Dósa, in the fast lane

Raul Modoc



          Într-o cronică la cel de-al doilea volum al lui Andrei Dósa, American Experience, George Neagoe îi reproşa poetului braşovean inabilitatea de a relaţiona cu alteritatea în mod productiv. Ce îl deranja cel mai tare, de fapt, era opţiunea lui Dósa pentru o poetică a autoexilării, fapt care l-a împiedicat pe critic să descopere în American Experience o poezie a subminării centrului şi a deconstrucţiei principalului, căci America văzută de Dósa era, într-adevăr, aşa cum intuia Ştefan Baghiu, „America“ lui Baudrillard într-o variantă comprimată.
          Aceeaşi Americă poate fi resimţită şi în paginile volumului Nada, apărut în 2015 la Editura Pandora M. E aici un indiciu că, pentru Andrei Dósa, spaţiul american, profund eteroclit şi dătător de anxietăţi, încă nu a fost epuizat creativ şi că, pe bună dreptate, mai poate fi exploatat: „Dimineaţa am mintea aerisită ca un patio [...]/ Dar vin oamenii în salopete, specialiştii –/ sortează peştişorii după mărime, în acvarii,/ iar patioul îngroaşă lista/ moştenirilor culturale internaţionale“, căci aceste versuri nu fac decât să potenţeze imaginea subversiunii. Poezia lui Dósa ia, astfel, forma unei „concubine despletite a realităţii“, care încearcă cu orice chip să destabilizeze: „misterul m-a ocolit/ locuiesc într-o colibă/ lângă marile piramide// odată şi odată/ voi descoperi unde duc/ aceste cărări din nazca// vopsesc în culori de război/ feţele statuilor/ din insula paştelui“. Totodată, nu lipsesc nici versurile amintind de părţile cele mai bune ale volumului său de debut, unde expansiunea lirică atingea cotele unui vizionarism convulsiv de reminiscenţe ginsbergiene: „Doi câini negri se alergau pe drumul înzăpezit./ Când risca să fie ajuns din urmă,/ cel din faţă accelera, se distanţa şi tot aşa,/ până le-a ieşit în faţă un camion./ Au părăsit amândoi drumul,/ amuşinau zăpada neatinsă./ Dedesubt trebuia să fie un miros, ceva/ care să merite să fie urmărit./ [...]/ ai promis c-o să ne dai toate substanţele interzise de pe lume,/ până o să fim în acelaşi timp câinii, camionul şi cel care/ priveşte“.
          Însă poemele cu cea mai lungă bătaie din Nada sunt, fără doar şi poate, cele erotice. Încărcate de un erotism nu lipsit de inocenţă, dar cu dozele necesare de minimalism specific poetului (ca mecanism de detaşare şi de analiză la rece), poemele de dragoste din acest volum aduc, în chip insolit, a abstractizările „penetrantiste“ ale lui Bogza din Jurnal de sex, minus refugiul în liminalitate, dar aproape cu aceeaşi forţă erotică: „razele străbat ochiurile ţesăturii/ ca şi cum acolo/ unde nu e ea/ ar exploda de extenuare/ câte un soare“. Păstrând totuşi proporţiile, Dósa pare să preia infuziile fruste, viscerale, trecându-şi, în acelaşi timp, poezia prin filtrul postumanului: „te-ai trântit pe pat şi ai deschis televizorul/ ne-am înduioşat pe animal planet/ deşi trupul tău specie cu totul nouă/ după aproape o lună// gotta get a little place/ gonna keep it real warm// n-am fost la tiff/ în carantina autoimpusă a relaţiilor nesigure/ am văzut câteva scene dintr-un film israelian/ despre o fanfară rătăcită în deşert“. E de-a dreptul surprinzător felul în care Dósa (încă) îşi dozează foarte bine rapoartele narativei erotice între delimitările minimaliste cu care suntem obişnuiţi, fără a avea însă pierderi de sens sau fracturi valorice. La fel, între jubilaţie oraculară şi vizionarism convulsiv, Andrei Dósa alege să jongleze cu amândouă şi o face cel mai bine în excelentul poem ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară, amintind de acea prefaţă la un roman de dragoste bogziană, filtrată, de data aceasta, printr-o poetică a cruzimii purificatoare (detaşarea prin cruzime). În acest sens, poemul pare o intervenţie chirurgicală necruţătoare: „îţi vreau veşnic răul/ te pun în poziţii dezavantajoase perverse dureroase/ ăsta-i decretul emis de ministerul iubirii/ pentru care atâta amar m-a rugat/ să faci răul singură în oglindă/ căci pentru mine a fost// vara psychobitch/ când am luat răul tău/ şi l-am purtat mai mereu/ haine îmbâcsite printre holdele/ întinse ale verii pe sub candelabrele vilei/ unde şampanie lungi mănuşi de catifea/ şi dragoste ar fi trebuit să primesc“. La tot pasul, Dósa alege detaşarea completă atunci când erosul riscă să devină vidat de ontologie: „da de multe ori am simţit/ cu cât îmi este mai străină/ persoana pe care o iubesc/ cu atât mai intense sentimentele mele/ cu cât mai mare autoritatea/ cu atât mai neglijent“. Nu lipsesc nici fragmente reuşite de bovarism, într-un poem-atelier cu convenţia din start asumată (chiar dacă uşor teoretizant), vocea feminină e regizată într-un mod autentic, în condiţiile în care inserţiile diaristice ale discursului ar fi putut genera artificialitate: „legat la ochi în faţa oglinzii/ faci semne cu limba/ tai lemne îţi sare o bucată/ drept în faţă/ în capul meu mă consum pentru orice/ îmi place să-mi frec corpul de/ gresia caldă a casei de la ţară“. Tot aşa, juxtapunerile auctoriale sunt păstrate în limitele „sigure“ ale poeticităţii: „[(...) dacă nu mă vei ajuta să completez/ ceea ce am reuşit să aflu/ voi fi nevoit să mă descurc singur/ va fi cel mai dureros proiect/ de creative writing]“.
          În atenţie motor etc., printre puţinele poeme din acest volum care mai abordează tema familiei, Andrei Dósa îşi amplifică discursul minimalist şi găseşte o rezolvare stranie, dar extrem de productivă, spre a-şi încheia, parcă, primul ciclu al volumul său de debut, într-un sul de linoleum: „să pierzi aproape totul/ dar să rămână ceva în urmă să rămână un sens/ vocea mamei şi vocea tatălui/ în proporţii perfecte ca başii şi înaltele [...] el şi ea să te îmbrăţişeze/ dar nu pleca acum nu fugi/ mai stai mai stai nu vezi/ ce bine conservat eşti/ cum se usucă pe tine saliva mamei/ şi sudoarea tatălui/ ei bine când se va usca şi sângele/ o să te mănânce gândăceii“.
          Rămân, în schimb, supărătoare cugetările sapienţiale răspândite pe întreaga suprafaţă a volumului. Aceste poeme, de un minimalism slab, obosit, nu fac decât să stârnească o senzaţie de discurs aproape ostentativ superfluu. Dincolo de evidenţa spoirii forţate cu poeticitate, nu poţi scăpa de senzaţia că, uneori, Andrei Dósa vrea să încerce şi haina filosofului, prin abstractizări care mai mult dăunează economiei volumului şi pentru care autorul ar putea fi acuzat de didacticism poetic. Căci iarăşi, ca mulţi alţi poeţi de vârsta lui, Andrei Dosa „aşteaptă să se întâmple ceva“. De la meditaţii teoretice pe marginea „creative writingului“ – „Trebuie să reconstitui toate scenele/ aşa cum şi le aminteşte el,/ să intuieşti unde a deformat,/ unde supraexpune bucătăria sordidă/ şi face reclamă la fericirea domestică,/ momentele în care-şi bagă singur bliţul în ochi.// Trebuie să corectezi pe parcurs, ceea ce înseamnă/ să refaci împreună cu el toate mişcările/ şi toate procesele mentale, să-i cureţi/ emisferele de licheni, cum spunea A. M.“ – şi până la discursuri cu tentă aforistică: „banii munca şi familia sunt fantasme puternice/ transformate-n realitate de milioane de oameni în fiecare clipă“, aceste poeme nu îşi pot găsi în chip fericit locul într-un volum dotat generos cu foarte bune poeme confesive, erotice şi de atmosferă.
          Iar privitor la atmosferă, trebuie spus că Andrei Dósa reuşeşte foarte bine să-şi inducă momentele de autocontaminare cu tente de punk moderat sau rock alternativ. Pentru cititorul cu o minimă propensiune spre această atmosferă, versuri precum: „am scobit/ un pepene şi am/ făcut sex/ am ieşit în natură/ [...]/ am urmărit pata de soare/ făcută cu oglinda de un copil/ sperând că voi descoperi o plajă/ un paradis tropical/ aveam tot dreptul să fiu nemulţumit/ ca un străin în cel mai prost restaurant/ din oraş/ vara nada surf“ pur şi simplu nu au cum să deranjeze dacă sunt asociate cu soundtrack-ul sau atitudinea potrivite.
          Revin totuşi la versurile teoretizante din poemul bovaric jurnal, care pare, după toate indiciile, să ne ofere cheia întregului volum: „[(...) dacă nu mă vei ajuta să completez/ ceea ce am reuşit să aflu/ voi fi nevoit să mă descurc singur/ va fi cel mai dureros proiect/ de creative writing]“ – căci Nada e, înainte de toate, un proiect, şi trebuie citit ca atare. La un autor care promitea încă din volumul de debut (unde a avut parte de una dintre cele mai entuziaste receptări din ultimii ani), după un veritabil pit stop pe un teritoriu (citeşte topos) pe cât de familiar datorită contaminării pop culture, pe atât de străin şi disjunct protagonistului din American Experience (de aici şi confuzia generată de percepţia naivă, pe care critica a considerat-o, pe nedrept, ca fiind o falsificare), Nada, cu toate micile sughiţuri (acceptabile, în fond, pentru că talentul lui Dósa nu poate în niciun chip să fie contestat), e un proiect liric al cărui mesaj promite, mai departe, o evoluţie poetică fericită. Pentru că ceea ce Dósa n-a uitat să fructifice totuşi e aceeaşi abilitate de a transforma decupaje, la o primă vedere banale, în adevărate evenimente: „seara mă uit la un film porno/ am nimerit unul est-european/ echipa de filmare a uitat geamul deschis/ se infiltrează zgomotele străzii/ atunci mi se face dor de viaţa adevărată“.

Radu Modoc

Dósa, in the fast lane (Andrei Dósa, American Experience)

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)