Horia Gârbea

          1. Nu mă preocupă direct. Abia mă descurc cu prezentul. Dacă va fi să fie, dacă opera mea va mai interesa pe cineva, o să fie de la sine. Totuşi, mă gîndesc să las ceva unui segment de posteritate, adică fiului meu şi eventualilor nepoţi şi strănepoţi, ca o amintire personală, „un nume adunat pe-o carte“.
          2. Nu am nicio pretenţie de la autorii de dicţionare ai secolului XXII. S-ar putea ca ei să mă ignore.
          3. Substantive: carte, teatru, joc(uri), copilărie, bere. Adjective: vanitos, coleric, gras, precipitat, ranchiunos, arogant (sînt şase!).
          4. Da. Multe. Mă bucur să constat că deseori ceea ce am scris a fost citit cu atenţie şi înţeles în profunzime. Unele dintre cele mai corecte afirmaţii despre mine le-a făcut Nicolae Manolescu în Istoria critică… Am spus că sînt vanitos, totuşi nu le reproduc, am un acces de modestie.
          5. În diferite ocazii, din prietenie şi amabilitate, mi s-a spus că aş fi bun şi iubitor de semeni.
          6. Sper că e devreme să mă gîndesc la discipoli. Iar azi tinerii nu-şi prea mai asumă condiţia de discipol. Sînt mulţi autori de la care am avut multe de învăţat. Lista e foarte lungă. În fiecare gen literar am nişte maeştri. Cred că mă potrivesc temperamental şi stilistic cu Camil Petrescu şi cu Panait Istrati (acesta născut în aceeaşi zi din zodia Leului ca şi mine). Şi cu Alexandru George. Alexandru George era şi el într-o zodie de foc, un Berbec tipic (6 aprilie), iar Camil a ratat de puţin Berbecul (22 în loc de 20 aprilie). Dintre ei l-am cunoscut din păcate doar pe Alexandru George.
          7. Orice posteritate e nedreaptă. Greşeşte prin omisiune sau exces. Cea mai mare nedreptate pentru un creator este moartea fizică, pentru că nu mai poate crea. Eu sper să se poată clona, dacă nu fizic, măcar în date software, personalitatea marilor scriitori, încît să mai putem primi, într-o zi, o piesă nouă de Shakespeare, măcar un sonet de el sau de Eminescu, o povestire de Borges. Cred că într-o zi va fi posibil.
          8. Toţi scriitorii români sînt subevaluaţi, trăiesc într-o societate care-i ignoră. Dar cel mai mult îi subevalueză chiar confraţii lor cînd discută despre ei în absenţa lor. Ştim cu toţii lucrul ăsta. Supraevaluaţi sînt cei care nu sînt scriitori, dar se cred, şi unii chiar îi iau drept ceea ce nu sînt. Sau se prefac, din diferite motive.
          9. Nu. Ca să ţi se facă dreptate trebuie să fii viu. Un mort nu mai poate triumfa.
          10. „Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
          O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?“
          Autorul e cunoscut.