„Lumea-i visul sufletului nostru“

George Neagoe



          Solenoid (Humanitas, 2015), recenta scriere de Mircea Cărtărescu, respectă reţeta autorului. Cel mai titrat şi mai influent prozator român în viaţă ocoleşte superlativele. Cotidianul şi minunea se sudează ca siamezii. Esenţială nu este natura (intrinsecă a) întâlnirii, ci receptarea ei. Opera lui Mircea Cărtărescu – termen inoportun, dar inevitabil – arată însuşiri grandioase, de factură romantică. Chintesenţa se găseşte, probabil, în Sărmanul Dionis de M. Eminescu: „În faptă lumea-i visul sufletului nostru“. Realitatea se modelează după felul cum o primim. Însă atitudinea faţă de propria lume ficţională denotă prudenţă. Naratorul rămâne rezervat în relaţie cu relatările personale, insinuându-i cititorului să adopte aceeaşi postură: „Faptele mele vor fi, deci, fantomatice şi străvezii şi indecidabile, dar în niciun caz ireale“ (p. 92). Pactul de lectură se întemeiază pe principiul cum grano salis. Este celălalt nume al polifoniei. Istorisirile se reiau, pe rând, rectificate, îmbogăţite, împovărate. Domină traumele igienei corporale: iritările pielii, vizitele la dentist, tuberculoza şi injecţiile. Se stabilesc dependenţe. Îl îngrozesc medicii, dar e ocrotit de labirintul spitalelor. Într-o cutiuţă transparentă păstrează dinţii de lapte, ca pe nişte relicve dintr-un timp înfrumuseţat cu bisturiul şi cu freza. Vocea amintirii şi cea a ficţiunii îşi repetă nedeosebite obsesiile, nereuşind să scape de pacostea lipsei de sens din „viaţa mea translucidă“ (p. 279).
          Aşa cum am precizat, tehnica implică reacţii contradictorii. Deşi îi displac insectele şi creaturile larvare, eroul îşi analizează organismul ca un entomolog, împărtăşind pasiunea cu Eliade şi cu Leonid Dimov. Momentele fantasmagorice – explorarea halei industriale dezafectate şi a Institutului Medico-Legal „Mina Minovici“ – sunt treceri prin portaluri multidimensionale. Grotescul şi sublimul întâlnirii cu fiinţe diforme poartă stigmatele cărţii lui Viktor Pelevin, Generaţia P. Istorisirea subiectivă, spusă de protagonistul cu onomastică nedeconspirată, un scriitor cu vocaţie neîmplinită, nu trebuie acceptată doar din simplul motiv că nu există o perspectivă concurentă. Pietricica aruncată de prozator ar fi că personajul principal, fost membru în Cenaclul Lunii (Universitatea din Bucureşti), după o întâmpinare zeflemist-demolatoare a poemului Căderea (care, cum ştim, deschide volumul de versuri Faruri, vitrine, fotografii, 1980), şi-a pierdut definitiv posibilităţile artistice. Totuşi, Solenoid nu înfăţişează biografia contrafactuală a celui ce i-ar fi putut lua locul lui Mircea Cărtărescu. (Regăsim tema în câteva proze de Henry James.) Raţionamentul e, potrivit însemnărilor mele, altul: X vrea să devină A (voinţa individuală); X nu a ajuns A din pricina intervenţiei altora (destinul); în consecinţă, nu s-a ales nimic de X, pentru că A era ultima şansă de a fi om deplin. Personajul îşi poartă crucea ca şi cum ar fi răstignit, deşi i se arată semne că s-ar număra printre „aleşi“, de vreme ce pe el, dintre gemeni, l-a selectat biologia: „Un copil născut fără o mână sau fără un ochi n-ar putea fi mai buimăcit de ce i-au făcut zeii decât m-am simţit eu, fără Victor, întreaga mea viaţă“ (p. 161).
          Nimerind profesor la Şcoala Generală nr. 86 din Capitală („în fundul Colentinei“, p. 73), povestitorul ne atrage în capcană. Impune senzaţia că, înainte de seara nefastă de 24 octombrie 1977 (ulterior data ar fi noiembrie 1977, p. 277), tânărul cu plete eminesciene şi mustăcioară roşiatică atinsese magistratura. „Căderea era nu un poem, ci Poemul“ (p. 31), pentru că reflecta o imensă experienţă intelectuală („Când deschideam gura, vorbeam în citate din autorii mei preferaţi“, p. 32), concretizată în capodoperă: „Era, în fine, singurul poem care făcea universul inutil, îl trimitea la muzeu, cum locomotiva electrică o trimisese pe cea cu aburi. Exista Căderea, în care pâlpâia şi trosnea cu o flacără veşnică Totul“ (p. 32-33). Pe de o parte s-ar afla mândria. Pe de alta s-ar întrezări naivitatea. Nu e cazul să optăm pentru o interpretare. Extremele se omogenizează. Cheile sunt pe masă. Majoritatea se potrivesc. Totuşi, ţinute în braţe, provoacă lăcomie şi, până să deschidem lacătul, ne încurcăm în socoteli. E rezultatul faptului că profesorul eşuat la marginea Bucureştilor nu se întâlneşte cu evenimentele, ci se confruntă cu ele. Contactul, mereu neaşteptat, înseamnă jupuire, tatuare, năpârlire şi disecţie. Masochismul, traumele, maturizarea şi luciditatea sunt frânghiile care sfârtecă sufletul trupesc (schimbând sintagma Hortensiei Papadat-Bengescu). Tânărul cadru didactic întoarce pe toate feţele lucrurile independente de voinţa lui. Se consideră omul căzut în clipa nefavorabilă. E relevant episodul când, spilcuit şi primenit, băieţelul ruşinos de 7-8 ani nimerise în meciul-şcoală, organizat de clubul de fotbal Dinamo pe un teren mocirlos (p. 264-265).
          Împovărat de comentariile din şedinţa cenaclistă fatidică, dascălul se consolează cu butada că potenţialul nemanifestat (corespunzător) nu fusese sădit sau achiziţionat: „Un răspuns, poate mai adevărat decât altele, ar fi deci chiar ăsta: n-am ajuns scriitor pentru că n-am fost, de la-nceput, scriitor“ (p. 52). Jocul este mai degrabă livresc decât emoţional, reactualizând sentinţa sarcastică a lui M. Sadoveanu despre cursanţii Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“ (1950-1955). Inconsecvenţa afectelor personajului  bulversează. Neştiind ce simte, inventează ipoteze, abandonându-le după formularea premiselor: „Nici măcar nu pot face, în cazul anomaliilor mele, distincţia între vis, amintiri străvechi şi realizate, între fantastic şi magic, între ştiinţific şi paranoic. Bănuiala mea este că, de fapt, anomaliile mele îşi au sursa în zona minţii în care distincţiile astea nu funcţionează, iar zona asta a minţii mele nu este decât o altă anomalie“ (p. 90-91). Deşi dă semne vădite de claustrofobie, îi place să se ascundă între cărămizi. Condiţia lui seamănă cu cea a întemniţaţilor care, învăţând să supravieţuiască în celulă, nu se mai adaptează în libertate: „Viaţa mea are o singură axă: acasă şi la şcoală, aşa cum cei cu coloană vertebrală fracturată sunt zidiţi într-un corset de ghips“ (p. 397). Rostirea însingurată invită la comuniune. E teroarea celui descumpănit, care nu-şi dă seama că aşteaptă providenţa. Cartea ia naştere din nevoia de colaborare. Chemarea complicilor e agreabilă. Nume, spaţii, zvonuri, reacţii, senzaţii se rostogolesc în glanda pineală, dând impresia că tuturor ni s-ar fi petrecut deja.
          Empatia autorului cu lectorul e o îmbrăţişare. Solenoid conţine resurse generoase de naturaleţe. Consimţând că prozatorul răspunde întâi intereselor alterităţii, cititorul se lasă târât în paradoxul lui Ahile şi al broaştei-ţestoase. Naratorul pretinde că notează într-un jurnal (ceea ce ar presupune stângăcii, neglijenţe, fierbinţeală), dar scrie netezit, fiind o entitate din hârtie. Când e marginalizat la Cenaclul Lunii, poartă vestimentaţia scriitorului din Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. Referinţa nu necesită explicaţii suplimentare. Mai importante pentru poziţia livrescă ar fi trecerile degajate de la o reflecţie despre condiţia umană la un portret pestriţ al unui coleg de şcoală, de la o vagă mărturie despre un savant nerecunoscut (Mikola, părintele solenoidului) la descrierea mahalalei bucureştene dinainte de 1977. Mircea Cărtărescu adună mărgelele şi ţine deoparte aţa înfiptă în ac. Nu le aşază într-o noimă. Regula jocului e avantajoasă pentru construcţia Solenoidului. Fluiditatea textului, conferită de aşa-zisa oralitate, aduce succes de public. Temperatura constantă a imaginaţiei eterogene stârneşte nedumeriri despre etajele valorice. Sunt şi alte şiretlicuri. De pildă, titlul. Solenoid trimite, prin analogie, la teroid. Este corpul geometric care, după geografi, ar descrie potrivit forma planetei. Teroidul defineşte unicitatea Pământului – bombarea la Ecuator şi turtirea la poli. Magnetismul cărţii, sugerat şi de sinonimia între solenoid şi bobină, semnalează o ruptură epistemică. Prin imersiuni pseudoştiinţifice sunt aduşi laolaltă judecătorii lui Giordano Bruno şi adepţii lui Carl Sagan. Şi, dacă nimeni şi nimic nu e inept în cartea lui Mircea Cărtărescu, nu ar fi deplasat să bănuim, recurgând la etimologiile populare (folosite de narator), că solenoidul este corpul astral, cu poli magnetici inversaţi faţă de axa nord-sud a Terrei, care s-ar învârti în jurul planetei noastre.
          Scrierea lui Mircea Cărtărescu vesteşte înduhovnicirea în semnificaţii desprinse din epistolele pauline.

George Neagoe

„Lumea-i visul sufletului nostru“ (Mircea Cărtărescu, Solenoid. Editura Humanitas, 2015)

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)