anii 1945-1947, alegând în 1946 tabăra lui Constantin Titel-Petrescu, perdantă şi hăituită în cele din urmă. A ocupat atunci chiar postul de secretar al Comitetului Judeţean Cluj al recent constituitului Partid Social-Democrat Independent. Şi-a modificat apoi strategia, aşa încât unificarea l-a găsit, potrivit propriei mărturisiri, în „adevăratul P.S.D.“, alături de Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec.
          În acei ani agitaţi a scris şi a publicat foarte puţin – în unii dintre ei chiar deloc (1946, 1949) –, semn că nu şi-a mai putut investi energia cu precădere în munca de cercetare, ce începuse să-i aducă satisfacţii şi aprecieri. Singura contribuţie de mai mare întindere (şi un indiciu important al orientării sale treptate spre problematica istoriei sociale, la modă atunci) e cartea Răscoale ţărăneşti în Transilvania: Epoca voievodatului, apărută la Cluj, în 1947. Un an mai târziu, aceasta a fost distinsă cu Premiul „Ilie Torouţiu“ (în valoare de 3.000 de lei) al Academiei Române. Tema revoltelor ţărăneşti din Evul Mediu o va aborda şi în alte forme, de exemplu prin conferinţe publice, de culturalizare populară, gen încurajat de regim. La 22 ianuarie 1949, la Aşezământul „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti (în ciclul „Momente şi figuri din lupta poporului pentru libertate“), Ştefan Pascu a vorbit despre „Răscoala ţăranilor din 1514 de sub conducerea lui Gh. Dósa“.
          Verificarea politică la care a fost supus şi el în anul 1949, ca membru al atotputernicului şi din ce în ce mai vigilentului PMR, reprezintă momentul când viaţa şi comportamentul social încep să-i fie aşezate, ca într-un insectar, sub lupa unui oficiu de temut. Ajung să fie judecate prin filtrul criteriilor utilizate de cei mandataţi să identifice verigile slabe sau primejdioase din interiorul partidului. E pus să dea declaraţii, se culeg despre el date şi caracterizări de la colegi şi studenţi, se compune, din atari fragmente, un portret, pentru ca în final să se tragă concluzia. Cea din 27 decembrie 1949, provizorie, cu mai multe lumini decât umbre, împănată cu formulări specifice limbii de lemn, e favorabilă:

Din punct de vedere ştiinţific şi didactic este foarte bine pregătit. Este membru de partid, bun activist, ataşat clasei muncitoare. Îşi ridică necontenit nivelul ideologic şi politic. Este un bun orator. Trăeşte viaţa de partid. Dă dovadă de multă conştiinciozitate în munca sa profesională. Este iubit de masa studenţilor. Nu este destul de vigilent în ceea ce priveşte aplicarea luptei de clasă. Are rămăşiţe mic-burgheze, fiind ahtiat după posturi înalte.

Nimic, precum se vede, despre activitatea sa politică anterioară.
          Concluzia finală a investigaţiei se află în „Anexa la caracterizarea lui Ştefan Pascu“, din 8 aprilie 1950. Textul a fost redactat în cu totul alţi termeni decât precedentul, semnatarul fiind însă acelaşi: Vasile Bob, şeful de la „Cadre“. Între timp, fuseseră obţinute de la binevoitori amănunte incriminatoare (rămâne deocamdată o enigmă de la cine). Schimbarea de ton e radicală. Parcă un alt om se afla în discuţie. Luminile dispar complet, umbrele se extind.

Numitul a primit o educaţie burgheză şi mai ales fascistă timp de trei ani în Italia. Nu se poate debarasa de mentalitatea burgheză, pe care şi-o manifestă şi în prezent, are apucături dictatoriale, nu este sincer faţă de Partid. Nu a arătat în autobiografie şi nici în chestionar că a organizat oameni în garda lui Maniu şi nici că a simpatizat cu Goga-Cuza. Aceasta s-a dovedit numai în cursul recercetării, cînd a fost pus în faţa faptelor sale. Nu este ataşat Partidului şi nici nu este legat de lupta clasei muncitoare. Element în care nu se poate avea încredere.

Sentinţa e implacabilă: „Pentru cele de mai sus a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român“.
          Se poate spune că, în acel moment, Ştefan Pascu a fost ajuns din urmă şi încurcat de propriul trecut. Mai precis, de ceea ce noua putere considera a fi condamnabil în el. Tatonările politice din tinereţe – unele reale, alte presupuse – devin principalul cap de acuzare, se transformă într-un lest apăsător. De-abia instalat în poziţia de decan, primeşte primul semnal care anunţă reculul. Cunoaşte cea dintâi poticneală într-un parcurs de carieră neted şi ascendent până atunci. Se alege cu o tinichea grea, ce îi va face, inevitabil, vulnerabilă poziţia în universitate. 

          Documentele produse sau primite de administraţia universitară în lunile următoare nu lasă însă să se întrevadă aceasta. E drept, Ştefan Pascu nu a depăşit statutul de decan interimar. Îl va deţine şi după reorganizarea din anul 1950 a Universităţii româneşti din Cluj, când în structura ei apare Facultatea de Istorie, începând cu luna octombrie. Se achită de obligaţiile curente, organizează sesiuni de examene şi concursuri de admitere, ţine numeroase cursuri şi seminarii (o bună parte dintre ele, benevol), asumă şi poziţia de responsabil al Catedrei de istorie generală modernă şi contemporană. Rămâne, totodată, şef de secţie la Institutul de Istorie şi Filosofie RPR din Cluj, unde, din 15 septembrie 1950, a fost încadrată şi soţia sa, Viorica Pascu. Avea (se poate deduce şi din acest amănunt) relaţii bune cu omnipotentul Constantin Daicoviciu, directorul institutului şi responsabilul catedrelor de istorie generală veche şi istorie a RPR. Ajunsese aproape de cel care deţinea poziţia nr. 1 în statul de plată al facultăţii – indiferent de variantele organizatorice experimentate din 1948 –, personajul notat invariabil şi foarte sugestiv în documentul cu pricina ca „prof. şef“. Ştim despre Ştefan Pascu, apoi, că în septembrie 1950 a anunţat ca temă individuală de cercetare la facultate „Formarea şi organizarea statelor feudale pe teritoriul RPR“, pe care, în aprilie 1951, o considera „executată cca. 50%“. Avea în curs de elaborare şi lucrarea „Structura economico-socială a Transilvaniei în sec. XIV“. În plus, din anul 1949 era implicat în proiectul colectiv intitulat „Răscoale ţărăneşti în Banat în sec. XVI“. Investigaţia desfăşurată de el în cadrul acelui grup se va concretiza în studiul Din lupta muncitorimii ardelene în trecut: Lupta muncitorilor mineri din Banat la 1733, apărut în 1951. Episodul e notabil, căci întrerupe pauza de doi ani în care nu a publicat nimic.
          Printre diverse funcţii, sarcini birocratice şi prestaţii didactice, istoricul pare să-şi fi regăsit tonusul necesar muncii de cercetare. Mai ales că exista şi o presiune administrativă ce te împingea, vrând-nevrând, spre aceasta. Din poziţia sa, va semnala însă câteva probleme ivite deja în domeniu.

Între greutăţile sesizate în legătură cu activitatea ştiinţifică în primul rând trebue să se amintească lipsa de timp pentru asemenea preocupări. În al doilea rând lipsa de fonduri pentru cercetări pe teren sau biblioteci şi arhive din alte oraşe pentru completarea materialului informativ. În al treilea rând lipsa unei publicaţii a Universităţii sau a Facultăţii unde să se publice aceste lucrări, deoarece Academia de-abia face faţă lucrărilor publicate în secţiunile sale.

Asta a ţinut el să sublinieze la 26 aprilie 1951, pe post de concluzie la o situaţie statistică înaintată rectoratului. Subţirimea producţiei de articole şi de cărţi din Facultatea de Istorie o pune, precum se vede, pe seama a trei carenţe. Menţionarea lor reprezintă practic o critică a sistemului, curajoasă în context. Argumentul îngustimii timpului rămas pentru studiu şi scris făcea trimitere voalat la noul cadru instituţional în care oamenii trebuiau să producă ştiinţă, grevaţi fiind de obligaţii didactice crescute, inclusiv din pricina golurilor existente în schema de personal. Invocă apoi, fără să detalieze, absenţa fondurilor necesare unei activităţi de cercetare corespunzătoare, ce presupune şi deplasări. În fine, relevă posibilităţile foarte reduse ale istoricilor clujeni de a publica într-o revistă de specialitate şi sugerează, printre rânduri, că ar fi necesară una locală, a lor. Suprimarea periodicelor tradiţionale, în anul 1948, odată cu a institutelor universitare, limitase drastic variantele, oferindu-i nou createi Studii. Revistă de istorie şi filosofie (cu redacţia la Bucureşti) un adevărat drept de monopol în domeniu. În paginile acestei publicaţii-instrument, menită să impună la scară naţională un alt mod de abordare a trecutului, niciun istoric de la Cluj şi Iaşi nu a publicat în anii 1951 şi 1952.
          Aptitudinile lui Ştefan Pascu de administrator preocupat să atingă fondul problemei sunt dezvăluite şi de raportul întocmit în 9 iulie 1951, la sfârşitul anului universitar. El conţine mostre concludente ale interesului istoricului pentru lucrurile esenţiale într-un astfel de colectiv, cum ar fi: realizarea cifrei anuale de şcolarizare; folosirea muzeului de arheologie, a proiecţiilor de imagini şi a hărţilor la orele de istorie veche; familiarizarea studenţilor la cursurile şi seminariile de istorie medie şi modernă cu izvoarele de epocă, cu arhivele şi bibliotecile; programul de consultaţii oferit tinerilor; funcţionarea optimă a catedrelor; controlul calităţii activităţilor de seminar; întocmirea unui plan de învăţământ mai raţional; îmbunătăţirea nivelului salarizării colegilor săi.
          Acelaşi document arată însă că nu se putea rămâne doar într-un asemenea orizont de analiză. Există în text şi numeroase indicii că Universitatea fusese constrânsă să intre într-un adevărat corset ideologic. Ca decan, Ştefan Pascu e nevoit să facă bilanţul anual al instituţiei sale şi din perspectiva marilor comandamente ale trecerii la noul model de învăţământ, impus politic. Rezultatele cercetării sovietice trebuiau să fie mult mai prezente în conţinutul cursurilor. În lecţii se cerea a fi integrate organic şi ideile de bază ale „clasicilor marxismului“, adică grila obligatorie de acum încolo în interpretarea trecutului. Doar aşa putea să crească nivelul „ştiinţific şi ideologic“ al prelegerilor. Asupra celor chemaţi să se îngrijească de aceasta – membrii corpului didactic – e limpede că se exercita o presiune în continuă creştere, căci de la ei aştepta regimul formarea tinerilor în sistemul de gândire proclamat ca obligatoriu. Imperativul major era predarea şi scrierea unei noi istorii, pe coordonatele fixate de Mihail Roller, personajul instalat în anul 1948 în fruntea „frontului istoriografic“ naţional. Lui îi revenise rolul de dirijor al „revoluţiei culturale“ printre istorici; el a fost „instrumentul voluntar şi pervers al unei politici deliberate de anihilare a tradiţiei europene, prooccidentale din ştiinţele umane“ (Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii...).
          Marea schimbare cerută de sus presupunea de fapt reciclarea din mers, acolo jos, a unor universitari educaţi de şcoala „burgheză“; unii chiar ajunşi în serviciul acesteia. La Cluj, majoritatea covârşitoare a istoricilor de prim-plan atunci apucaseră să activeze în instituţie, într-un fel sau altul, înainte de reformarea ei de către comunişti. Aproape toţi aceştia şi o bună parte dintre cei mai importanţi (ca poziţie în ierarhia universitară) veniţi imediat după anul 1948 făcuseră studii sau obţinuseră doctorate în afara ţării: Constantin Daicoviciu, Ioachim Crăciun, Nicolae Lascu, Mihail Macrea, Francisc Pall, Ştefan Pascu, Mihail Dan, Virgil Vătăşianu, Ioan Iosif Russu, Kurt Horedt, Alexandru Doboşi. Mai precis, cu excepţia lui David Prodan şi a necunoscuţilor azi Nicolae Vasiu şi Ana Urcan, toţi cei care îndeplineau sarcini didactice ca şefi de lucrări, conferenţiari şi profesori avuseseră şansa unei specializări de durată în exterior. Edificarea „omului nou“ prin cursurile de istorie căzuse, aşadar, în anii 1948-1951, precumpănitor în sarcina unor oameni pregătiţi în Occident pentru performanţă academică. În seama unor intelectuali de o asemenea factură fusese lăsată, de nevoie, la Cluj marea misiune propagandistică. Se vede şi de aici că schimbarea din temelii a mediului universitar românesc s-a produs mai lent în provincie, unde componenţii vechilor reţele profesionale au reuşit să se mai conserve, cel puţin o vreme. Preţul menţinerii lor în sistem era, desigur, alinierea la directiva trasată de partid. De aceea sunt supravegheaţi strâns, sunt priviţi cu mefienţă în strădania lor de a se reorienta ideologic, sunt suspectaţi de devieri eretice de la linia dogmei „marxist-leniniste“. Leonte Răutu, şeful Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, Perfectul acrobat: Leonte Răutu, măştile răului, Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 43), identificase în 1949 marile maladii de sorginte apuseană care pândeau „ştiinţele sociale“: cosmopolitismul şi obiectivismul. Cei doi termeni au devenit rapid etichete grele aplicate pe fruntea îndărătnicilor, acuzaţi public de săvârşirea unor grave erori. Pentru a ţine situaţia sub control, s-a practicat pedagogia fricii, a ameninţării cu scoaterea din circuit. Strategia utilizată predilect consta în alegerea, ca exemplu negativ, a unui cadru didactic relevant. Sancţionarea aspră sau, dimpotrivă, aducerea sa spăşită pe calea cea bună se aştepta să producă efecte profilactice în interiorul colectivului.

Continuare în partea a II-a

Ovidu Ghitta

Ştefan Pascu, momentul de răscruce

» anul XXVII, 2016, nr. 3 (310)