Alesul

Marta Petreu



         Onorată asistenţă,
         Întâi de toate, îi mulţumesc lui Mircea Cărtărescu că a acceptat mai vechea mea invitaţie, lansată în octombrie anul trecut, să vină la Cluj. Mă bucur că este aici.
          Aş vrea să-i prezint cea mai recentă carte, Solenoid, fără s-o rezum, căci n-aş dori să vă frustrez de plăcerea şi surprizele lecturii. Această naraţiune masivă, de peste 800 de pagini, în patru părţi, cincizeci de capitole (la un moment dat, m-am mirat nu întîmplător că nu are 100, ca Divina Comedie a lui Dante...) este scrisă la persoana întîi, iar autorul a avut ingeniozitatea nu lipsită de ambiguitate de a-i împrumuta personajului principal biografia proprie, inclusiv pagini din jurnal şi visele – nu ştiu dacă toată şi toate. Totuşi, nu l-aş confunda pe Mircea Cărtărescu însuşi cu personajul său, deşi în declaraţiile publice scriitorul a întreţinut şi a mărit ambiguitatea, spunînd că n-a scris un roman, ci numai ar fi dat drumul pe hîrtie şi-n lume anomaliilor proprii.
          Cartea este o pendulare perpetuă între prezent – anii 1983-1989 – şi trecut, biografia personajului este refăcută, cu sincope, de la naştere pînă la sfîrşitul naraţiunii, asta însemnînd anul 1989. La fel, este o permanentă glisare între „realitate“ şi alte nivele ale existenţei, constînd în vise, viziuni, fantasmări, ambigue întîmplări paranormale sau chiar nivele ontice cu mai puţin sau mai mult de trei sau patru dimensiuni, cît admitem că ar avea lumea noastră. Am spus „realitate“, dar în această carte atît de barocă şi labirintică nu întîlnim realitatea în înţelesul comun şi confortabil-cotidian al cuvîntului, ci un construct cărtărescian, care surprinde zona cea mai sumbră, soioasă, marginală şi alienată a cotidianităţii româneşti din anii 1980, cu nu puţine elemente coşmareşti (unele kafkiene); de pildă, la Şcoala 86, din periferia Bucureştiului, unde personajul principal este profesor, numărul matricol este imprimat direct pe pielea copiilor, „cu acul de tatuaj, pentru totdeauna“; sau, medicii şi surorile medicale care apar în roman formează o galerie neliniştitoare de monştri cruzi. Împreună cu Schopenhauer, personajul narator din Solenoid ar putea susţine că „Lumea este reprezentarea mea“.
          Una dintre intuiţiile importante ale personajului este că existenţa e mai stratificată, mai complicată şi mai misterioasă decît realitatea văzută prin prisma raţiunii şi a bunului-simţ; că lumea este raţională, iraţională şi araţională simultan şi că mai multele ei dimensiuni coexistă permanent la vedere, noi neavînd altceva de făcut decît să le recunoaştem prezenţa, să nu le respingem în numele prejudecăţilor raţionaliste şi de bun-simţ.
          Personajul cărţii este, ne dăm seama destul de devreme, un ales, un predestinat care are el însuşi conştiinţa de predestinat. Iluzia lui iniţială a fost să devină scriitor, dar, în urma unei lecturi la Cenaclul de Luni şi lună plină, unde poemul lui „total“, intitulat „Căderea“, este prost primit şi autorele executat, îşi găseşte adevărata vocaţie: aceea de a primi, căuta, prelucra, înregistra semnele multelor nivele ale existenţei. Or, prin asta, deşi continuă să scrie, se află în afara literaturii. De-a lungul cărţii, de mai multe ori, el se felicită pentru eşecul de la Cenaclul de Luni, pentru că de pe urma lui, în loc să devină scriitor, adică autor de ficţiuni fără valoare soteriologică, scrie în alte scopuri, ca să înţeleagă ce i s-a întîmplat şi pentru a mărturisi adevărul; „Manuscrisul meu depăşeşte literatura, pentru că este adevărat“, spune el.
          El s-a format ca „ales“ prin experienţa precoce a durerii, a viselor, a straniilor „vizitatori“ nocturni şi prin lecturi. La fel, a fost împins sau ghidat de alţii, de pildă de bibliotecarul de la Biblioteca Hasdeu (ce există, ca uşa kafkiană din „În faţa legii“, numai pe durata cît copilul împrumută cărţi de la bibliotecă), care îi scoate în cale exact acele cărţi care-i pot indica drumul.
          Ce caută oare acest „ales“, căruia Cărtărescu a avut inteligenţa artistică de a-i face un portret de copil şi adolescent însingurat, bolnăvicios, vag autist şi nu lipsit de o notă paranoică, deci deloc eroic? El caută calea de ieşire din lumea asta, unde domnesc durerea şi răul, soluţia de evadare pe verticală, într-un univers cu mai multe dimensiuni decît al nostru. Sau, altfel spus, caută mîntuirea. Pentru a evita orice confuzii cu privire la romanul lui Cărtărescu, trebuie să spun de la bun început că personajul lui nu va fi mîntuit; după călătoria în lumea – nu chiar bidimensională, dar oricum mai plată şi mai scundă decît a noastră –, a paraziţilor scabiei, ştie că la „cea mai mare-ntrebare“ pe care o poate formula omul, şi anume „dacă mîntuirea este posibilă“, răspunsul e negativ: „făcînd un gest aproape imperceptibil cu capul, am răspuns că nu“; să nu uităm detaliul că, născut în 1956 şi trecînd, în curgerea romanului, prin această probă şi moarte iniţiatică în 1989, personajul narator are, nu întîmplător, exact 33 de ani... În fond, aşa cum se poate bănui încă de la Nostalgia, Cărtărescu are structură de mistic; iar în Solenoid chiar există o scenă mistică (mie mi-a evocat, nu ştiu de ce, o secvenţă dintr-un film al lui Pedro Almodóvar), una de un profund lirism, a absorbirii personajului, transformat într-un spermatozoid, în misterul unui Dumnezeu-ovul.  
          Romanul lui Cărtărescu, căci roman este, condensează foarte multe cunoştinţe din varii domenii ştiinţifice, de la matematică la biologie şi medicină. Iar referinţele literare sar din pagină precum cosaşii cînd umblăm, în iunie, printr-o fînaţă înflorită. Naratorul se află în corespondenţă cu scene sau frînturi de texte din Sábato, Borges, Dante, Kafka, Biblie, Rilke, Lewis Carroll, Eminescu şi alţii, pentru că pur şi simplu aceştia, antecesori, au spus exemplar ceea ce era de spus; „Ah, Dionis!“, i se adresează el de pildă personajului eminescian...
          Cea mai marcantă mi se pare rezonanţa cu „Dare de seamă despre orbi“ a lui Sábato, personajul Solenoidului făcînd, treaz sau în somn, aievea sau în vis, mai multe experienţe iniţiatice de „subterană“. Subterană care poate însemna fie labirintul de grote şi canale arhaice de sub blocul bucureştean în care locuieşte şi unde pătrunde, în noaptea de dinainte internării în sanatoriul de la Voila, pînă la nivelul grotelor (unde doarme marele animal preistoric pe care stă pămîntul), fie caverna fosforescentă în care coboară, împreună cu o fetiţă, în timp ce îşi aşteaptă mamele în anticameră la miliţie. Şi-apoi sînt, desigur, marile descinderi în fabrica dezafectată de lîngă şcoală, un spaţiu străin şi straniu ca un implant extraterestru, un sumbru ţinut al melancoliei. Personajul lui Cărtărescu are în palmares repetate asemenea călătorii în adîncuri, în locul care de-a lungul timpului, de la un autor la altul şi de la o cultură la alta, a primit tot felul de nume, de Infern, de Mume, de inconştientul colectiv descris de Jung ca populat cu arhetipuri, toate indicînd abisul pe care fiinţa umană plină îl bănuieşte sub paşi şi îl suportă cu fascinaţie şi teroare. În cazul Solenoidului, coborîrile în interiorul pămîntului au fost prefigurate de detaliul, nu lipsit de sordid, din capitolul întîi, în care profesorul de la Şcoala 86 se îmbăiază (să se despăducheze) şi îşi scociorăşte în buric şi scoate din interior bucăţele de sfoară mizeră. Iar aceste călătorii pe calea în jos sînt o pregătire pentru coborîrea cea mare, ultima, în subterana de la Morgă, din Casa Minovici.
          Axa romanului este verticală, personajul se mişcă sau este purtat în jos şi în sus; în jos, în labirinturile, maţele şi traheile ascunse şi periculoase (o coborîre, probabil la medici malefici, i se întîmplă la spitalul-şcoală de la Voila); dar şi, mai rar, în sus, la fel ca portarul Ispas cel răpit (de o navă nepămînteană?) undeva în ceruri; de pildă, o amintire neclară de la trei ani, echivalînd cu prima traumă, deşteptarea copilului în noapte, sub vasta cupolă cerească plină de stele, sugerează o călătorie ascensională, o răpire în lumea fiinţelor de sus; iar apoi, graţie solenoidului de la temelia casei sale, trăieşte cu Irina în levitaţie cotidiană...  

                                                                  *
          De pe urma experienţelor lui, pentru „alesul“ din Solenoid era inevitabil să se întîlnească cu „secta pichetiştilor“, care este una dintre cele mai puternice şi patetice invenţii din roman.
          Problema cu două feţe a răului din lume şi a salvării este veche de cînd omul, textele fundamentale ale omenirii, cum ar fi Psalmii biblici, Iov, Ecclesiastul, plîng durerea şi spaima omenirii; iar filosofi importanţi, Schopenhauer, ca să dau un singur exemplu, au diagnosticat răul din lume drept condiţie fatală a omului. De la Ghilgameş şi Psalmii biblici pînă la Eugen Ionescu, diagnosticul a fost clar, lumea nu este ce-ar trebui să fie, Creaţia este ratată, iar scandalul metafizic în care a fost aruncat omul, prin simplul act al naşterii, a rămas fără soluţie. Sigur, asumîndu-şi faptul că omul nu-şi poate schimba condiţia dată, beletristica şi filosofia din ultima vreme ne-au dresat să înghiţim, cu un scîncet ori chiar în tăcere, scandalul. După momentul existenţialist, peste protestul metafizic s-a aşternut un fel de ruşinată tăcere.
          Exact de acest scandal al condiţiei umane se ocupă şi Cărtărescu, mergînd pe o cale numai a lui: „secta pichetiştilor“, precum corul antic, înalţă protestul metafizic contra răului şi suferinţei, pichetiştii umblă noaptea prin Bucureşti, prin cimitire, unităţi medicale, morgă etc., şi scandează protestul lor împotriva bolii, morţii şi fricii. Ei înalţă „protestul tare“, cum ar fi spus un filosof român pe care eu îl ţin la mare cinste, D. D. Roşca. Memorabil între ei este fizicianul numit aproape nevinovat Virgil, care are, atît pentru profesoara Caty, cît şi pentru personajul narator, funcţia de călăuză. Prin „secta pichetiştilor“, Cărtărescu ne preumblă de fapt printr-un Bucureşti nocturn şi, astăzi, fantomatic, căci de pildă Casa Minovici, unde se petrec măcar două episoade puternice ale cărţii, astăzi nu mai există, a fost demolată pe vremea vechiului regim.
          Problema răului, cum spuneam, nu e nouă; nouă, în acest caz, este însă intensitatea strigătului – nu e întîmplător că pagini întregi din carte sînt acoperite cu un singur cuvînt, „Ajutor!“ – şi amploarea pe care scriitorul o dă acestor irezolvabile definitive contra cărora se ridică.
          Protestul metafizic – jos durerea, jos moartea, pe care l-aş sintetiza într-un vers celebru, Deschide uşa asta la care bat plîngînd – la care participă personajul narator al cărţii îi deschide acestuia, pînă la urmă, o uşă: una virtuală şi într-o altă dimensiune, o poartă (ca-n „În faţa legii“ a lui Kafka) numai pentru el. O poartă al cărei prag nu îl va trece, pentru că între timp descoperise singura formă de salvare pe care o are omul pe pămînt: „dragostea care mişcă soarele şi celelalte astre“, îl parafrazează el pe Dante, iubirea pentru femeia lui şi copilul lor (foarte frumoase sînt scenele cu Irina în casa-vapor şi, alături de paginile despre pădurea de la Voila, printre puţinele luminoase din carte), precum şi pentru toţi semenii. Aşa că rămîne. O „salvare“ de existenţa căreia se ştie, iarăşi, încă de la „Pavel către corinteni“ sau de la Dante, nu întîmplător parafrazat.
          M-am întrebat adesea în ultimii ani ce se va întîmpla cu omul şi cu creativitatea  lui, acum şi în viitor; căci ştiinţele de vîrf, astrofizica, fizica microparticulelor, biologia, neurologia etc., ne învaţă că universul are o istorie şi că e parte din istoria universului, în care totul poate fi explicat, adesea matematic-aprioric, fără ca ipoteza existenţei lui Dumnezeu să fie necesară. Iar omul are forma şi conţinutul minţii formate şi stabilizate în jurul ideii verticale de transcendent, de sacru, de zei sau de Dumnezeu, de altă lume, de tărîm de dincolo, singurul al adevăratei realităţi; şi simte un dor, o nostalgie după fernem Land, după ţara îndepărtată, ca-n cîntecul acela sfîşietor al lui Lohengrin, care mie îmi place în interpretarea lui Jonas Kaufmann. Mintea umană, de la memorie la imaginaţie, de la viaţa din somn la viaţa în stare de veghe şi luciditate, e doldora de simboluri şi arhetipuri, de sfintele imagini ale nostalgiei speciei după „Dincolo“... Este evident că prăpastia dintre aceste două tărîmuri, al ştiinţei şi al speranţei-nostalgiei umane după transcendent, se lărgeşte zi de zi, aşa că este inevitabilă o întrebare: cum şi în ce fel am putea noi arunca o punte, un curcubeu al aducerii aminte, peste hăul care s-a căscat deja între cunoaşterea ştiinţifică şi expresiile consacrate ale dorului nostru după sacru? Ce sau cum va fi arta care va încerca să ţină, precum Fernando Vidal Olmos al lui Sábato, lucrurile laolaltă?
Nu m-am îndepărtat cu aceste întrebări de Solenoidul lui Cărtărescu, ci sînt în miezul lui. Creînd un personaj care se felicită că nu este scriitor, un personaj care urmăreşte adevărul şi caută uşa de evadare în transcendent, Cărtărescu autorul lansează o ipoteză, disperată? numai ludică?, spre celelalte dimensiuni (Hawking, rezumînd teoria corzilor, vorbea despre 11 dimensiuni...), în care, poate, transcendentul există. Iar felul cum construieşte periplul personajului său şi interioritatea acestuia, combinînd pietricele colorate de cele mai varii origini, de la ştiinţe la arte, pentru a crea un mozaic cu desen unic, este răspunsul său la întrebarea de mai sus.
          Naraţiunea romanului înaintează baroc şi sinuos (postmodernist, ar trebui să spun), purtînd cu ea şi în ea, ca-n titlul uneia dintre cărţile de poeme ale lui Cărtărescu, „totul“. Fiecare episod este dilatat, descrierile sînt minuţioase, amănuntele, nu o dată de o greu suportabilă cruzime, se adună într-o aluviune sufocantă, foarte tandră cînd e vorba de „fiinţele mici“. Detalii din panoramele eidetice pe care naratorul le desfăşoară fără grabă în faţa cititorului îşi dezvăluie sensul prin reluarea lor în alte contexte, iar înţelesul întreg – în ultima parte a cărţii.
          Finalul este în coadă de peşte. După ce s-a lăsat atras şi călăuzit de Virgil – a se citi, ca-n Dante, Vergiliu – în infernul lumii şi în universul protestului metafizic, după ce conştientizează că singura noastră salvare este dragostea care mişcă şi inimile şi stelele, el asistă la declanşarea apocalipsei, a sfîrşitului lumii lui. În duduitul solenoizilor (generatori de forţă de respingere, presupusă şi dovedită în univers, la fel ca în lumea magnetismului şi electromagnetismului) ascunşi în subteranele lui, Bucureştiul cel murdar, melancolic şi demn de damnare se înalţă la cer ca un OZN lătăreţ, cu canalele lui de colectare a durerii umane spînzurînd spre pămînt: şi se face pulbere în văzduh. Imaginea este superb-înfricoşătoare, de o splendoare literară rară. De jos, personajul înzestrat de Cărtărescu cu datele lui biografice îl priveşte cum piere, cu clădirea în care citise „Căderea“ cu tot. E o maliţioasă execuţie. (Prezentul naraţiunii fiind pînă în anul 1989, o aluzie şi la căderea fostului regim nu poate fi cu totul exclusă.)
          Certitudinea iubirii şi imaginea pedepsitoare a distrugerii Bucureştiului coexistă. În acest roman foarte calculat şi în acelaşi timp foarte organic, naratorul ne spune că-n groapa conică şi „fără fund“ care a rămas de pe urma distrugerii Bucureştiului se vede „punga de iad“ plină de demoni; şi că, de cealaltă parte a lumii, în cealaltă emisferă, a apărut poate „un munte alb ca laptele, înălţat din valuri verzi şi limpezi“... Ţinînd cont de descrierea din Divina Comedie, comentatorii au desenat, precis, forma lumii lui Dante. M-am ferit, în acest scurt şi schematic comentariu la Solenoid, să mărunţesc analogiile literare, romanul, deşi hrănit din belşug din cultură umanistă şi ştiinţifică a autorului, este cu siguranţă mult peste nivelul unei discuţii limitat-comparatiste. De data asta însă, mă simt obligată să semnalez că imaginea pe care o creează Cărtărescu duce direct la forma lumii aşa cum a trasat-o Dante: căci după ce intri din lateral în Infern, şi după ce-i străbaţi, dus de mînă de Vergiliu, toate nivelele, pînă la al nouălea, descoperi că el are forma unui con împlîntat în zona uscatului... şi-apoi ieşi la antipozi, pe malurile unei mări clare, la poalele Muntelui Purgatoriului... Adică muntele alb scăldat în apele verzi din romanul cărtărescian, o expresie firavă a speranţei, poate.
          Deşi masivă şi barocă, deşi cu fiecare secvenţă detaliată pînă la exasperare, deşi labirintică şi încărcată de (poate prea multe) simboluri şi secvenţe iniţiatice, naraţiunea din Solenoid este cît se poate de clară.
          Vreau să vă spun că Solenoid este un roman, are toate trăsăturile unui roman, şi anume unul foarte filmic. Mi-am dorit, cînd l-am terminat de citit, să-l văd ca film, unul grandios, precum Solaris ori Stăpînul inelelor, unul făcut de un mare regizor, cu mari actori.

                                                                                        *
         Prima persoană care mi-a spus că citeşte Solenoidul a fost Gelu Ionescu, de Crăciun, cînd mi-a telefonat să-mi spună Crăciun fericit. După ce-am citit şi eu cartea, am trepidat de nerăbdare s-o discutăm. Şi-am avut într-adevăr o lungă conversaţie despre roman, o foarte plăcută dezbatere literar-filosofică. La sfîrşitul ei, Gelu Ionescu mi-a spus, scurt, diagnosticul lui: „Alături de Orbitor, Solenoidul e o carte mare“. Subscriu acestui diagnostic axiologic, da, avem în romanul lui Mircea Cărtărescu o carte valoric mare.
          Codul bunelor maniere literare pe care l-aş dori funcţional în lumea noastră mă îndeamnă să spun: Să ne bucurăm.
          Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

10 februarie 2016, Cluj