„Camera interzisă“

Mircea Cărtărescu



          A întrebat cineva dacă Marta a vorbit prea mult. Eu aş fi vrut să vorbească la nesfârşit, să o tot ascult, pentru că o asemenea lectură empatică a unei cărţi n-am mai auzit de foarte multă vreme. Venită de la un spirit mai curând sceptic şi lucid, aşa cum o ştim cu toţii pe Marta, o asemenea interpretare constituie pentru mine consacrarea supremă. Îi mulţumesc Martei foarte, foarte mult pentru cuvintele ei atât de calde.
          Dar ceea ce vreau eu să vă spun în primul rând, lucrul cu care vreau să-ncep, este că mă simt foarte bizar în faţa dumneavoastră. Şi, ca să pot să vă arăt în ce fel mă simt, mă gândesc la un film pe care probabil că l-aţi văzut cu toţii pe vremuri (pentru că se dădea la Cinematecă, aceasta fiind singura noastră posibilitate, pe-atunci, de a vedea filme cu adevărat bune), Farmecul discret al burgheziei, al lui Buñuel, unde una dintre scene mi-a amintit realitatea neverosimilă din seara aceasta. Nişte simpli burghezi iau cina într-o sufragerie şi deodată se dă o cortină de o parte şi de cealaltă şi ei se pomenesc pe o scenă, cu sute de spectatori care se uită la ei. Şi rămân cu gura căscată. Este acea senzaţie de – ştiu eu? – straniu şi neverosimil pe care o ai în vis. Este pentru mine un fel de vis să văd că atât de multă lume a venit în seara aceasta, probabil luându-mă pe mine drept pretext de socializare... Pentru că, vă spun cu cea mai mare sinceritate, nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Sigur că mi s-a mai întâmplat să fiu în asemenea situaţii, dar de fiecare dată am avut această senzaţie de vis. Dacă mă trezeşte cineva din somn în miez de noapte şi mă-ntreabă ce sunt eu, cum mă pot defini, cine sunt eu cu adevărat, nu pot să-i spun decât: „Sunt un student“. Eu asta sunt, asta mă simt, asta am fost întotdeauna. Evoluţia mea mentală – dacă se poate vorbi despre aşa ceva –, s-a oprit undeva pe la 22-23 de ani. Când eram membru al Cenaclului de Luni veneam să-mi citesc textuleţele, versurile, să ascult versurile colegilor mei, să ne confruntăm cu marele critic, să ieşim după aceea la o bere, să facem drumuri prin ţară, ca să ne cunoaştem congenerii – „comorienţii“, cum spunea cineva pe vremea aceea... Aşa am ajuns şi la Cluj, unde, prima dată când am ieşit din căminul unde eram cazaţi, după cinci minute l-am întâlnit pe domnul Ion Pop, care era un om de 30 de ani în acea vreme, avea copii mici şi ducea într-o plasă nişte borcane de gem. Aşa l-am întâlnit pe domnul Ion Pop, care scrisese despre mine extraordinar de frumos şi cu care aveam o corespondenţă adevărată (pe hârtie, nu cum sunt mailurile acuma). Când m-a văzut, mi-a spus: „Ăsta e gemul politic!“ Pentru că pe-atunci scrisesem o poezie oarecum mai obraznică în care vorbeam despre gemul politic al vremii. Acolo am rămas întotdeauna. Nu ştiu cum au trecut 35 de ani de atunci, nu ştiu cum voi împlini 60 de ani anul acesta (mi se pare de asemenea un vis), nu ştiu când am scris cărţile pe care le-am scris, nu-mi aduc aminte. Vă spun cât se poate de sincer acest lucru. Nu-mi aduc aminte de asemenea cum am scris Solenoid. Solenoid, ca şi Orbitor, ca şi Travesti, ca şi multe altele dintre cărţile mele, s-au scris într-un fel de atmosferă de vrajă, într-un fel de atmosferă de vis. E asemenea dicteului automat al suprarealiştilor. Nu am ştiut nicio clipă ce vreau să spun, unde vreau să ajung, cum am să mă descurc, deschizând o mulţime de linii narative fără să ştiu cum o să le închid şi ce o să fie cu cartea aceasta.

          Îmi amintesc ce am făcut între timp. Îmi amintesc că o parte din carte am scris-o în Bucureşti, altă parte am scris-o la Berlin. Finalul l-am făcut la Berlin, într-un stres îngrozitor. Mi-amintesc drumurile prin ţară pe care le-am făcut, vacanţele la Sângeorz-Băi, altele la mare, dar nu-mi amintesc când am scris fiecare parte din cartea aceasta. Nu aş vrea să vorbesc foarte mult, pentru că aş vrea să fie o întâlnire interactivă până la urmă şi să ajungem cât de cât să ne cunoaştem (deşi ne-ar trebui un spaţiu mult mai mare de timp pentru asta). Mă gândesc că, iarăşi, punctul meu de vedere din timpul acestei întâlniri seamănă cu unul dintre fragmentele din jurnalul scriitorului pe care eu îl iubesc cel mai mult, pe care-l consider statuia din vârful edificiului literaturii, şi anume Franz Kafka. El spunea cam următorul lucru: „Cineva a decupat o bucată din osul craniului meu, undeva la ceafă. Şi s-a format un şir de oameni care aşteaptă la coadă ca să privească în creierul meu“. Şi continuă: „Ce mă deranjează e că nu pot fi eu însumi unul dintre ei“. Spectacolul acesta este permis tuturor, în afară de mine însumi. Iarăşi este o situaţie care mi se pare foarte familiară. Toată lumea poate citi această carte, care acuma există, se vinde la librării, în afară de mine însumi. Această carte îmi este interzisă tocmai mie, deşi conţine substanţa mea interioară. Aceasta se-ntâmplă datorită faptului că procesul prin care eu scriu şi prin care mi-am scris toate cărţile este un fel de proces orb în care încerc să ajung la final lăsându-mi mintea cât mai liberă. Mă simt ca un jocheu care călăreşte un cal mult mai mare şi mai puternic decât el. Ba aş putea spune: cu cât jocheul este mai mărunt, mai uşor, cu atât el contribuie mai mult la victoria în cursă. Calul este cel care câştigă cursa. Calul, adică mintea uriaşă pe care toţi o avem şi pe care eul nostru este numai o insuliţă. O mică excrescenţă în acest ocean, în acest Solaris interior, cum ar fi spus Tarkovski. Mintea noastră ştie mult mai bine decât noi ce are de făcut, ea e cea care se manifestă plenar în vise. Corin Braga, care este il miglior fabbro din acest punct de vedere, ştie lucrul acesta mult mai bine decât mine. Mintea noastră este mai deşteaptă decât noi, mai minunată decât noi, are propriile ei mobiluri, pe care noi nu le ştim, şi câştigă cursele în locul nostru. Foarte important (am învăţat asta din experienţa de-o viaţă) este ca scriitorul să se comporte asemenea jocheului: să lase calul cât mai liber. Să-l atingă cât mai rar cu cravaşa, să tragă cât mai rar de hamuri, să-l lase să se-ndrepte unde vrea el. Ideal ar fi ca jocheul (şi uneori am simţit şi eu această situaţie magică) să leviteze deasupra calului. Să nu-l atingă absolut deloc, de-a lungul întregii curse. Atunci calul ar putea ajunge netulburat la potou şi-ar putea câştiga cursa singur. Deci cu cât forţa care te ajută este mai mare şi cu cât eşti tu mai mic (aşa cum spunea Ioan Botezătorul despre Iisus: „Pentru ca el să crească, trebuie ca eu să scad“), cu atât mai multe şanse sunt ca o operă de artă, o sonată sau un tablou, sau un roman, sau un poem, să iasă cu adevărat bine. Îi mulţumesc deci acestei entităţi, care nu sunt eu însumi (nu mă pot lăuda cu nimic, nu contribui cu nimic la toate lucrurile acestea). Îi mulţumesc acestei entităţi care câştigă cursele în locul meu. De pierdut, le pierd doar eu însumi.
           Vă spun acum câteva lucruri despre cum am scris concret această carte. Ea nu este singură şi nici n-ar fi putut exista singură. Ea face parte dintr-un fel de grup de trei cărţi, scrise de-a lungul a 30 de ani, un grup care începe cu micul şi ignoratul roman Travesti. Este Cenuşăreasa scrisului meu, o carte la care nu prea se referă criticii, pe care o ignoră şi publicul în mare măsură, dar care pentru mine a fost fundamentală, pentru că m-a învăţat ce este curajul artistic. Este prima mea carte în care am simţit cu adevărat că trebuie să am curaj ca să reuşesc să spun ce aveam de spus. Continuând apoi cu Orbitor şi a treia fiind Solenoid. Aceste trei cărţi alcătuiesc un fel de – ştiu eu? – portret interior al minţii mele, şi într-un fel sunt foarte unite între ele. Cred că rareori s-au văzut cărţi ale aceluiaşi autor mai puternic îngemănate între ele, mai puternic înrudite. Orbitor n-ar fi putut exista în niciun fel fără Travesti, pentru că acolo, în Travesti, este portalul prin care am putut intra în mine însumi. Acolo am putut să înţeleg prima dată că mintea mea este ca acel palat din poveşti unde se poate intra în toate camerele, în afară de una singură: camera interzisă, camera în care se află monstrul. Travesti a fost prima mea încercare de-a intra acolo şi de-a ieşi viu. A fost prima provocare pe care eu mi-am adresat-o mie însumi. După această primă încercare, care din punct de vedere psihologic – dincolo de eşecul sau succesul cărţii propriu-zise – a-nsemnat enorm pentru mine, am îndrăznit să scriu trilogia Orbitor.

          Această carte, care mi-a luat paisprezece ani, am început-o având doar două lucruri în minte: şi anume că trebuie să fie o carte de cel puţin 1000 de pagini (era un lucru esenţial pentru mine) şi al doilea lucru a fost să se numească Orbitor. Din cuvântul „orbitor“, urma să rezulte o carte, aşa cum făceau suprarealiştii de foarte multe ori, cum a făcut Roussel în Impression d’Afrique, de exemplu: dintr-un nucleu care putea fi un singur cuvânt sau o singură frază, se desfăcea până la urmă o întreagă operă. Tot romanul Orbitor se cuprinde în cuvântul titular. Aş putea face o analiză acum (dar ar fi foarte plicticos) în faţa dumneavoastră, din care s-ar vedea cum fiecare pagină din acest roman iese din cuvântul „orbitor“ ca dintr-un ghemotoc de origami, pe care-l arunci în apă şi din el se desface un lotus sau o lebădă... Din structura acestui cuvânt şi pe aproape 1500 de pagini, să nu uităm, pentru că spaţiul este esenţial, acest ghemotoc s-a desfăcut în romanul Orbitor. Am scris deci acest roman fără să ştiu nimic altceva, scriind cursiv, fără ştersături, fără adăugări, fără pagini rupte, adică fără niciun fel de editare, de la primul cuvânt la ultimul său cuvânt. În ce fel, nu mă-ntrebaţi, că nu ştiu să vă spun, dar am dovada acasă: cele trei caiete în care am scris acest roman.
          În momentul în care am terminat Orbitor, adică în care am scris ultima pagină a ultimului volum din carte, am rămas cu gura căscată. Pentru că mă obişnuisem să trăiesc în această carte. Ştiam că-n fiecare zi trebuie să scriu... Aşa cum mama împletea pulovere, trebuia şi eu să adaug câte-un peticel la această carte, să mai scriu o pagină sau două în fiecare dimineaţă (scriu numai între zece şi douăsprezece dimineaţa). Nu scriu niciodată mai mult de o pagină şi jumătate, maximum două pagini deodată. Aşa eram obişnuit să trăiesc. Cum scria T.S. Eliot, „Îmi măsuram viaţa cu linguriţe de cafea“. Şi eu îmi măsuram viaţa cu pagini din Orbitor. În momentul în care paginile s-au terminat, am rămas, cum vă spuneam, cu gura căscată, extrem de nefericit, ca şi când mi s-ar fi terminat o căsnicie. Sau ca şi când casa în care am locuit 14 ani ar fi luat deodată foc şi ar fi ars până la temelii. Ce-aveam să fac mai departe?
          Timp de patru ani şi jumătate n-am avut un răspuns la această întrebare. Şi când spun că n-am avut un răspuns, înseamnă chiar acest lucru: adică nu am scris niciun rând adevărat. Sigur, am mai scris articole, am scris lucruri academice, eseuri, dar n-am mai scris un rând care să mă reprezinte, care să mă satisfacă şi care să creeze o lume rotundă. Am trăit fără lume. Aşa cum crabii care-şi adăpostesc pântecul moale într-un ghioc ies din el când năpârlesc şi sunt pentru o vreme foarte vulnerabili. Oricine-i poate ataca şi ucide. Trebuia neapărat să-mi găsesc imediat un nou ghioc. N-am reuşit acest lucru multă vreme, eram disperat. Ţin minte că pe-atunci mi-a venit în vizită Bruno Mazzoni, un foarte drag prieten al meu. Stăteam pe terasă amândoi şi beam câte-o bere. Şi el m-a întrebat: „Cum te simţi acum, când ai terminat cartea asta uriaşă?“ I-am răspuns: „Acum ştiu de ce s-au sinucis atâţia scriitori“. And I meant it. Chiar aşa mă simţeam, fără niciun sens în lume. Pentru că eu nu scriu ca să public cărţi. Scriu ca să trăiesc într-o carte. Şi ca să-nţeleg ceva din lume. În paranteză fie spus, niciodată n-am înţeles nimic până când n-am scris despre lucrul respectiv... Dacă mă-ntrebaţi acum: „Ce părere ai despre problema emigranţilor?“, vă spun că nu ştiu. Ar trebui să scriu un articol despre asta ca să ştiu ce părere am.
          Şi, disperat, m-am gândit la câteva subiecte pe care le-aş fi putut aborda mai departe. Sigur că nu mai aveam nicio speranţă să scriu vreodată ceva ca Orbitor sau ca alte cărţi ale mele. E o foarte slabă şansă ca după 50 de ani să mai scrii ceva cu adevărat important. Şi atunci, cuprins de disperare, am încropit repede câteva planuri. Pentru mine un „plan“ nu înseamnă un sinopsis, ci mai curând un sentiment puternic, ceva neverbalizat. Unul dintre ele a fost un roman pe care l-am abandonat apoi cu totul, care s-ar fi numit Bright eyes, altul a fost un alt roman numit Theodoros. Şi-apoi aveam, de 20 de ani, un fel de vagă idee că ar fi trebuit să scriu ceva numit Anomaliile mele sau Viaţa mea nocturnă (ezitam între aceste două titluri), şi care ar fi trebuit să fie un fel de radiografie sau autoscopie onirică a peisajului meu interior, a vieţii mele interioare. După patru ani şi jumătate de ezitare dureroasă între aceste subiecte m-am hotărât brusc să-ncep cu cel care mi s-a părut cel mai uşor de făcut: Anomaliile mele.

          Şi-am început să scriu Anomaliile mele. Am scris vreo trei ani de zile la această carte. Adică am reluat tot materialul din Orbitor şi din alte cărţi ale mele, încercând să adaug la el şi alte zone ale vieţii mele, ale biografiei mele reale, pe care nu le folosisem până atunci în roman. De pildă experienţa de profesor la o şcoală generală din Bucureşti, de la capătul Colentinei. Sau o altă experienţă despre care nu mai scrisesem, internatul de la Voila. Când eram copil m-am îmbolnăvit de plămâni pentru că mama, săraca (provin dintr-o familie foarte modestă), cumpăra lapte de la cineva care avea o vacă, iar vaca aceea avea bacilii tuberculozei. Aşa încât, pe la vârsta de 8 ani m-am pomenit la preventoriul de la Voila, unde am stat doi ani de zile în mijlocul unei păduri care pe vremea aceea mi se părea fabuloasă. Aveam deci lucruri despre care nu scrisesem până atunci. Am început cu anomaliile mele, cu vise de toate felurile, cu povestea vizitatorilor, care e absolut reală şi m-a năucit o vreme, şi alte lucruri de felul acesta. Până când, după vreo 250 spre 300 de pagini scrise, am început, foarte încet, să-nţeleg că scriam de fapt altă carte. Nu mai scriam Anomaliile mele, de fapt apăruseră, din această magmă, din acest plafon iniţial al anomaliilor de toate felurile, una mai bizară decât alta, un fel de schele, un material tare. Nu mai era materialul clisos în care mă complăcusem până atunci. Deodată acel material trecuse printr-un fel de schimbare de fază cuantică. Aşa cum apa îngheaţă şi îşi schimbă starea. Aşa cum gheaţa sublimează şi devine abur. Nu mai scriam aceeaşi carte. Am fost extraordinar de bucuros să înţeleg asta. Pentru că până atunci aveam sentimentul că scriu Orbitor volumul IV. Ceea ce nu aş fi vrut cu niciun chip. De fapt, aş fi preferat să scriu absolut orice, fie şi o imbecilitate, dar nu Orbitor volumul IV. Şi schelele acestea până la urmă s-au intersectat, s-au împletit în toate felurile, s-au augmentat cu noi şi noi poveşti, cu noi şi noi episoade, până când au început cu încetul (iarăşi – foarte încet) să conveargă. Pe la pagina 600-650 ele încep încet-încet să-şi arate de fapt unitatea. Să arate natura lor asemănătoare, dacă nu chiar identică pe un plan mai înalt. Şi au început să conveargă, iar eu am căpătat încredere în cartea asta. Ca atunci când păşeşti pe gheaţă şi la început gheaţa trosneşte, dar din ce în ce mai mult, înaintând pe lac, vezi că ea se-ngroaşă şi te ţine. Am început să-nţeleg ce vreau să spun, despre ce e cartea asta. Dar n-am ajuns cu adevărat la o imagine limpede a ei până pe la pagina 700. Cu o săptămână înainte de-a începe să scriu, n-aveam niciun final, nu aveam soluţie. Cum spui tu, Marta: eram în coadă de peşte. Care era de fapt ieşirea? Ce trebuia să facă personajul? Să iasă pe acea poartă şi să ajungă pe o spiră mai înaltă a existenţei? Sau să rămână cu semenii lui acolo? Cu iubirea lui, cu copilul lui, exact aşa cum ai spus tu. Finalul mi-a venit deodată, cred că am văzut un film al lui Miyazaki într-o seară, cu oraşul zburător. Mi-am mai amintit şi de Laputa a lui Swift. Într-o zi am avut viziunea oraşului zburător, a Bucureştiului care se desprinde de pe fundaţiile lui şi zboară. Atunci am înţeles la ce erau buni şi solenoizii. Atunci am înţeles de fapt cartea. Şi cred că nici cititorii nu vor înţelege cu adevărat cartea decât citind capitolul final. Am sentimentul că, lăsând cartea la jumătate, sau la o treime, sau la trei sferturi, ar fi păcat. Pentru că, de fapt, cartea aceasta este ca nişte petale curbate de metal, unite în vârf cu un singur şurub. Există un singur şurub care uneşte întreaga carte. Şi fără care, de fapt, totul recade la orizontală. Numai acel şurub final este cel care dă verticalitate şi sagitaritate (nu ştiu dacă se poate spune aşa) acestei cărţi. În momentul în care am ajuns la final, am rămas iarăşi cu gura căscată, pentru că mi-am dat seama că aşa trebuia să fie cartea. Nu putea fi în niciun alt fel. Şi-atunci, cum fac de obicei, i-am mulţumit lui Dumnezeu că am scos-o la capăt şi de data asta, fără să o iau razna chiar de tot şi lăsând în urmă un lucru care poate bucura şi pe alţii, care poate aduce poate puţină tulburare, puţină bucurie, puţină consolare foarte multor oameni. Orice scriitor scrie în primul rând ca să fie iubit. Este un secret ascuns cu multă gelozie de cei mai mulţi scriitori: scriu ca să fie iubiţi. Chiar când scriu lucruri detestabile, chiar când scriu lucruri cinice, chiar când scriu lucruri sadice. Totuşi, ei în secret vor să fie iubiţi de oameni. Vor să găsească nişte semeni, nişte oameni cu o minte care rezonează într-un fel cu a lor...
           Deocamdată mă opresc aici şi v-aş ruga, dacă aveţi întrebări sau comentarii...

                                                                                        *
          [I se înmânează invitatului o listă cu mai multe întrebări.]
          Acum m-aţi prins ca la şcoală, că v-am spus de fapt un discurs învăţat pe de rost şi că la testul-grilă n-o să ştiu ce să răspund... Dar am un alibi, că n-am ochelarii la mine... Totuşi înţeleg destul de bine ce scrie aici.
          – Dragă domnule Cărtărescu, romanul Solenoid ne aduce în faţă un personaj care scrie, dar care declară despre sine că nu e scriitor şi că e omul care-şi poate permite să spună adevărul, şi anume îl poate spune tocmai pentru că nu este scriitor. Cât de grea a fost despărţirea dumneavoastră de figura clasică, să spunem canonică, a scriitorului şi cum aţi reuşit dumneavoastră să vă despărţiţi de ea?
          – Faptul că sunt aici, în faţa dumneavoastră, arată că am eşuat în această încercare. Romanul acesta este – fireşte – despre tot ce a spus Marta, este un roman existenţialist, metafizic etc. Dar este şi o carte despre literatură, despre ce înseamnă literatura şi ce înseamnă să fii un autor, sau un artist mai curând. Fireşte, sunt multe speculaţii în această carte (e o carte foarte speculativă şi parabolică), dar un lucru mi-a fost întotdeauna clar: mefienţa pe care am avut-o dintotdeauna faţă de scriitor, faţă de poet, faţă de artist, faţă de toţi oamenii care produc artă. Această mefienţă este foarte veche în cazul meu şi este „vinovată“, de exemplu, pentru faptul că nu trăiesc între scriitori. Am foarte puţini prieteni scriitori (mulţi sunt în această sală) şi întotdeauna m-am simţit foarte sfios şi foarte – cum să spun? – stingher între autori. De asemenea, mă simt sfios şi stingher şi faţă de mine însumi ca om care a publicat cărţi, care participă la astfel de întâlniri, care a luat premii, care – mă rog – participă la joc, la show, să spunem aşa. Mă detest din acest punct de vedere. Întotdeauna mi s-a părut că un artist ar trebui să scrie numai pentru el însuşi. Că un artist adevărat este cel care scrie în afara oricărei receptări, în afara oricărui reflector, în afara ideii de faimă, de celebritate, de – ştiu eu? – discipoli, în afara fabricii de literatură. Este motivul pentru care am o mare admiraţie pentru Kafka. Franz Kafka este unul dintre foarte puţinii scriitori care au răspuns acestor criterii, de-a lungul timpului. Altul este Vergilius. Amândoi şi-au distrus sau au dat ordin să li se distrugă operele la sfârşitul vieţii. Din Kafka a rămas cam 20% din tot ce a scris, restul a fost distrus. Iar Vergilius a dat ordin să se distrugă Eneida, şi numai prin neascultarea acestui ordin de către sclavul lui cel mai credincios avem această scriere. Am o imensă admiraţie pentru artiştii necunoscuţi. Am aflat povestea vieţii şi operei lui Darger de pildă – Henry Darger –, cel care a scris cele mai lungi romane din lume şi care a lăsat o operă picturală formidabilă. Acest Darger a fost, toată viaţa, îngrijitor la un spital din Chicago, pe la începutul secolului XX. Nimeni, niciodată nu a ştiut că el scrie şi pictează. Dădea cu mătura sau cu teul pe culoarele spitalului. N-avea niciun prieten. Nu avea pe nimeni. Nu avea pat în casă. Trăia într-o singură cămăruţă şi dormea cu capul pe biroul plin de desene şi de manuscrise. Numai după moartea sa a fost descoperită o operă colosală, una dintre cele mai mari opere scrise şi ilustrate vreodată. Şi în cartea mea există ideea artistului adevărat, a artistului pur, a artistului care face artă numai pentru a se descoperi pe sine, a înţelege lumea. Nu ca să publice şi să devină faimos. Autorul din acest roman, cel care de fapt scrie romanul (şi aici este paradoxul cel mai mare şi banda möbiană a acestei cărţi) este un om care nu vrea să scrie literatură, care a avut şansa să i se refuze intrarea în angrenajul literar şi care a rămas un diletant. Ideea foarte puternică din punctul meu de vedere a acestei cărţi este faptul că numai diletantul poate face artă adevărată. Numai cel care foloseşte în artă „fuga şchiopului şi bătaia orbului“...
          Eu cred că artă se poate face numai aşa, cu adevărat, şi că faptul că acel autor, care în viaţa obişnuită e doar un profesor de română, scrie până la urmă romanul pe care îl aveţi, mulţi dintre dumneavoastră, în poală, este unul dintre paradoxurile pe care s-a construit această carte. Autorul este în acelaşi timp şi el, şi eu. Este şi idealul, dar şi fiinţa oglindită, care pare identică cu cel din faţa oglinzii, dar de fapt este diametral opusă. Pentru că, dacă ne uităm în oglindă, cel pe care îl vedem are inima în dreapta şi ficatul în stânga. Şi poartă verigheta pe mâna dreaptă. Nu este identic cu noi, ci este inversul nostru. La fel este autorul pe care dumneavoastră-l vedeţi acum în faţa dumneavoastră şi – pe de altă parte – autorul manuscrisului, cel care trăieşte în interiorul cărţii, care se află sub fila manuscrisului pe care l-am scris împreună, aşa cum Michelangelo, stând pe schela lui, picta Capela Sixtină şi, cum scrie în faimosul sonet, îi picau vopselele în ochi. Pe când autorul romanului stă deasupra manuscrisului şi scrie, cele două pixuri sprijinindu-se cu vârful unul pe celălalt.
          O întrebare foarte bună, mergem mai departe.
          – Cum se-mpacă soluţia dumneavoastră din Solenoid, a iubirii faţă de oameni, cu distrugerea Bucureştiului?
         – O întrebare foarte simpatică... Întotdeauna am avut un complex de dragoste/ură faţă de oraşul meu natal. L-am iubit foarte tare, fireşte, şi-l iubesc foarte mult mai departe, dar îl şi detest. Mă enervează. Mă isterizează. Bucureştiul este un oraş isterizant, cum ştiţi şi dumneavoastră foarte bine. Să ştiţi că nici bucureştenii nu-l suportă cu adevărat, cu uşurinţă. Şi pentru ei este ca sula aceea în coaste a lui Iliescu. Şi, pentru că Bucureştiul mă enervează atât de tare de atâtea ori, m-am răzbunat puţin meschin pe el acum, mai întâi transformându-l în ruine, inventând acel arhitect, un fel de Le Corbusier, dar invers: Le Corbusier construia oraşe de oţel şi sticlă pe planşetă. Arhitectul meu s-a gândit să facă Bucureştiul deodată, dar deja ruinat. O fi colaborat şi cu domnul Oprescu niţel, şi până la urmă a ieşit ce-a ieşit. Apoi, m-am gândit că asta nu e de-ajuns pentru câte mi-a făcut Bucureştiul, aşa că l-am şi ridicat la cer şi apoi l-am fărâmiţat, răspândindu-l prin întregul univers, ca să-i fie învăţare de minte...
          – De la Visul la Solenoid, în textul dumneavoastră intră mai multe cunoştinţe ştiinţifice. Vă rugăm să vorbiţi despre cărţile neliterare pe care le citiţi.
          – Cei mai mulţi scriitori citesc numai literatură. Asta este extraordinara limitare a foarte multor confraţi ai noştri. Nu citesc decât literatură, cel mult mărturii de toate felurile... Eu cred că fără o cultură ştiinţifică serioasă – şi nu numai ştiinţifică, ci şi  filozofică, matematică, teologică, cultură generală în sensul înalt al cuvântului, nu se poate scrie nici literatură. Iarăşi ca un fel de confesiune aş vrea să vă spun că primele trei cărţi care mi-au influenţat viaţa şi scrisul nu sunt de literatură.
           Prima este un tratat de parazitologie. Acest tratat l-am găsit în casa gazdei mele, un inginer agronom, pe când făceam practică la orezăriile de la Cochirleni. Şi acest inginer agronom avea vreo trei cărţi la el în casă, toate trei de specialitate, dintre care acest tratat de parazitologie. Uitându-mă pe el, am rămas fascinat. Aveam 16 ani. Nu mai citisem niciodată ceva atât de extraordinar. Erau acolo puricele, păduchele, filoxera, lipitori, larve de toate felurile. Monştri mai teribili decât cei danteşti. Această carte mi-a marcat existenţa: mare parte din biologia asta monstruoasă, demonică din cărţile mele de acolo vine.
          Apoi, un tratat de topologie. Povestea lui, foarte pe scurt, este aşa: am citit odată la Cenaclul din Tei (Cenaclul de Luni fusese desfiinţat şi se transferase la Complexul studenţesc de la Lacul Tei) şi s-a-ntâmplat să asiste şi profesorul Solomon Marcus. Care după aceea a venit la mine foarte încântat şi mi-a spus: „Mi-a plăcut foarte mult ce ai citit. Vreau să-ţi fac un cadou“. Şi a scos un tratat de topologie. Adică de un anumit tip de geometrie, „geometria de cauciuc“ se numeşte metaforic. Acest tratat avea, fireşte, şi ecuaţii, peste care săream fără nicio problemă, dar citeam şi ceea ce era scris în limbaj normal şi care iarăşi m-a uimit şi surprins. Acel tratat nu se referea numai la matematică. Toată embriologia poate fi descrisă prin topologie. Arta origami de care vă spuneam este tot ceva ce ţine de domeniul topologiei. Atractorii matematici sunt şi ei tot de acolo. Toată lumea ştie că solenoidul e o bobină, nu-i aşa? E accepţia din tehnologie. Dar solenoidul este şi o figură topologică în formă de tor. Eu mi-am imaginat acest solenoid ca fiind uriaş, cât să-ncapă sub o clădire. Deci şi acest tratat m-a făcut să citesc foarte mult despre istoria matematicii şi despre matematici în general. Datorez unul dintre capitolele cele mai speculative din carte, şi anume cel despre George Boole, Hinton şi a patra dimensiune, acestui tratat dăruit mie cândva de Solomon Marcus.
          A treia carte a fost una de pură biologie – chiar aşa se şi numea, Biology –, pe care am cumpărat-o de la sala Dalles, fiind student şi având foarte puţini bani în buzunar. Acolo, la sala Dalles, era o expoziţie cu vânzare de carte englezească. Am avut de ales între Ulysses a lui Joyce şi această carte de biologie. N-aveam bani decât ori pentru una, ori pentru alta. Cum e şi situaţia din roman: ori alegi copilul, ori manuscrisul. Am ales atunci să las manuscrisul – adică pe Ulysses –, şi să aleg copilul, Biology. Din ea am înţeles cu adevărat cum este construit corpul omenesc şi ce mecanism moale, extraordinar este.
           Aceste trei cărţi mi-au influenţat întreaga existenţă şi întregul scris. Nici măcar nu pot să spun cine sunt autorii. Nişte anonimi. Bineînţeles că citesc de atunci foarte multă literatură nonfiction.
          – Pagini întregi din romanul dumneavoastră ţipă un singur cuvânt, „ajutor“. Ştim din roman că v-aţi simţit privit, supravegheat de la un alt nivel. Dar v-a răspuns cineva când aţi strigat?
          – Nu, niciodată nu ne răspunde nimeni.Dar sperăm totuşi până la capăt... Poate că însăşi speranţa este răspunsul. Când am făcut prima lectură din Solenoid la Librăria Humanitas, Gabriel Liiceanu mi-a spus: „Toată povestea ta e Cioran pur. E tema lui Cioran!“ A spus asta într-un context pozitiv şi admirativ, dar totuşi mi-a făcut această obiecţie. I-am răspuns: „Nu putem avea experienţa lui Cioran. El a avut propria lui experienţă, subiectivă şi incomunicabilă“. Fiecare om strigă „ajutor“. Cioran şi-a exprimat strigătul lui de ajutor. Iov, de pe grămada de gunoi, a strigat „ajutor“ altfel. Fiecare dintre noi strigă altfel „ajutor“, fiindcă strigă cu propria lui voce, care este unică pe lume. Cele zece pagini de „ajutor“ sunt ca un fel de insulă textuală care arată ce ar fi trebuit să fie cartea asta de fapt: cartea ar fi trebuit să fie 830 de pagini numai cu cuvântul „ajutor“. Dacă aş fi avut curaj, aşa aş fi făcut-o. Cele zece pagini nu sunt decât un eşantion din cartea care ar fi trebuit să fie.
          – Cu sau fără voia dumneavoastră, în Solenoid aveţi un mesaj, iubirea dintre oameni. Aţi fost în mai multe oraşe să vă lansaţi cartea, aţi avut succes. Vi se pare că mesajul v-a fost înţeles corect sau aţi trăit nişte evenimente literare pur şi simplu?
          – Până la urmă răspunsul meu este tot dragostea, aşa cum Marta a văzut foarte bine. Noi nu avem, ca oameni, un alt răspuns. Ca şi durerea, ca şi frica la Cioran... Noi nu putem spune altceva mai mult decât „dragoste“. A spus-o Sf. Pavel cel mai bine din câte s-au spus vreodată, a spus-o Dante, cu „L’amor che move il sole e l’altre stelle“, au spus-o toţi până la urmă. A spus-o Dostoievski în Fraţii Karamazov, în capitolul cu Marele Inchizitor. Noi nu putem să imaginăm un alt final al unei cărţi care se vrea mai mult decât literatură. Dragostea este uşa pictată pe un perete, dar care se deschide cu adevărat. O altă ieşire nu există. Nu te duci într-o altă lume, unde sunt alte fiinţe, cu alte organe de simţ, cu altă psihologie... Ce să cauţi în lumea îngerilor? Ce să cauţi în lumea demonilor? Nu, omul se caută pe sine însuşi, îl caută pe om. În Solaris, un cosmonaut spunea: „De fapt noi nu călătorim în spaţiul cosmic ca să descoperim lucruri noi. Călătorim ca să ne găsim pe noi înşine“.
          – V-aţi declarat repetat şi apăsat drept un om plin de ciudăţenii, de anomalii. Nu v-a fost frică? De obicei, ca-n povestea răţuştei celei urâte, oamenii ciudaţi sunt eliminaţi de oamenii normali, fără niciun scrupul. Şi nu-mi imaginez că-n lumea românească e altfel. Ce vă apără?
          – Lumea românească e cu totul altă poveste, pentru care ar trebui să facem o cu totul altă întâlnire. Sigur că lumea românească este cum este şi are miturile ei fundamentale, care nu sunt Mioriţa şi Meşterul Manole, ci capra vecinului şi povestea din iad cu diavolii care şomează lângă cazanul românilor: niciun român nu iese la suprafaţă, fiindcă-l trag ceilalţi de picioare... Totul e să sperăm că lucrurile se schimbă încetul cu încetul, măcar pentru copiii noştri. Dar vreau să vă spun că şi mie mi-a fost foarte frică în ceea ce priveşte aceste anomalii. Nu e deloc uşor să te trezeşti noaptea ani de zile, timp de cinci-şase ani, şi să vezi mereu pe cineva aşezat pe marginea patului şi care se uită la tine. Câteodată mă simţeam cuprins de un tremur teribil. Nici nu vreau să mă gândesc despre ce era vorba.
          – Credeţi că, dacă aţi fi scris de la început într-o limbă de mare circulaţie, aţi fi avut un alt statut pe plan internaţional?
          – Asta este absolut cert. Un scriitor britanic sau american este de departe favorizat faţă de scriitorii din culturile mici. Gabriel Liiceanu (fiindcă m-am mai referit la el) spune de multe ori acest paradox, pe care mi-l atribuie – dar nu-mi amintesc când i l-am spus –: „Un scriitor de mâna întâi dintr-o ţară de mâna a şaptea nu poate spera să fie mai bine receptat în lume decât un scriitor de mâna a şaptea dintr-o ţară de mâna întâi“. Acesta este un adevăr. Nu ştiu dacă l-am spus eu sau altcineva, nici n-are importanţă, dar este un adevăr. Ca să reuşeşti să te impui şi să-ţi citească cineva cărţile în străinătate, trebuie să fii – aş spune eu – cel puţin de două ori mai bun decât scriitorii lor. Şi nu-i vorba numai de scriitori. Ca să fii privit în străinătate ca un om corect, trebuie să fii de două ori mai corect decât ei. Ca să fii privit ca un om cinstit, trebuie să fii mult mai cinstit decât sunt ei înşişi. Pentru că străinul printre alţi oameni este judecat după cu totul alte criterii.
          – Aţi spus la un moment dat că intenţionaţi să părăsiţi definitiv România. De ce, de la ce a plecat supărarea aceasta extremă?
          – Mă-ntreb cine dintre dumneavoastră nu s-a gândit măcar o dată să plece din ţară. Nu sunt deloc original din punctul ăsta de vedere. Şi eu am avut acest vis: când am fost prima dată în străinătate, imediat după revoluţie, am ajuns direct în Manhattan. Vă daţi seama, veneam din România. Am stat trei luni, am văzut toată America şi când trebuia să mă-ntorc în ţară, pe aeroportul JFK am dat literalmente cu banul. Iar banul a căzut pe partea românească. N-am regretat niciodată, totuşi.
          – Nominalizarea din partea României, de mai multe ori, la Premiul Nobel pentru literatură creează asupra dumneavoastră vreun fel de presiune?
          – Niciun fel de presiune, aceste lucruri sunt doar puţin supărătoare pentru mine, pentru că dau naştere la confuzii. De fapt, nu există candidaţi oficiali la Premiul Nobel. Nu există nominalizaţi pe vreo listă oficială. După 50 de ani listele se desecretizează şi afli că-n locul lui Borges, sau în locul lui Nabokov, sau în locul Annei Ahmatova, a fost ales Şolohov. Dar nu poţi şti niciodată, niciun moment, la cine se gândesc jurorii şi cine e luat în calcule... Deci să nu mai vorbim degeaba, sigur că, aşa, la un pahar de bere, fiecare are şansele lui...
          – Cum se-mpacă meseria de profesor universitar cu aceea de scriitor? Nu sunteţi tentat să deveniţi liber profesionist?
          – Eu sunt profesor pentru că asta e meseria mea. Şi mi-o fac cu simţul datoriei cu care fac toate lucrurile. Îmi place să predau, îmi place să fiu între oameni tineri, între studenţi, dar n-aş spune că este marea pasiune a vieţii mele. Fac acest lucru cu mare plăcere, dar atât.
          – În prefaţa romanului Baladele usturoiului din paradis, aparţinând laureatului Nobel chinez, Mo Yan, există o afirmaţie foarte interesantă întru apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni, în care autorul pledează pentru practicarea acestei forme clasice, romanul de mari dimensiuni. Nu vă îngrijorează faptul că tinerii de azi, tot mai subjugaţi internetului, nu mai citesc romanele-fluviu?
         – Într-adevăr, Mo Yan are dreptate (şi a spus-o T.S. Eliot înaintea lui Mo Yan). Dimensiunea, fie a unui poem, fie a unui roman, este o figură de stil. Alt sunet scoate vioara, alt sunet scoate viola, alt sunet scoate violoncelul, alt sunet scoate contrabasul. Sunt instrumente diferite. Un poem scurt, un haiku, e alt instrument decât Divina Comedie, care e tot poezie. Un roman ca al lui Urmuz, Pâlnia şi Stamate, de patru pagini şi jumătate, este alt instrument decât Război şi pace. Sau decât imensul roman al lui Darger. Deci dimensiunea e importantă. De asta îmi imaginam Orbitor ca un roman mare, pentru că un roman mare poate scoate sunete grave. Urmuz, în patru pagini şi jumătate, fie el şi genial, n-ar fi putut face mai mult decât a făcut. Şi a făcut-o minunat, un fel de scherzo paganinian. Dar sound-ul lui Dostoievski cere spaţii mari.
          Dar în partea a doua, cu tinerii de azi, mă despart complet de Mo Yan (nu ştiu însă cum sunt tinerii chinezi). Eu îi iubesc foarte tare (şi nu vreau să fiu doar aşa, populist), pe tinerii noştri, mă simt apropiat de ei, nu cred că sunt nişte indivizi imbecilizaţi de butonare şi de telefonul mobil şi de alte device-uri. Cred că ei sunt oamenii inteligenţi din ziua de astăzi, cu caracteristicile oamenilor inteligenţi de astăzi. Noi trăim în mijlocul unei revoluţii extraordinare. A treia mare revoluţie din istoria umanităţii: prima fiind revoluţia neolitică de acum 10000 de ani, a doua fiind cea de-acum 250 de ani – revoluţia ştiinţifico-tehnică – şi a treia este aceasta de-acum, în mijlocul căreia trăim cu toţii şi care ne dezorganizează, ne debusolează pe toţi. Nu ştim ce va fi peste zece ani, dar există nenumărate alte mărci ale unei „vesele apocalipse“, dacă-mi daţi voie să folosesc cuvintele lui Scarpetta. Trăim o veselă apocalipsă. O apocalipsă inconştientă, aş spune eu, a fiinţei omeneşti. Şi noi, cei mai în vârstă, care ne-am adaptat lumii computerului, dar mai ales oamenii tineri care s-au născut cu mouse-ul în mână sunt oamenii acestei vesele apocalipse. Nu vreau să spun prin cuvântul „apocalipsă“ că lumea se va termina, că omenirea va dispărea. Vreau să spun că avem sentimentul de sfârşit perpetuu al lumii: este starea psihologică a oamenilor din ziua de astăzi.
          Asta va fi chiar ultima-ultimissima întrebare, pentru că urmează autografele. Poate că dumneavoastră nu aţi dat multe autografe (dacă nu sunteţi cumva ministru) şi nu ştiţi ce-nseamnă acest lucru. Un autograf personalizat înseamnă 30 de secunde pe puţin, ceea ce-nseamnă că aceste sute de cărţi le voi semna în şase sau şapte ore. De aceea vă rog să-mi permiteţi un lucru care de obicei nu se face, dar nu găsesc o altă ieşire: doar să vă semnez cărţile. Pentru că altfel stăm aici până la trei noaptea. Şi vă mulţumesc mult de tot pentru înţelegere.
          – [Întrebare din sală:] Ce sfaturi puteţi da unui tânăr prozator, care vrea să scrie un roman ca Sadoveanu sau ca Vintilă Corbul? Un roman istoric?
          – Îi dau sfatul să nu se apuce. Şi-aşa au scris prea mult aceşti doi autori...

Transcriere de Andreea Nagy şi Ilie Rad

Mircea Cărtărescu

„Camera interzisă“

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)