Poeme de Lucienne Stassaert

 

Lucienne Stassaert, un talent cu mai multe faţete, s-a născut pe 10 februarie 1936, la Anvers. Mai întîi a urmat cursurile muzicale de la Conservatorul Regal din Anvers, dar şi-a abandonat cariera de pianist profesionist în 1965. În 1960, s-a căsătorit cu artistul Wybrand Ganzevoort şi a profitat de atelierul său pentru a învăţa să picteze. Începînd de atunci a continuat să exploateze acest talent plastic, participînd la diverse expoziţii de-a lungul deceniilor. În anii ’60, s-a alăturat grupului format în jurul Labris, revistă roneotipată a literaturii neoexperimentale, la care a participat din 1962 pînă în 1975. Cartea-far a acestei perioade este Bongobloesembloed (Sînge de floare de bongo, 1966), un exemplu rar de scriitură automatică în literatura flamandă, scris la patru mîini, împreună cu Max Kazan. În 1973, sub presiunea agitaţiei sociale, trece la o scriitură contestatară, abandonată în anii ’80, cînd se află în căutarea unei sinteze între urzeala privată şi cea socială. În plus, a făcut traduceri din Sylvia Plath şi Emily Dickinson, precum şi din mistica medievală flamandă Hadewych. Poemele care urmează sînt extrase din volumul Nabloei (A doua înflorire, 2013).



***

Am pus timpul în siguranţă,
l-am pus să doarmă într-un incubator.
Aşa poate să crească fără nicio leziune.

Am îngropat ziua sub un strat de zăpadă,
am fixat noaptea cu cleme.
Aşa le ţin provizoriu în afara bătăii puştii.

Urmez plutirea noului clar de lună,
hoinărind peste tot şi nicăieri,
pe valuri de nori în derivă.

Liniştea ar putea deveni strivitoare
dacă n-ar fi această voce strigînd,
dacă mai rămîne cineva pe lumea asta
pentru a închide toţi aceşti ochi deschişi.


***

Mi-ar plăcea să-mi ţin sufletul în lumină,
ca să verific cît de vătămat
este deja, cu totul umbră, şi
împotriva cărei suferinţe
a luptat înainte de toate.

Azi, pot foarte bine să aud
cum vrea, prin gura unui vers,
să mă facă să înţeleg un lucru:
cum să dau un nume celei de-a doua sa înfloriri,
care acoperă întreaga mea fiinţă –

Mi-ar plăcea să-mi turtesc trupul,
pînă ce o să devină la fel de subţire ca tulpina
unei flori uşoare ca o pană,
şi să-l strecor apoi printre paginile
unui text pe care să-l dezvolt,

care, pentru moment, nu este decît negativul
plin de siluete fidele,
în aşa fel încît, în prim-plan, nu se vede altceva
decît o creatură cu multe capete,
care se înmulţesc fără încetare.


***

Într-o copilărie de ninsoare şi liliac,
zilele alunecau precum mărgelele unor mătănii
între degetul mare şi arătător,
în timp ce-mi acordam corzile
ce răsunau în mugurele sufletului meu.

Acum zilele scot sunete
de violoncel şi contrabas,
cu memoria
ca dirijor
la timpul prezent.

Amintirile
pe care degetele mele vor să le ridice,
pentru a le azvîrli sus în aer,
a le face să circule precum zmeiele
pe o mare nestăvilită,
cîntăresc din ce în ce mai mult, cu fiecare zi.

Nu mai putem avea încredere în dirijor,
de îndată ce acordul final atonal
taie răsuflarea tuturor muzicienilor.
Ceea ce urmează rămîne pentru totdeauna neterminat –
liniştea are ultimul cuvînt.


***

Răspîndesc un miros de pămînt.
Închişi unul într-altul,
aşteaptă să sap cu ghearele mele.

Tată şi mamă, de recunoscut
după gura deschisă,
îmi ignoră mirarea.

La fel de blînd cum mă ţineau
în visele mele de copil
le ating degetele

mîinilor lor pierdute.
O clătinare din cap, de înţeles
precum trosnetul unui copac mort,

este tot ce spun.
Ascult pe furiş liniştea lor
care-mi ordonă să plec.

 

 

  Prezentare de Jan H. Mysjkin
Traducere din limba franceză de Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin

Lucienne Stassaert

Poeme

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)