Marea Teroare şi procesele-spectacol

Vladimir Tismăneanu



          Miza jocului era recuperarea totală a controlului asupra partidului şi societăţii de către gruparea stalinistă şi protejaţii ei. Vechea Gardă bolşevică, formată din personaje precum Nikolai Zalmanovici Rubaşov, protagonistul romanului lui Koestler Darkness at Noon (Le zéro et l’infini în versiunea franceză), trebuia să dispară. Cu cinismul său proverbial, Bertolt Brecht mărturisea în cadrul unui social party la New York, în 1940, că nu a crezut vreodată în demenţialele acuzaţii proferate de procurorul general, fostul menşevic Andrei Ianuarievici Vâşinski, la adresa camarazilor de odinioară ai lui Lenin. Pentru Brecht, chestiunea nu era culpabilitatea subiectivă a inculpaţilor, ci interesul Partidului, deci „vinovăţia obiectivă“: „Cu cât mai inocenţi, cu atât mai mult meritau să piară“, îi explica Brecht filosofului socialist anticomunist Sidney Hook. Pentru Stalin nu conta ce a făcut un individ, ci ce ar fi putut el să facă ori să gândească. Paranoia liderului se reflectă hiperbolic şi irezistibil în nebunia generală a celor mai incredibile acuzaţii.
          Plenara CC al Partidului Comunist (bolşevic) din februarie-martie 1937 este evenimentul cataclismic care fixează cadrul conceptual şi propune dramaturgia isterică a perioadei care urmează. Plenara are loc pe un fond îndoliat: sinuciderea (prezentată public drept moarte naturală) a veteranului bolşevic Sergo Ordjonikidze (membru al Politburoului şi comisar al poporului pentru industria grea) demonstrează că nimeni nu se mai bucură de încrederea lui Stalin, nimeni nu mai este ferit de bănuiala de trădare. Areopagul bolşevic îşi pregăteşte prin ovaţii nesfârşite iminenta decimare. Membrii CC se comportă ca nişte zombies, nu îndrăznesc să facă altceva decât să aplaude cu sinucigaş entuziasm discursurile obsesional-demascatoare ale lui Ejov şi Stalin. Secretar al CC, cadrist prin vocaţie şi temperament, fost birocrat în aparatul personal al lui Stalin, Ejov este într-un fel prototipul anchetatorului Gletkin din Zero şi infinitul: devotat până la autoanihilare lui Stalin, viclean, complexat, detestând raţionalizările sofisticate ale vechilor bolşevici, este omul fără scrupule şi fără iluzii. Specialitatea sa este să-i vâneze pe „troţkişti, zinovievişti, buharinişti şi alţi făţarnici“. La această plenară sunt „ridicaţi“ Buharin şi Râkov (primul fost şef al Cominternului, al doilea succesorul lui Lenin în 1924 ca preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului). Mihail Tomski, ex-lider al sindicatelor, se sinucisese (gest declarat drept „culmea laşităţii“ de Stalin).
          Discursul lui Stalin la acea plenară oferea justificarea teoretică a Marii Terori. Dincolo de evidenta absurditate a tezei susţinute („ascuţirea luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism“), exista o raţionalitate ocultată de discursul oficial. Era o tentativă disperată de a explica inexplicabilul: socialismul era mai puternic decât oricând, şi totuşi era nevoie să fie arestaţi şi lichidaţi sute şi sute de mii de inamici, infiltraţi pretutindeni, inclusiv în conducerea partidului. Ascensiunea noii „elite“ trebuia însoţită de o umilire şi diabolizare a celor anihilaţi. Dialectica marxistă se convertea în demonologie medievală. Vorbim de peste un milion de oameni arestaţi şi deportaţi, de sute de mii de execuţii. Niciunul dintre cei aflaţi în sala plenarei nu putea şti dacă va scăpa nevătămat din ceea ce devenise un perpetuum mobile al distructivităţii. Oricât de zeloşi, între victime aveau să se numere şi unii dintre locotenenţii secretarului general (Robert Eikhe, Piotr Postâşev, Stanislav Kosior), precum şi rude apropiate ale sale ori ale complicilor săi.
          Procesele-spectacol (show trials) au fost unul dintre misterele epocii, un tenebros atribut al stalinismului ca univers totalitar sui-generis. Cum observa Slavoj Žižek, nazismul nu a dezvoltat acest tip de ritual sacrificial. În pofida iraţionalităţii lor şocante ori poate tocmai din cauza acesteia, „spovedaniile“ publice ale patriarhilor bolşevismului au reuşit să-i convingă pe mulţi militanţi ai stângii internaţionale. Ascensiunea lui Hitler şi războiul din Spania au contribuit la coagularea mitului politic antifascist, abil confecţionat şi exploatat de propaganda stalinistă. Oricine se îndoia de acuzaţiile lansate de Vâşinki servea „obiectiv“ inamicul politic, devenea automat o „bestie fascistă“, „vermina subumană“, „amestec blestemat de porc şi câine“. În clipa în care Troţki denunţa falsitatea eclatantă a acuzaţiilor, faptul că era vorba de înscenări obscene, era acuzat că lucrează pentru Himmler şi Gestapo. Soarta stângiştilor antistalinişti din Spania, masacraţi la Barcelona cu participarea unor comisari din Brigăzile Internaţionale, vorbeşte limpede despre modul cum înţelegeau comuniştii să răspundă criticilor şi îndoielilor.

Vladimir Tismăneanu

Marea Teroare şi procesele-spectacol

» anul XXVII, 2016, nr. 2 (309)