Anecdotica existenţialistă

Constantin Cubleşan



          Reeditându-şi volumul de debut, Cartea de iarnă (ediţia a II-a, Bistriţa: Charmides, 2013), Ion Mureşan oferă cititorilor săi, pe aripioara de interior a primei coperte, o fotografie ce-l înfăţişează în anii studenţiei. E o imagine oarecum romantică, eminesciană – portretul unui tânăr cu priviri scrutătoare, într-o atitudine uşor meditativă (cel puţin aşa mi se pare), exprimând deopotrivă fermitate, neostentativă, în contemplarea lumii. Nu e un portret de avânt juvenil, ci unul ce sugerează stăpânire de sine, chiar o anume linişte sufletească în pragul maturităţii. Ea vine în pandant, într-o frumoasă simetrie grafică, cu imaginea actuală a poetului, adică cel de peste treizeci de ani de la precedenta poză, afişată, tot aşa, pe aripa interioară a primei coperte a volumului cartea Alcool (Charmides: Bistriţa, 2010) – reprezentând portretul, neconform cu obişnuinţele protocolare în asemenea cazuri, al unui om ce pare a arunca spre noi o privire interogativă, mai degrabă ironică, venită de sub fruntea ridată a cuiva care vrea să ne spună, poate, că este de-acum târşit prin toate peripeţiile vieţii dintr-o lume, aceeaşi de odinioară, însă mult mai dramatic resimţită în fondul ei existenţial. Între aceste două imagini se înscrie, fără îndoială, întregul drum al liricii sale.
          În mărturisirea din Cuvântul înapoi, la ediţia actuală a primului volum, ne face dezvăluirea (ne avertizează pe un ton amuzat, mucalit) asupra celor doi prestigioşi scriitori care i-au girat intrarea în arena literară: Nicolae Manolescu şi Mircea Ciobanu. Fapt deloc de neglijat întrucât arată înălţimea ştachetei în faţa căreia fusese pus şi pe care el a trecut-o cu brio.
          Venea cu o voce aparte, cu un timbru de sonoritate prozodică distinct în cadrul generaţiei optzeciste, arătând că sfidează (în 1981!) rigorile impuse unei literaturi de confort, ale epocii, chiar mai mult, ale consensului de independenţă în expresie a modalităţilor lirice practicate de congeneri. Fără complexe îşi rostea crezul artistic şi, mai mult, misiunea asumată de a face ca în versul său să reverbereze cotidianul pedestru al unui univers uman terifiant: „mi-e dat mie să văd cum galbenă şi mare ca un stârv de oaie/ urechea omenirii pluteşte pe apele unei mlaştini/ printre albe stânci de calcar şi foşnitoare pâlcuri de trestii […] Nu am decât o singură prejudecată – realitatea“ (Izgonirea din poezie). Aducea o poezie a propriilor frământări de conştiinţă, de înţelegere a vieţii, metaforică în sine pentru că tot ce trăia era o metaforă distilată într-o poezie confesivă cu o uşoară notă cinică, persiflantă sau mai degrabă grotesc-ironică: „acum umblu prin oraş cu demnitatea pe băţ/ îmi bălăcesc degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un borcan cu iaurt/ şi amestec până se face moale, moale, moale./ În plină amiază un om stă gânditor se scarpină în cap şi/ scuipă în propria memorie ca într-o/ fântână părăsită […] oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei fără piele“ (Înălţarea la cer).
          Evoluată pe aceste coordonate, lirica lui Ion Mureşan dobândeşte în timp o amploare a poetizării faptului de viaţă frust, devoalând stări febrile de trăiri oarecum crepusculare. El plonjează în poezia faptelor diurne, mărunte, marginale, cu implicarea totală a propriilor sentimente de vulnerabilitate civică, într-un univers grotesc pe care-l comentează la modul narativ, cu ironică detaşare, discreditându-i dramatismul burlesc: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/ cum nu le spune nimeni o vorbă bună! […] Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/ apropie de ei o cârciumă,/ căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi/ numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,/ de unde înainte nimic nu era, zdup, ca un iepure/ le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc./ Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi/ şi transpiră cumplit de atâta fericire […] dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!/ Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului/ şi îi invită pe alcoolici să privească […] Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:/ «În curând, în curând va veni seara,/ atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!»“ (Poemul alcoolicilor). Anecdotica îşi dobândeşte aici poeticitatea într-un asemenea discurs ce implică transcendentul în angajarea destinelor umane decăzute în terifiant. Sunt fragmente existenţiale tragicomice de o frapantă sinceritate în dezvăluirea esenţelor lor lăuntrice, poetice şi poematice prin fiorul unei autenticităţi ce debordează în simplitatea expresiei. Ion Mureşan are verbul suplu şi direct, vizând realitatea clipei istorice a momentului său de viaţă, în poeme având aceeaşi deschidere satirică blamantă asupra socialului decăzut, ce pare a descinde din satirele virulente eminesciene, evident acum cu altă cadrare metaforică, cu altă implicare afectivă şi într-un alt procedeu prozodic:„ «Curvă, curvă nenorocită vino să vezi ce se întâmplă în ţară!»/ În douăzeci de ani atât v-a lăsat inima să-mi scrieţi/ în scrisoarea ce mi-aţi trimis-o pe un om din Dej./ Şi că voi aveţi o cârciumă cu vad bun,/că fratele meu şi-a deschis şi el un bar, undeva în zona gării./ Iar eu v-am trimis sute de scrisori cu litere tremurate de dragoste, căci scriam pe/ hârtie de parcă ciopleam în piatră/ şi fiecare literă era un lac mic plin de lacrimi/ din care inima mea bea ca o păsărică:/ «Dragă tată şi buna mea mamă,/ aici, în Persia, vremea e bună şi persanii-s oameni muncitori şi cinstiţi, iar femeile lor/ sunt curate, gospodine şi iubeţe,/ cam la fel cum sunt unguroaicele la noi…»“ (Întoarcerea fiului risipitor).
          Alături de ample poeme ce panoramează, oarecum din trăiri interioare, universul diurnului perisabil, Ion Mureşan are şi plăcerea cultivării unui soi de baladesc ludic, în marja deteriorării erotismului, cu virtuţile sale vulgare: „Tu, ce iubit-ai mandravela/ ce-avea-n dotări soldatul rus,/ dădeai acum la manivela/ vremilor care-au apus.// Umflată rochia-ţi, ca vela,/ şi tu pe punte, ca un mus,/ într-o oglindă, Arabella,/ pluteai din ce în ce mai sus.// Cu pumnii goi am dat în schela/ pădurii, însă tu te-ai dus./ Drum bun, frumoasă Arabella!/ Mai multe lucruri nu-s de spus“ (Poem ocazional).
          Poeziile par adesea nişte simple relatări factologice ale unor întâmplări cotidiene. Numai că, ce în tradiţia clasicistă era de obicei o frumoasă compunere ceremonioasă, a unor conflictualităţi scenice, înfăţişate într-o caligrafie idilică şi cu o regie prozodică elegantă, de bonton, în lirica lui Ion Mureşan, evocarea momentelor de viaţă, dramatică, nu mai are nimic maiestuos şi mai ales nimic artificios în ea, ba dimpotrivă, totul pare o consemnare terre-à-terre, o copie fidelă după natură, cum se zice, în care poeticitatea unor asemenea tablouri banale rezidă nu din rigoarea incantatorie a expresiei, ci din notaţia metaforizantă a sentimentelor încorporate în acestea, învăluite totuşi, cu graţiozitatea pură a unor descripţii pastelate datorate viziunii unui pictor naiv care caută însemnele filosofice ale existenţialităţii în tocmai anecdotica falsei mitologii a banalului: „Din vorbă-n vorbă le-a trecut viaţa./ Într-o bună zi au ieşit la balcon, au scuturat cearşaful,/ pătura, perna. Au închis ferestrele, au pus lacătul pe uşă/ şi ca într-o barcă s-au aşezat la masa din curte, sub măr./ Vâslind din mâini s-au îndepărtat. Câinele, la pas,/ da din coadă în urma lor şi a bătut clopotul/ când au dispărut la cotitura drumului“ (Din vorbă în vorbă).
          De un firesc expoziţional frapant, poeziile lui Ion Mureşan sunt, în felul lor original, meditaţii dramatice pe marginea întâmplărilor (anecdotice) de viaţă, proiectate pe fundalul fantezist al realităţii, percepută  ea însăşi în fondul său poetic profund, esenţial.

Constantin Cubleşan

Anecdotica existenţialistă (Ion Mureşan, Cartea de iarnă. Ediţia a II-a, Bistriţa: Charmides, 2013)

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)