Seninul poeziei

Ovidiu Pecican

          Editarea în formula opus magnum a scrierilor lui Emil Brumaru continuă cu volumul al cincilea al seriei, aşezat sub genericul Crepusculul civil de dimineaţă (Iaşi: Polirom, 2015, 626 p.). Însoţit de o prefaţă a Luminiţei Corneanu şi ilustrat cu desene ale autorului, opul adună mai multe apariţii separate, aşezate în ordinea următoare: Rezervaţia naturală de îngeri (2013), Crepusculul civil de dimineaţă şi Istoria parfumului, ilustrând conceptul – lansat de marketing în câmpul băutorilor de cafea (şi amintesc că poetul este unul dintre ei, deţinând în trecut chiar o rubrică intitulată Cerşetorul de cafea, care denumeşte şi volumul terţ din serie), dar luând un model teologic ilustru – de „trei în unul“. N-am găsit nicăieri referinţe despre apariţia iniţială a ultimelor două componente ale tripticului, deci nu-mi rămâne decât să deduc că ele văd acum prima oară hârtia tipărită şi că provin de prin sertarele doldora ale poetului.
          Poezia lui Emil Brumaru nu este însă, cum au lăsat deja să se creadă unii comentatori, o poezie a vârstelor. La şaptezeci de ani el pare să scrie ca la douăzeci sau la patruzeci, frecventând aceleaşi areale inspiratoare şi perpetuând atitudini înrudite. Este o evidenţă că poetul îşi selectează realitatea lirică din universul casnic, cotidian şi din prezenţele feminine declanşatoare de îmbiere erotică. În fond, el se inspiră, ca Baudelaire şi Théophile Gautier, din farmecul, suav sau robust, al feminităţii şi din alte universuri accesibile senzualităţii: olfactivul gastronomic, sărbătoarea lui vizuală, aromele şi celelalte. În fond, el pare foarte aproape de reflecţia filosofică a clasicităţii franceze asupra simţurilor, de la Blaise Pascal şi Descartes la pictorul Gonzales Coques, cu cele cinci simţuri ale sale reprezentate într-un ciclu faimos. Cum s-ar zice, faţă de „paradisurile artificiale“ baudelairiene, Brumaru face un pas înapoi, regăsindu-le – odată cu rousseauismul – pe cele naturale. Din parnasianism el îşi selectează, instinctiv, dacă nu programatic, atitudinea antisentimentalistă, o anume pasiune pentru pitoresc şi, fără îndoială, cultivarea versului în formă fixă (sonetul, dar şi versul ritmat şi rimat).
          Procedând astfel, migrând, ca opţiune poetică, între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, cineva ar putea crede că Emil Brumaru cultivă un soi de arheologie culturală – la modă, de altfel, mereu de când termenul şi procedura au fost, reciclate şi teoretizate de atipicul istoric şi filosof Michel Foucault – inspirată de particularităţile evoluţiei istorice a literaturii române. Se cunoaşte bătătorita teorie a recuperărilor alerte, prilejuite de racordarea la Europa, în anii 1830-1860, iar aceasta, iute şi incompletă, amestecând vârstele, stilurile şi strădaniile într-un continuu reluat efort imitativ, ar justifica oricâte reveniri. Cred totuşi că la Emil Brumaru este vorba despre cu totul altceva. Preocuparea lui pare să fie să găsească limbajul cel mai potrivit unor stări de spirit care îl subîntind şi îl structurează, care îi sunt proprii, dincolo de orice erudiţie de cabinet care l-ar împinge, într-un soi de eroism burlesc, să refacă ceea ce nu se mai poate reface, o vârstă culturală revolută. Într-un puţin modificat context la fel se poate descifra şi poezia lui Şerban Foarţă, al cărui instinct de a rescrie psalmii, de exemplu, în limba lui Dosoftei, dar cu totul altfel, ar rămâne de neînţeles, simplă bizarerie; căci, de ce să complici receptarea, când ai la îndemână o limbă mai puţin „brudie“, vorba lui Cantemir?! Mai mult decât o atmosferă, şi la Brumaru, şi la Foarţă sunt de reperat, în acest context, parametrii unui alt mod interior de a înţelege literatura, poezia. Aidoma paradigmelor ştiinţifice ale lui Thomas S. Kuhn, şi paradigmele poetice, lumile poeziei pot, foarte bine, coexista fără a se anula unele pe altele. Este stupid să pretinzi un „progresism“ în materie de lirică, să crezi, precum unii contemporani de ultimă şi penultimă generaţie, într-o superioritate artistică proprie doar pentru că versurile tale conţin mai multe... neologisme sau fiindcă se resimt de relativismul de viziune einsteinian. De aceea, secolul al XVII-lea religios al lui Foarţă coexistă armonios şi fără tensiuni inventate cu lirica erotică izvorâtă dintr-o sensibilitate cantonată în secolele al XVII-lea şi al XIX-lea semnată de Emil Brumaru şi, desigur, alături de ei încap foarte bine, în marginile flexibile ale universului literar românesc, şi Budai-Deleanu, şi Eminescu, şi Adrian Maniu, şi Ion Barbu.
          Lucrurile devin clare când citeşti o artă poetică brumariană: „Mi-e sufletul închis într-un cristal./ Dacă priveşti prin el vezi curcubeie,/ Izvoare verzi din care nimfe vin să beie,/ Spălându-şi fluturii şi curul ideal. Stau doar pe brânci şi-aşteaptă printre mure,/ Vreun cerb, vreun zmeu sau poate chiar un înger/ Să le-nfăşoare-n şoapte şi-n răsfrângeri/ Spre a le face-apoi, moi, să îndure/ Cele mai straşnice şi îndelungi alaiuri/ De fauni lăudându-le sânii de naiuri,/ Când roua lin pogoară, grea, pe plaiuri,/ Ademenită de privighetori şi grauri,/ Linsă cu poftă, de pe brusturi, de balauri.../ Căci Dumnezeu e bun şi ne învaţă/ Plăcerile, de dis-de-dimineaţă,/ Ca să le ţinem minte-o-ntreagă viaţă...“ (Mi-e sufletul închis într-un cristal..., p. 600). Suntem, cum se poate constata, în plin Watteau, iar Zeul tutelar ne gratifică matinal, deci devreme, cu provizii pentru tot restul traseului nostru existenţial. Crepuscul, deci? De acord, însă de dimineaţă; şi civil, cazon cu niciun chip...
          Aduce Crepusculul civil de dimineaţă o lirică de senectute? Să fim serioşi. Întâmplarea publicării poemelor din abundentul volum acum, în acest moment al biografiei autorului, nu ne comunică, de fapt, nimic despre momentul imaginării lor sau al punerii versurilor pe hârtie. Este ştiut că unele idei ne urmăresc fidele încă din tinereţe, chiar dacă apucăm să le finalizăm târziu (o demonstrează, printre altele, corespondenţa lui Gustave Flaubert). Între primul impuls şi senzaţia că s-a făcut totul pentru punerea lui în forma literară adecvată se pot scurge decenii. Chiar dacă fiecare poem ar fi datat – ceea ce nu este cazul –, tot ar fi riscat să crezi că poţi trage prea multe concluzii despre elaborarea fiecărei piese aflate într-o asemenea situaţie. De aceea, cu atât mai puţin întemeiat este că pui într-o ecuaţie vârsta biologică a autorului cu starea de spirit pe care o denotă creaţia lui lirică. Ceea ce permit să se observe poemele lui Emil Brumaru, şi de astă dată, rămâne cantonarea lui probabil, încă de la o vârstă (da, biologică) timpurie, în stări de spirit fertile creativităţii şi muzei, mai cu seamă în stadiul infantil şi în cel adolescentin-juvenil al parcursului dintr-o viaţă. Este un bun instinct pentru un poet să îşi invite muza mereu pe aceste tărâmuri. Ele sunt altele decât aridele şi monotonele teritorii ale excepţionalei, altminteri, lirici bacoviene şi la o oarecare distanţă şi de tristeţile şi depresivele stări de spirit ale unei părţi din creaţia eminesciană. Dar poate că relativa abundenţă a scrisului brumarian datorează ceva din această bogăţie şi bunei ei situări prin bucătării de vară, între mirodenii, alături de siluete zvelte sau robuste, însă mereu feminine, în proximitatea ierburilor, a plantelor, cu un mereu reluat, naiv şi încântător sentiment al miracolului de proximitate.
          Poezia lui Emil Brumaru este plină de vitalitate, o expresie a hedonismului şi a exuberanţei, o mărturie a plenitudinii şi, nu în ultimul rând, un perimetru binecuvântat al calmului moldovenesc. Fiind expresia firească a unui mod personal de a simţi, dar şi expresia rafinată a unei arte de a scrie, poemul lui Emil Brumaru apare în preajma degustătorului de poezie cu tentaţii mereu proaspete, magnetice. El este destinat exuberanţei şi jubilaţiei, nu depresiei fără leac şi pierderii de clorofilă. Totodată, el sclipeşte în soare dincolo de împrejurări şi date calendaristice. Spicuiesc la întâmplare: „Iubita, marţi, vrea floare de salcâm... /.../ Femeile trec leneş şi parcă mai rămân“ (p. 382). „Aş vrea să trăiesc printre plante,/ Fără femei, fără cărţi,/ Să pipăi doar diamante,/ Să navighez pe vechi hărţi,// Să mă-nchin la râuri, la soare,/ Roua s-o iau drept minune,/ Oh, la nicio-ntrebare/ Să n-am cuvinte a spune,// Ci numai flori cu miresme,/ Fluturi topiţi în lumină./ Ştiu că nu mi-ar fi lesne,/ Dar cine-ar găsi că-i o vină?“ (Dorinţe, p. 467). Recunosc: după istoria noastră zbuciumată, nu cred că ne strică, nouă, românilor, apolinicul şi seninătatea brumariană.

 

Ovidiu Pecican

Seninul poeziei (Emil Brumaru, Crepusculul civil de dimineaţă. Iaşi: Polirom, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 3 (310)