Ion Pop

          1. În ce mă priveşte, împrejurările au făcut în aşa fel încât să mă aflu deja într-un fel de posteritate. Ea a început în vara anului 2002, când era să mă împiedic de un prag de netrecut, – s-a întâmplat, însă, prin nu ştiu ce minune, să rămân încă aproape într-o poziţie de drepţi, smerită, foarte smerită, în loc să fi coborât, după ordine mai brutale, în lumea Drepţilor. Aşadar, deocamdată, zisa posteritate s-a aflat în proiectele Altcuiva, îngăduindu-mi-se să mai exist o vreme sub numele meu, să mă bucur ori să mă întristez de atâtea şi atâtea întâmplări ale vieţii... de pe urmă; să-mi cunosc, de pildă, nepoţii minunaţi pe care nu i-aş fi cunoscut, să mă minunez de luminişurile deschise în anotimpuri şi să mai şi scriu, desigur, câte ceva, să pot avea, după acest adaos de scrisuri, sentimentul unei împliniri ceva mai sigure, mai ales ca poet. Înainte, aşadar, de a se exprima alţii – dacă ar fi binevoit – despre micile mele fapte, am avut neaşteptata şansă de a mă exprima eu însumi, convertind cumva răul în bine, trăind în aproximările mereu folositoare în felul lor, ale relaţiilor fragile cu lumea din jur. Legături care şi-au schimbat în mare măsură poziţia ierarhică, ordinea de însemnătate faţă de cele avute mai înainte, invitând la mai mult firesc şi la mai multă simplitate, la un soi de fundamentală modestie, sub semnul unui scepticism (cu înclinaţii stoice), fertil relativizant. – Cât despre Viitorime, se cuvine să ne gândim la ea cam speriaţi de majusculă şi mai ales de ca şi nemăsurata ei întindere. Oricine ar vrea să lase o „urmă“, aş vrea şi eu. Însă ştim că până şi cele imprimate, cum zic legendele, în piatră, de către zei şi eroi, stau sub semne mirate de întrebare ori se şterg sub ploi şi sub vânt. Multe dintre posterităţile majore, doar de câteva mii de ani încoace, s-au şters de sub hieroglife şi litere, au ars mari depozite ale spiritului la câte un simplu gest capricios al tiranilor, iar mai aproape de noi, un Bach sau un Shakespeare au putut cădea în uitare. În vecinătatea noastră imediată, românească, nume şi opere „nemuritoare“ sunt umbrite ori chiar şterse de vacarmul frivol-analfabet, iar Viitorimea stă mai degrabă sub semnul unei inerţii somnolente sau oarbe, condiţionată mai curând biologic şi elementar decât animată de înaintarea spirituală. Când observăm deja că se citeşte aşa de puţin, când „pâinea şi circul“ decid soarta mulţimilor, când ne putem consola abia cu gândul la chiliile cugetătorilor din Evul Mediu, elite solitare şi cel mai adesea melancolice, cred că nu putem ambiţiona la marcarea unor altfel de „urme“ decât cele pe care le observăm mai ales noi, întorcându-ne, din timp în timp, capul peste umăr. Înainte de a muri ca să vedem ce urmează, cum zicea cineva, eu cred că e mai sănătos să păşim cât mai atenţi şi drepţi în lumea de sub ochii încă deschişi. În ce priveşte scrisul, „opera“, face fiecare ce poate, cu speranţa vagă că urmele sale vor mai rămâne cât de cât imprimate în solul comun. A încerca să spui, măcar în clipă şi oră, câte ceva demn de rostit şi de reţinut de cei care te pot pricepe nu e totuşi puţin lucru. Viitorimea are o memorie capricioasă, ‒ o, ar fi frumos, ca în basme, să laşi urme, presărând, iată, cuvinte, care duc Undeva... Deocamdată, eu mă pot bucura dacă aceste semne pot indica măcar o cărare spre acel loc. Aş fi mulţumit, ca om, să mi se păstreze – vorba altui poet – „o amintire frumoasă“...
          2. Nu sunt autor de aforisme, iar Dicţionarul universal e foarte avar cu înscrierea numelor, eliminate, multe, de la o ediţie la alta... Mi se pare că expresia „elegii în ofensivă“ ar putea defini totuşi ceva din cele trăite şi murite de mine, poate şi de alţii...
          3. Mă tem că în clipa asta nu pot număra până la cinci. Sper că sunt cu adevărat şi scriitor, şi om... de omenie.
          4. S-a glosat îndeajuns în cronicile la cărţile mele pe tema raportului incomod dintre critic şi poet, dintre poezie şi livresc. Mai ales despre ultimele cărţi de versuri, s-a vorbit cu o anume înţelegere, acceptându-se cumva comunicarea autentică dintre aceşti termeni puşi adesea în tensiune, folosindu-se, de exemplu, formulări precum: „Biblioteca şi catedra apar contrabalansate de tendinţa unei eliberări, de o respiraţie sufletească spontană“; sau: „simplitatea expresiei şi profunzimea experienţei existenţiale“; şi: „orice mărturie devine aici mărturisire“. Ori o propoziţie întreagă ca aceasta: „Ea [poezia] vrea să «deconstruiască» angoasa existenţială, dar toate frivolităţile tactice ale discursului nu sunt decât o anamorfoză a spaimei“... Contez pe procentele de adevăr din asemenea aprecieri. Cât despre critică, opiniile, memorabile sau nu, nu mă preocupă foarte tare. S-ar zice că sunt un critic lizibil, desigur, pentru cei care mă citesc. Altminteri, posteritatea criticului depinde, cum ştim, şi încă destul de mult, de posterităţile autorilor „criticaţi“...
          5. Mi-e greu, din decenţă şi limitare a autopercepţiei, să numesc un asemenea „lucru“.
          6. Un mare exemplu, reverberant pentru scrisul meu, a fost, până la un punct, Lucian Blaga. Apoi Bacovia. Stau, într-un fel, pe pragul încordat dintre ei.
          7. Poate, Ion Vinea.
          8. Cred că poeţi ca Gheorghe Grigurcu, concurat mereu de prestigiul de critic al poeziei, ar avea dreptul la o receptare mult mai generoasă, – un semn important e Premiul Naţional Eminescu, acordat de curând. Alt nume ar fi al lui Constantin Abăluţă.
          9. Răspunsul la prima întrebare spune destul despre această putere. Da, uneori Timpul face dreptate, alteori nu.
          10. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate“... Simplu – şi definitiv.